Obligaţie de a face. Sentința nr. 7937/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Sentința nr. 7937/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 7937/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7937/2015

Ședința publică de la 30.04.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: I.-C. H.

GREFIER: E. S.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții S. N. I. I. și S. G. S. în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A., având ca obiect obligație de a face.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 02.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin.1 C.proc.civ., instanța a amânat pronunțarea.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 16.07.2012 sub nr._/299/2012, reclamanții S. N. I. I. și S. G. S. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNEASCĂ SA, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii aplicate în cadrul contractului B0000740/21.02.2008, în sensul de a aplica marja Băncii în cuantum fix de 4,85% convenită prin art.6 din contractul de împrumut, ținând cont de lipsa de valabilitate a deciziei unilaterale a Băncii de modificare a marjei de 4,85% la 7,255%, rambursarea tuturor sumelor încasate suplimentar începând cu data intrării în vigoare a OUG 50/2010 până la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 21.02.2008 între părți s-a încheiat contractul de credit bancar nr. B0000740/21.02.2008, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 67.000 Euro. Conform art. 6 din contract „pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti o dobândă variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 4,850%...”.

Urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, B. Românească a modificat în mod unilateral marja băncii de la 4,850%, cât a fost stabilită contractual la momentul încheierii contractului de credit, la un cuantum de 7,255%.

Au susținut reclamanții că modificarea unilaterală a dispoziției contractuale referitoare la marja Băncii încalcă atât dispozițiile OUG 50/2010, cât și cele ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și art.970 C.civ., întrucât OUG 50/2010 garantează păstrarea marjei fixe pe toată perioada derulării contractelor, iar modificarea unilaterală a marjei fixe este o măsură abuzivă, de natură să îi prejudicieze grav.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.193/2000, OUG 50/2010, art.970 C.civ., contractul de credit nr. B0000740/21.02.2008.

În susținerea cererii, au fost depuse la dosar înscrisuri.

Prin cererea precizatoare și modificatoare depusă la dosar în ședința publică din 17.01.2013, reclamanții au solicitat să fie obligată pârâta la respectarea dispozițiilor OUG 50/2010 și a obligațiilor contractuale asumate, în sensul de a aplica începând cu data de 21.06.2010, pe toată perioada derulării creditului, rata dobânzii conform indicelui de referință EURIBOR la 3 luni și marja băncii de 4,85%, convenită la momentul încheierii contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contract prin care să stabilească această modalitate de calcul a ratei dobânzii aplicabile. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit prin aplicarea abuzivă a marjei majorate de la 4,85% la 7,255% începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.

În motivare, reclamanții au arătat că odată cu . OUG 50/2010, pârâta avea obligația de a înlocui dobânda de referință a băncii cu indicele de referință Euribor la trei luni, având în vedere că moneda creditului este Euro, marja băncii fiind stabilită prin contractul de credit în cuantum fix de 4,85% pe toată perioada de derulare a contractului.

Au mai arătat reclamanții că, în urma intrării în vigoare a OUG 50/2010, banca le-a comunicat prin adresa nr. 5754/23.03.2012 faptul că a aliniat formula de calcul a ratei dobânzii variabile în funcție de indicele de referință public independent Euribor și că marja a fost recalculată corespunzător acestor valori, fără nicio altă explicație. De asemenea, au mai susținut că măsura majorării în mod unilateral a marjei fixe este în mod evident abuzivă, încălcând prevederile Legii nr. 193/2000 și golind de conținut OUG 50/2010, și că au solicitat pârâtei, încă din data de 17.09.2010, respectarea dispozițiilor OUG 50/2010 în sensul eliminării tuturor dobânzilor și comisioanelor considerate a crea dezechilibre clare între bănci și clienți.

Prin întâmpinarea depusă la data de 19.06.2013, pârâta a invocat excepția nulității actelor de procedură efectuate până la data de 20.06.2013 și excepția netimbrării cererii, respinse de instanță la termenul de judecată din 05.09.2013, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a arătat, în esență, că modificările aduse prevederilor contractului de credit sunt modificări legislative și nu reprezintă decizia unilaterală a băncii, prevederile art. 6 din contractul de credit referitoare la dobânda variabilă a băncii fiind modificate în sensul celor prevăzute în mod expres la art. 37 alin. 1 lit. a) din OUG 50/2010 și în conformitate cu regulile de aplicare din adresa nr. 1048/29.07.2010 a ANPC. A mai arătat pârâta că, în faza inițială de aplicare a OUG 50/2010, noile prevederi se aplicau și contractelor deja în derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, astfel încât băncile au transferat costurile cu CDS (riscul de țară) și RMO (rezerva minimă obligatorie), costuri deja existente în calculul dobânzii de referință a băncii în marjă, cu condiția obligatorie ca rata de dobândă contractuală existentă la data de 21 iunie 2010 să rămână neschimbată.

Pârâta a mai arătat că, după . Legii nr. 288/2010, reclamanții nu au denunțat expres actul adițional până la data de 03.03.2011 astfel încât actul adițional își produce efectele și în prezent.

În ceea ce privește capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea acestora ca inadmisibile

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și expertiză specialitatea contabilitate, efectuată de expertul G. R. G. (f.59-69 dosar_/299/2012).

Prin Sentința Civilă nr._/12.09.2013 instanța a respins acțiunea astfel cum a fost modificată și precizată.

Împotriva Sentinței civile nr._/12.09.2013 reclamanții au declarat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 15.01.2014, solicitând instanței de control judiciar schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În motivele de apel, apelanții au criticat soluția instanței de fond, în sensul că hotărârea nu a fost motivată, în mod greșit a fost reținut faptul că reclamanții nu au denunțat actul adițional în termenul legal, în mod greșit s-a considerat actul adițional la contractul de credit nr. B0000740/21.02.2008 ca fiind valabil încheiat. De asemenea, apelanții au apreciat că instanța de fond a apreciat greșit faptul că ordonanța 50/2010 impune băncii doar mențiunea marjei fixe stabilită prin actul adițional, iar afirmațiile formulate de instanță sunt părtinitoare și eludează legea.

Prin decizia civilă nr.1387/31.3.2014 instanța de control judiciar a admis recursul, astfel cum a fost calificat de tribunal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

În pronunțarea soluției tribunalul a reținut că recurenții-reclamanți au depus o cerere “precizatoare”, cerere în care se invoca dispozițiile legii nr. 193/2000, care nu au fost analizate de prima instanță. Tribunalul a mai apreciat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, nefiind arătate motivele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării, instanța de fond limitându-se în a relua susținerile intimatei-pârâte din cuprinsul întâmpinării. De altfel, în pronunțarea soluției tribunalul a mai apreciat că obiectul acțiunii nu este clar stabilit, cererea precizatoare fiind, în realitate o cerere modificatoare.

Instanța de recurs a stabilit obligația instanței de fond, cu ocazia rejudecării cauzei, conform art. 315 alin.3 C.proc.civ. să ia act de cererea modificatoare depusă la dosar de reclamanți, să pună în discuție obiectul acesteia, temeiul de drept material aplicabil, și să analizeze acțiunea și din perspectiva Legii nr. 193/2000, urmând a aprecia, după lămurirea obiectului acțiunii și a temeiurilor de drept aplicabile, dacă administrarea unei expertize contabile este utilă și pertinentă soluționării cauzei.

După trimiterea cauzei spre rejudecare, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București a fost înregistrat la data de 26.08.2014 dosarul nr._ .

Prin precizările depuse la data de 08.01.2015, reclamanții au arătat că, încă din data de 17.09.2010, prin adresa nr. 1527, au solicitat pârâtei respectarea dispozițiilor OUG 50/2010 în sensul eliminării tuturor dobânzilor și comisioanelor considerate a crea dezechilibre clare între bănci și clienți, iar prin aceeași adresă au comunicat faptul că nu sunt de acord cu alte eventuale modificări ale clauzelor contractuale. Astfel, reclamanții au susținut că între ei și pârâtă nu există un act adițional valabil încheiat, având în vedere refuzul lor comunicat expres, iar banca nu are niciun temei pentru a proceda la majorarea marjei stabilită în cuantum fix prin contractul de credit, OUG 50/2010 prevăzând că marja nu poate fi majorată, ci doar redusă. Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor OUG 50/2010 și a obligațiilor contractuale asumate, în sensul de a aplica începând cu data de 21.06.2010, pe toată perioada derulării creditului, rata dobânzii conform indicelui de referință EURIBOR la 3 luni și marja băncii de 4,85%, convenită la momentul încheierii contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit prin aplicarea abuzivă a marjei majorate de la 4,85% la 7,255%.

De asemenea, reclamanții au solicitat ca, în ipoteza în care instanța va aprecia că actul adițional este un act valabil încheiat, să se constate că acesta conține clauze abuzive în sensul că prin actul adițional pârâta majorează o componentă a ratei, respectiv marja stabilită contractual de către părți ca fiind fixă, fără niciun fel de explicație, prin această conduită încălcând și dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În drept au fost invocate dispozițiile OUG 50/2010 și Legea nr. 193/2000.

Prin notele de ședință depuse la termenul din data de 05.02.2015 pârâta a reiterat conținutul întâmpinării depuse în dosarul de fond inițial.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 21.02.2008, pârâta B. Românească, în calitate de împrumutător, și reclamanții S. N. I.-I. și S. G. S., în calitate de împrumutați, au încheiat contractul de credit nr. B0000740 (f. 17-20), având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale în valoare de 67.000 Euro, pentru o durată de 300 de luni.

Divergențele părților în cauza de față privesc, în principal, modul de stabilire, calcul și încasare a dobânzii aplicată creditului contractat. Astfel, analiza instanței va avea ca punct de plecare dispozițiile art. 6 din contract, potrivit cărora: „Pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti: a) o dobândă fixă de 6,9000% pentru primul an din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 4,8500%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii. b) dobânda de referință a băncii va fi comunicată împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare care îi va fi înmânat de către reprezentanții băncii ca urmare a modificării nivelului de dobândă variabilă”.

Prin art. 6 anterior redat, pârâta și-a atribuit dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în funcție de dobânda de referință a băncii.

În contractul de credit nu există nicio clauză în care să se menționeze formula de calcul a dobânzii de referință și modalitatea în care aceasta poate varia, în întâmpinarea și în notele scrise formulate pârâta arătând că rata dobânzii de referință era compusă din indice de referință (Euribor la 3 luni) + CDS (riscul de țară) + RMO (rezerva minimă obligatorie).Cu toate acestea, în contract nu au fost indicați factorii în funcție de care variază și formula de calcul aplicată, nefiind explicate nici noțiunile de CDS și RMO.

Ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 la data de 21.06.2010 (care prevedea că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență – art. 95), pârâta a transmis reclamanților un proiect de act adițional (filele 16-24), în care s-au prevăzut următoarele: rata dobânzii variabile, care se aplică la soldul creditului, este compusă din indicele de referință ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,255%

Analizând actul adițional invocat de pârâtă, instanța reține că, sub pretextul punerii în acord a contractului de credit cu prevederile OUG 50/2010, banca a modificat contractul, ajungând să perceapă o rată a dobânzii mult mai mare decât rata inițială (în condițiile în care numai marja băncii de 7,255% depășește rata dobânzii inițiale), fără a invoca vreun temei pentru creșterea marjei băncii de la 4,85% la 7,255%.

Contrar opiniei pârâtei, instanța apreciază că, prin prisma dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, nesemnarea acestui act adițional de către reclamanți nu semnifică acceptarea tacită a clauzelor propuse, în condițiile în care refuzul reclamanților rezultă atât din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 1527/17.09.2010 (f. 97 dosar nr._/299/2012), din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 1832/05.11.2010 (f. 104 dosar nr._/299/2012), cât și din atitudinea procesuală a acestora exprimată în permanență pe parcursul prezentului demers judiciar. În acest sens, instanța reține că doar tăcerea reclamanților ar putea echivala cu acceptarea tacită a clauzelor cuprinse în proiectul actului adițional. Din aceste motive, instanța stabilește că actul adițional invocat de pârâtă nu a fost cunoscut și însușit de părți, expres sau tacit, neproducând niciun efect, conform art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010. Prin urmare, constată instanța aplicabilitatea în continuare a prevederilor contractuale cuprinse în contractul inițial.

Așadar, în pofida refuzului reclamanților de a semna actul adițional, pârâta, cu vădită rea-credință, a modificat în avantajul său și în dezavantajul consumatorului, un element esențial al contractului (dobânda).

Noua rată a dobânzii a fost modificată de bancă în mod unilateral, banca încercând să se folosească de . OUG 50/2010 pentru a justifica majorarea marjei băncii, însă instanța apreciază că acest act normativ nu permite instituțiilor bancare modificarea marjei avută în vedere la stabilirea ratei dobânzii, marja de 4,85% fiind expres prevăzută în contract.

Față de aceste considerente, întrucât reclamanții au solicitat instanței să analizeze caracterul abuziv al clauzelor actului adițional doar în subsidiar, în situația în care va aprecia că actul adițional a fost valabil încheiat (f. 29), instanța constată că o astfel de analiză nu se mai impune.

Deși reclamanții nu au formulat un capăt de cerere în acest sens, având în vedere susținerile acestora din cuprinsul notelor scrise depuse în ședința publică din data de 05.03.2015 (f. 92-101), apărările pârâtei din întâmpinare și din notele de ședință, precum și împrejurarea că o eventuală clauză abuzivă poate fi invocată, chiar și din oficiu, de către judecătorul național, astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 27.06.2000 în cauzele conexate C-240/98 la C-244/98 - Cauza Oceano Grupo Editorial SA), instanța va analiza în continuare dispozițiile art. 6 din contract prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000.

Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoane fizice parte la un contract încheiat în afara activității lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. (2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr.193/2000, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției – 21.02.2008).

Instanța reține că, la momentul la care convenția de credit a fost încheiată, respectiv la data de 21.02.2008, art. 4 din Legea nr. 193/2000 conținea și alin. (6) (evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), acest alineat fiind introdus la data de 31.12.2007, prin Legea nr.363/2007.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art.4 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.193/2000, ”o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelorbunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Astfel cum art.4 alin.(3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr. 93/13/CEE transpus în art.4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Contractul de credit nr. B0000740/21.02.2008 încheiat între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, nici în privința contractelor similare încheiate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamantă nu au fost negociate între părți. Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de credit nr. B0000740/21.02.2008 încheiat între părți, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

Anexa la Legea nr.193/2000 stabilește cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind și cea care: ”a) dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

De asemenea, art.1 alin.(1) din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Or, legea are în vederea indicarea/ specificarea expresă în contract a „motivului” în funcție de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică, fapt care poate duce la invocarea de către bancă – în mod unilateral și discreționar – a unor motive pentru modificarea contractului.

Analizând conținutul art. 6 din contract, instanța constată că, în ceea ce privește dobânda contractuală, stipularea unei dobânzi în cuantum variabil nu este prin ea însăși incompatibilă cu principiul loialității contractuale și nu reprezintă o clauză abuzivă. În concret, prin art. 6 din contract, părțile trebuiau să prevadă un criteriu obiectiv de modificare a dobânzii, respectiv indicele de referință pentru valuta în care s-a acordat creditul (EURIBOR), evoluția acestuia putând fi în orice moment consultată și verificată, fiind informații publice.

Criteriul indicat în contract, respectiv „dobânda de referință a băncii” nu respectă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, fiind echivoc, neclar și imposibil de verificat și de cenzurat. În acest sens, instanța reține că pârâta nu a înțeles să indice în mod clar în contract care este semnificația acestei sintagme pentru a putea fi supusă verificării de către consumatori și de către instanță. Utilizarea acestui criteriu vine în contradicție cu cerința bunei-credințe de care face vorbire art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În speță, pârâta a susținut că rata dobânzii de referință ar fi fost compusă din Euribor la 3 luni + CDS (riscul de țară) + RMO (rezerva minimă obligatorie). Singur criteriu obiectiv de modificare a dobânzii este indicele de referință pentru valuta în care s-a acordat creditul, celelalte criterii invocate de bancă fiind echivoce, neclare și imposibil de verificat și de cenzurat, nefiind nici măcar menționate în contract.

Astfel, dacă reclamanții au putut afla de la data încheierii convenției posibilitatea modificării ratei dobânzii, condițiile acestei variații nu au fost definite în mod clar, fără echivoc. Factorii CDS și RMO reprezintă criterii excluse oricărei aprecieri din partea clienților băncii sau a instanței, și nu oferă nicio limită pentru bancă în majorarea ratei dobânzii.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 6 din contractul de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piața monetară”, invocate de pârâtă, au un caracter vag, putând da cu ușurință naștere la creșteri abuzive a ratei dobânzii.

În speță, modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat, care să nu depindă de voința discreționară a pârâtei, aceasta invocând ulterior că indicatorii CDS și RMO s-au transferat în componenta marjei. Astfel, trebuie avut în vedere că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care ne raportăm, iar pârâta va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale și defavorabil reclamantului.

Nu poate fi primită nici apărarea pârâtei privind necesitatea introducerii în contractul de credit a unei clauze care să îi permită acesteia modificarea unilaterală a ratei dobânzii, având în vedere costurile pe care o bancă trebuie să le suporte, riscurile la care băncile sunt expuse, durata contractuală foarte mare. Costurile pe care banca le suportă sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate.

Dobânda este inclusă în prețul contractului. Însă, potrivit art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000 și din art.4 alin.(2) din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil”. Or, în cauză, reclamanții au invocat tocmai formularea neclară, neinteligibilă, a posibilității de modificare a ratei dobânzii.

Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia clauza privind modificarea dobânzii, din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege). Iar susținerea pârâtei, potrivit căreia prin faptul că reclamanții au consimțit să semneze convenția de credit, au acceptat implicit și posibilitatea modificării (discreționare) a dobânzii vădește pe deplin reaua – credință a băncii.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ dintre părți, trebuie reținut că nu rezultă din nici un înscris de la dosar că pârâta și-ar fi asumat în egală măsură un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare. În măsura în care aceasta interpretează clauzele contractuale în sensul că orice schimbare a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului se reflectă în nivelul dobânzii, ea îl lipsește pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii și este contrară cerințelor bunei-credințe.

Noua marjă a băncii de 7,255% menționată în proiectul de act adițional la contractul de credit, a fost stabilită de bancă, în mod unilateral, în lipsa unor prevederi contractuale care să conțină indicii obiectivi avuți în vedere la efectuarea acestei majorări și formula de calcul aplicată.

Instanța stabilește că prin notificarea transmisă împrumutatului și prin explicațiile oferite pe parcursul procesului, pârâta nu a reușit să justifice existența unei motivații temeinice care să genereze modificarea unilaterală a ratei dobânzii lunare și care să poată fi verificată în mod obiectiv.

Astfel, banca a invocat creșterea riscului de țară, a costului finanțării în sistemul bancar, deși aceste elemente nu au legătură cu creditul acordat anterior reclamanților și nu sunt menționate în cuprinsul acestuia. Prin creșterea marjei băncii, pârâta a urmărit să își recupereze de la clienții captivi, care au contractat anterior credite pe o perioadă lungă de timp, pierderile provocate de criza financiară, transferând riscurile propriei activități asupra acestora.

Pe de altă parte, instituția financiară nu a preluat pierderile suferite de clienții săi, în special prin creșterea cursului valutar pentru euro, astfel încât aceștia sunt obligați să restituie împrumutul la nivelul la care l-au contractat în EUR, cât și să suporte și o dobândă majorată în mod unilateral de către bancă, pentru a susține activitatea acesteia.

Totodată, instanța reține că pârâta nu a indicat o formulă de calcul pentru marja băncii aplicată la momentul încheierii contractului de credit și pentru cea modificată pe parcursul derulării acestuia, astfel încât nu se poate verifica dacă modificarea s-a efectuat în mod obiectiv, prin raportare la creșterea anumitor elemente componente, sau dacă procentul a fost ales în mod arbitrar.

Mai mult, banca a încercat să folosească actele normative privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 și Legea nr. 288/2010, împotriva clienților săi, pentru a justifica creșterea marjei băncii cu aproape 50%.

Instanța subliniază că actele normative din domeniul protecției consumatorilor nu cuprind nicio dispoziție care să permită băncilor modificarea arbitrară a marjei avute în vedere la stabilirea ratei dobânzii de la momentul încheierii contractului.

Potrivit art. 93 lit. g din O.G. nr. 21/1992, introdus prin art. II pct. 9 din O.U.G. nr. 147/2008 care a intrat în vigoare la 28.12.2008, fiind aplicabil la data emiterii Notificării din 02.09.2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă banca este obligată să aplice următoarele reguli: 1. variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; 2. dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; 3. formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.

Or, variația ratei dobânzii, prin modificarea marjei băncii conform Notificării din 02.09.2010, contravine flagrant dispozițiilor legale imperative în vigoare la acea dată, întrucât este stabilită pe baza voinței exclusive a furnizorului de servicii financiare, fără a se raporta la indici de referință variabili și menționați în contract, fără a fi unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice și fără a fi stabilit un nivel peste care să nu poată fi majorată.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

În consecință, instanța apreciază că art. 6 din contractul de credit analizat reprezintă o clauză abuzivă în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință a băncii, în sensul lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să încheie un act adițional la contractul de credit prin care să precizeze că rata dobânzii aplicabile este compusă din indicele de referință Euribor la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 4,85%, se impun următoarele precizări: instanța a reținut caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 6 din contractul de credit în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință a băncii, datorită faptului că acest articol conferă dreptul băncii de a revizui unilateral și discreționar structura ratei dobânzii. Constatând caracterul abuziv al acestei clauze, constatând că actul adițional invocat de pârâtă nu produce efecte, iar nivelul dobânzii poate varia doar în funcție de Euribor și făcând aplicarea principiului disponibilității (reclamanții solicitând obligarea pârâtei să aplice, începând cu data de 21.06.2010, rata dobânzii compusă din indice de referință Euribor la 3 luni + marjă 4,85%), instanța va obliga pârâta să aplice, începând cu data de 20.09.2010 (data de la care pârâta a perceput marja fixă majorată de 7,255%, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă – f. 64 dosar_/299/2012), dobânda calculată după următoarea formulă: valoarea indicelui EURIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,85%.

În aceste condiții, obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit prin care să precizeze că rata dobânzii aplicabile este compusă din indicele de referință Euribor la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 4,85% ar avea un caracter superfluu, din moment ce modificarea marjei va fi considerată inexistentă.

Restituirea sumelor percepute de pârâtă ca urmare a majorării marjei inițiale:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în temeiul clauzei privind majorarea marjei, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anterioare, instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți ca urmare a majorării marjei. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art.1092 din C.civ.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamant) ca urmare a majorării marjei inițiale; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând că actul adițional nu produce efecte.

În consecință, în temeiul art. 1092 din C.civ., instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumei încasate ca urmare a majorării marjei inițiale de la 4,85% la 7,255%, începând cu data de 20.09.2010. Aplicarea unei dispoziții legale – art. 1092 din C.civ. – nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

În temeiul art. 274 din C.proc.civ., instanța va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată (onorariu de expert).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanții S. N. I. I. cu domiciliul în București, ., . și București, ., ., . și S. G. S. cu domiciliul în Pitești, ., ., . și București, ., ., . în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A. cu sediul în București, ..11, Eurotower Building . 2, astfel cum a fost modificată.

Obligă pârâta să aplice, începând cu data de 20.09.2010, dobânda calculată după următoarea formulă: valoarea indicelui EURIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,85%.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma încasată ca urmare a majorării marjei inițiale de la 4,85% la 7,255%, începând cu data de 20.09.2010.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică, azi, 30.04.2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

I.-C. HlihorElena S.

Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/26.11.2015

Printat – 2 exemplare

Comunicări - 5

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Sentința nr. 7937/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI