Obligaţie de a face. Sentința nr. 10/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 10/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 10-11-2015 în dosarul nr. 21019/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINTA CIVILA Nr._
Ședința publică de la 10 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Grefier A. C.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant M. M. domiciliu ales la av. E. P., reclamant M. M. și pe pârât P. B. ROMANIA SA - SEDIU A. LA AV. L., având ca obiect obligație de a face
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 03.11.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru astazi, data de 10.11.2015 cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.06.2015 sub nr._, reclamantul M. M. a chemat în judecată pe pârâta P. B. Romania S.A., solicitând obligarea pârâtei la calcularea ratei de schimb leu/franc elvețian la cursul din ziua de 28.05.2008 afișat de B.N.R., respectiv 2,2626 lei pentru un franc elvețian pentru toate ratele plătite de reclamant și obligarea pârâtei la restituirea diferenței dintre cursul curent și cel din momentul contractării împrumutului, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și la care să se adauge dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de împrumutat conform contractului de credit nr._47844 din data de 28.05.2008 încheiat cu pârâta, pentru suma de_ CHF.
În raport de conținutul contractului, reclamantul a apreciat că nu au fost exprimate în mod clar și neechivoc clauzele contractuale, în așa fel încât împrumutatul să aibă posibilitatea de a cunoaște necesitatea clauzei de risc valutar, și că nu au fost negociate de părți. Față de aceste considerente, s-a susținut că suportarea riscului valutar creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului, contravenind bunei-credințe.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale și a solicitat repingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În apărare, intimata a susținut că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza să nu fi fost negociată de comerciant cu consumatorul, cauza să fi creat în detrimentul consumatorului și contrară bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, constituindu-se astfel pe rolul acesteia dosarul nr._ .
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat probele cu înscrisuri și interogatoriu.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._47844 din data de 28.05.2008, prin care pârâta P. B. Romania S.A. a acordat reclamantului, în calitate de împrumutat, un credit în valoare de_ CHF, pentru o perioadă de 120 de luni.
Conform art. 8.1 din contract, împrumutatul va rambursa împrumutul și dobânda aferentă, în rate lunare egale, în valuta în care a fost acordat împrumutul.
Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit graficului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă.
Capetele de cerere formulate de reclamant se întemeiază pe considerarea clauzei privind suportarea riscului valutar de către împrumutat ca fiind abuzive, doar în această situație putându-se aprecia că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată.
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art. 4 din lege prevede ca „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
Textele mai sus citate din Legea nr.193/2000 stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existența dezechilibrului semnificativ.
Împrejurarea că articolul în discuție nu a fost negociat direct cu reclamantul - consumator nu constituie, prin ea însăși, un motiv de nulitate a clauzei și de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o asemenea sancțiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte se obligă să dea, să facă sau să se abțină de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă unei parți îi incumba numai obligații fără a beneficia în schimb și de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, părțile nemaiaflându-se pe poziții de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situația în care unul din contractanți este persoană juridică, iar celălalt persoană fizică.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă și imorală, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează comportamentul neloaial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb.
Legat de solicitarea de constatare ca fiind abuzive a clauzei prevăzute la art. 8.1 din contract privind riscul valutar, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art. 4 alin. 6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la riscul valutar sunt elemente care determină costul total al creditului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale”.
În cauza dedusă judecății, riscul valutar constituie un element al prețului, iar prevederile din contract cu privire la riscul valutar au fost clare și redactate fără echivoc, fiind însușite de reclamantul consumator prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că reclamantul și-a asumat și riscul valutar, iar acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, riscul valutar, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la acest element ce definește o parte din obiectul principal al convenției de credit sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. art. 8.1 din contract, din perspectiva art. 4 alin. 1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța consideră că acest element nu poate fi considerat abuziv pentru următoarele argumente:
Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile menționate din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba de clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art. 4.2. din lege.
Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, deși prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanța constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 și 2 și art. 1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispozițiile amintite nu pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, riscul valutar constituind un element de protecție aplicabil deopotrivă băncii și consumatorului, astfel încât banca nu s-ar fi putut aștepta în mod rezonabil să nu fie acceptat de către consumator.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamantul invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a pârâtei față de eventuala apreciere a monedei, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzei analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, fiind firesc ca riscul valutar să fie suportat de împrumutat, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 10 ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de clauze precum cele al căror caracter abuziv este invocat, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (10 ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului (_ CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (120 de luni), instanța apreciază că dispozițiile inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile menționate din contract sunt redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care trebuie suportat riscul valutar.
Mai mult, asemenea costuri sunt permise în mod expres de lege, respectiv de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.
În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.
Reclamantul urmărește ca, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei invocate să nu mai achite pârâtei diferența de curs valutar, deși la momentul semnării contractului, și-a asumat angajamentul de a suporta eventuala apreciere a monezii în care s-a acordat creditul, fapt care este permis și de lege, neputându-se face abstracție totodată de prevederile art. 969 C.civ., care atribuie contractului valoare de lege pentru părți.
Trebuie de asemenea avut în vedere și faptul că prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive.
De altfel, la data semnării contractului, reclamantul cu siguranță a studiat ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru ei, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, cum este cel de față, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.
În plus, debitorului i s-au adus la cunoștință aceste costuri de la momentul semnării contractului, cuantumul procentual și valoarea acestora fiind menționate în contractul de credit și în graficul de rambursare anexă la acestea.
În consecință, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.
Constatând faptul că acea clauză invocată de reclamant nu are caracter abuziv, instanța apreciază că implicit capetele de cerere formulate de acesta sunt neîntemeiate, depinzând de statuarea asupra aspectelor menționate.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, constatând că reclamantul nu a făcut dovada celor invocate prin acțiune, deși sarcina probei îi revenea conform art. 249 din NCPC, instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulata de reclamant M. M. domiciliu ales la av. E. P. sector 6, București, ., ., . cu pârât P. B. ROMANIA SA - SEDIU A. LA AV. L. cu sediul in sector 1, București, .. 21, ., . ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.11.2015.
P. GREFIER
RED A N /TEH A N /4EX /16.12.2015
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Întoarcere executare. Sentința nr. 10/2015. Judecătoria... → |
|---|
