Pretenţii. Încheierea nr. 03/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 03/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 10-09-2015 în dosarul nr. 15553/2015
document finalizat
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 03.09.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții K. M., K. E. și pe pârâta R. B. SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanții prin avocat P. E. cu delegație de substituire pe care o depune la dosar și pârâta prin consilier juridic cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea raportului de expertiză specialitatea contabilitate, precum și că, prin serviciul registratură, au fost depuse obiecțiuni la raportul de expertiză de către pârâtă, după care:
Instanța pune în discuție obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză.
Pârâta prin consilier juridic solicită admiterea obiecțiunilor, arătând că la întocmirea raportului de expertiză, expertul nu a avut în vedere condițiile contractuale la determinarea modului de calcul al ratei dobânzii, în condițiile în care în contract nu s-au prevăzut elementele componente ale acesteia, expertul neținând cont nici actul adiționat, punându-se întrebarea care este temeiul legal pentru ca o dobândă fixă să aibă componente atât variabile cât și fixe.
Reclamanții prin apărător solicită respingerea obiecțiunilor formulate, apreciind că raportul de expertiză a avut în vedere modificările contractuale, respectiv procentul fix pentru primul an de creditare și apoi dobânda variabilă pentru următorii ani, de la 4.9% la 9,7%.
Instanța respinge obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză specialitatea contabilitate, apreciind că nu se impune refacerea acestuia, întrucât expertul a răspuns obiectivelor fixate în sarcina sa și toate aspectele invocate de pârâtă reprezintă în realitate apărări de fond care vizează temeinicia cererii reclamanților de restituire a sumelor pretins achitate în plus cu titlu de dobândă, aspecte care vor fi avute în vedere la momentul pronunțării pe fondul cauzei.
Instanța pune în discuție cererea de majorare a onorariului formulată de către expertul desemnat.
Reclamanții prin avocat lasă la aprecierea instanței.
Instanța respinge cererea de majorare a onorariului formulată de expertul contabil, apreciind că onorariul fixat inițial este îndestulător față de complexitatea lucrării.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul asupra fondului.
Reclamanții prin apărător solicită admiterea acțiunii, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menționate în cerere, obligarea pârâtei la încasarea ratelor cu aplicarea dobânzii de 4,9%, restituirea sumelor achitate în plus, refacerea graficului de rambursare. De asemenea, solicită înghețarea cursului valutar, omologarea raportul de expertiză, cu mențiunea că pârâta nu a făcut dovada că acel contract de credit a fost negociat cu consumatorii, astfel că s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, nefiind respectată formula de calcul a dobânzii, iar cu privire la comisionul de administrare, acesta nu a fost clar exprimat. Solicită cheltuieli de judecată.
Pârâta prin consilier juridic solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că acea clauză inițială privind modul de calcul al dobânzii nu mai e în vigoare, fiind respectate dispozițiile legale, că marja băncii reprezintă profitul acesteia, iar comisionul de administrare a fost eliminat. Cu referire la comisionul de procesare, pârâta precizează că acesta a fost clar exprimat și că reclamanții aveua cunoștință de obligațiile asumate prin contractul de credit. Totodată, arată că, în ceea ce privește clauza de risc valutar, consumatorul a fost informat prin contract despre o eventuală creștere a cursului și că principiul nominalismului monetar nu poate fi înlăturat.
INSTANȚA
Pentru a da părților posibilitatea să formuleze concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 10.09.2015
Pronunțată în ședința publică de la 03.09.2015.
P. GREFIER
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._
Ședința publică de la 10.09.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamanții K. M., K. E. și pe pârâta R. B. SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 03.09.2015, parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da părților posibilitatea să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 10.09.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.11.2014 sub nr. de mai sus, reclamanții K. M. și K. E. au chemat în judecată pe pârâta S.C. R. B. S.A., solicitând constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor art.3.1. alin.b, art.3.4., art.3.7 din contractul de credit nr.RFI_/04.12.2007, obligarea pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii raportat la valoarea de la data încheierii contractului, resoectiv 4,9%, restituirea tuturor sumelor încasate în plus cu titlu de comision de administrare și rată de dobândă excedentară, refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic și marja fixă de la data încheierii contractului de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (precizată ca fiind inserată la art.4.1. și 4.6. din contract –f.150), stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului, denominarea în monedă națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că între părți s-a încheiat contractul de credit nr.RFI_/04.12.2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 33.397,56 CHF, acesta urmând a fi rambursat în 132 de luni, rata dobânzii percepute de bancă la data semnării contractului fiind de 4,9%.
Au mai susținut reclamanții că niciuna din clauzele contractuale nu a fost niciodată negociată în mod direct de părți, fiind un contract preformulat, impus de către bancă, conform unei proceduri standard, fiind clauze prestabilite, care, în opinia reclamanților, reprezintă un cost ascuns al contractului, lipsit de contraprestație din partea băncii, o plată nedatorată. Art.3 lit.b din contract prevede că din al doilea an se percepe o dobândă curentă revizuibilă în funcțuie de politica băncii (art.3.4.), fără a se preciza modul în care se calculează procentul de dobândă în fucnție de indicele Libor și nici valoarea acestuia așa cum prevede art.14 lit.a din Legea nr.34/2006.
S-a mai arătat că clauza de risc valutar este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i da posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de consumator.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr.193/2000, OG 21/1992, OUG nr.99/2006, OUG nr.50/2010, Legea 288/2010, Legea 363/2007, art.194 și urm. NCPC, art.480, 992 din vechiul cod civil, Directiva 93/13/CEE, art.276 din TFUE.
Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția netimbrării capătului de cerere privind denominarea creditului în monedă națională, excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei de interes, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătându-se că acel comision de procesare reprezintă costul datorat băncii pentru activitatea de analizare a cererii de credit, aceasta fiind o activitate complexă, instanța urmând a face aplicare art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 care prevăd că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, nici cu serviciile și produsele oferite în schimb”.
Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe disp. art.205 NCPC, iar în apărare a fost solicitată proba cu înscrisuri.
În ședința publică din data de 26.02.2015, instanța a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării capătului de cerere privind denominarea creditului în monedă națională și a calificat drept apărări de fond excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei de interes, pentru motivele reținute în încheierea de ședință (f.150).
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat pentru părți proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, răspunsurile acesteia fiind consemnate și atașate la dosar (f.156-158) și proba cu expertiză specialitatea contabilitate, întocmită de expertul Eden A. (f.175-187).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de credit nr. RFI_ din data de 04.12.2007, prin care pârâta S.C. R. B. S.A. a acordat reclamanților K. M. și K. E., în calitate de împrumutat și codebitor, un credit pentru nevoi personale în valoare de 33.397,56 CHF (din care 9.664,48 CHF pentru achitarea facilității acordate de BCR Agenția Bușteni, 604,61 CHF pentru achitarea facilității acordate de R. B., 9.603,40 CHF pentru achitarea facilității acordate de R. B. și 1.124,98 CHF pentru achitarea facilității acordate de R. B., 718,93 CHF comision de procesare și 11.681,16 CHF credit utilizat pt. nevoi personale nenominalizate), pe o perioadă de 132 luni (f.16-21).
Potrivit art.3.1. lit.b din contract, pentru creditul acordat împrumutatul datorează Băncii o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare. În primul an de creditoare, rata anuală a dobhânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștință împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în “Condițiile Generale de Derulare a operațiunilor Bancare” (art.3.3).
Conform art.3.5. din contract, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditorului menționată la art.1.1. lit.a., fiind stabilit la suma de 1.369,17 CHF conform art.1.1. lit.b. Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând Banca să rețină automat contravaloarea comisionului de procesare.
De asemenea, la art.3.7. din contract s-a prevăzut că pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,23% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a Băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs (...) Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare.
În privința riscului valutar, la art.4.1. din contract s-a stipulat că orice plată efectuată de împrumutat/codebitor se va face în moneda în care a fost acordat creditul. Conform art.4.6., dacă în contul curent nu există disponibil suficient pentru stingerea obligației de plată scadentă, banca are dreptul, dar nu și obligația, de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilități sau de depozit, banca fiind mandatată de către împrumutat să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații, eventualele diferențe de curs valutar fiind suportate de împrumutat.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit graficului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat dobânda aferentă și valoarea comisionului de administrare la care face referire art.3 pct.7din convenție.
Prin actul adițional din data de 19.10.2009, semnat de părți ca urmare a cererii împrumutatului, a fost redusă temporar rata dobânzii la 1,02% până la data de 04.10.2010, urmând ca după această dată rata dobânzii să fie de 9,63% (art.2.4.). Totodată, conform art.3 din actul adițional, începând cu data încheierii acestuia, pârâta a renunțat la încasarea comisionului de administrare (f.115-119).
La data de 29.10.2010 s-a încheiat cel de-al doilea act adițional la contractul de credit nr.RFI_, prin care suma totală restantă de 26.816,81 CHF a fost reeșalonată la plată, la solicitarea reclamanților, conform graficului de rambursare anexă. Totodată, rata dobânzii a fost redusă temporar la 2,5% până la data de 29.10.2011 (art.2.3.), urmând ca după această dată să fie percepută o rată de dobândă variabilă calculată după formula de la pct.2.2., respectiv indicele de referință LIBOR la 6 luni plus marja Băncii de 10,59%, fixă pe toată durata derulării contractului, determinată luând în considerare toate cheltuielile operaționale și riscul de credit al băncii (f.38-42).
Conform art.2.4. din actul adițional, la data încheierii acestuia, valoarea ratei dobânzii curente stabilite după formula de mai sus este de 10,94%.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
Pentru a determina dacă o anumita prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează comportamentul neloaial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art.4 alin.5 și 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb.
Cu privire la comisionul de administrare de 0,23%, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, instanța reține că obligația de plată a acestui comision a fost inserată în contractul de credit încheiat inițial de părți, stipulându-se la art.3.7. că acesta se va calcula prin aplicarea procentului la soldul creditului, suma rezultată urmând a fi achitată la scadența fiecărei rate lunare (f.17-18).
Cât privește caracterul pretins abuziv al acestei clauze, vor fi avute în vedere prevederile art.1 alin.3 și art.4 din Legea nr.193/2000, anterior citate, în raport de care instanța apreciază că textul art.3.7. din contractul de credit nr.RFI_ din 04.12.2007 nu poate fi considerat abuziv întrucât nu este de natură să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Aceasta deoarece, deși ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, clauza inserată la art.3.7. din convenția de credit nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract și/sau introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract.
Or, comisionul de administrare de 0,23%, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, a fost inserat ab initio în contractul părților, nefiind nici majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voința unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv.
Art.36 din OUG nr.50/2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Mai mult, acest comision nu a atras majorarea ratei lunare datorate de reclamant, astfel că nu poate fi reținut în speță un eventual dezechilibru semnificativ suferit de reclamant prin includerea unui comision de administrare în costul creditului.
Față de aspectele semnalate, clauza inserată la art.3.7. din contract nu reprezintă, în opinia instanței, o clauza abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care reclamanții au achitat ratele în cuantumul convenit la data încheierii contractului, respectiv 04.12.2007, iar pârâta nu a perceput costuri superioare celor convenite cu debitorul său, astfel încât susținerile acestuia cu privire la prejudiciul suferit sunt lipsite de fundament.
În plus, clauza contractuală inserată la art.3.7. din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi și accesibili, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.
În plus, acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadența și este inclus în graficul de rambursare.
Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamant la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel că nu se poate susține că reclamanții nu au putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Sunt lipsite de suport afirmațiile din cererea de chemare în judecată potrivit cărora comisionul de administrare nu are nimic a face cu costul de operare a unui cont, fiind în realitate un cost suplimentar aplicat creditului pe lângă dobândă, un avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat.
Nu se poate considera că acest comision este avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat, cum s-a susținut, fiind vorba fără îndoială de un element al prețului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.
El constituie un element al prețului și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de către consumator, prin semnarea contractului și a graficului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 C.civ., lege între părți.
Astfel, se mai reține că acest comision de administrare a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, acest fapt fiind cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.
De altfel, după cum s-a menționat în cele în preced, art.36 din OUG nr. 50/2010 prevede dreptul furnizorului de servicii financiare de a percepe, pe lângă dobândă, și alte comisioane sau costuri, acestea fiind necesare pentru recuperarea cheltuielilor și finanțarea activității Băncii.
De asemenea, instanța apreciază că rațiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de administrare este existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR nr.17/18.12.2003, riscul de credit este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale. Principala activitate pe care o are banca în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.
Deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr.50/2010, prin art. 36, întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent pentru monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Așadar, clauzele cu privire la comisionul de administrare sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț.
Reclamanții urmăresc ca, prin constatarea caracterului abuziv al acestui comision să nu mai achite pârâtei decât rata de credit și dobânda, deși la momentul semnării contractului, și-au asumat angajamentul de a plăti și contravaloarea acestuia, fapt care este permis de lege, neputându-se face abstracție totodată de prevederile art.969 C.civ., care atribuie contractului valoare de lege pentru părți.
Trebuie de asemenea avut în vedere și faptul că prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive.
De altfel, la data semnării contractului, reclamanții cu siguranță au studiat ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru ei, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, cum este cel de față, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamanții.
În plus, debitorilor li s-a adus la cunoștință acest comision de la momentul semnării contractului, cuantumul procentual și valoarea acestora fiind menționate în contractul de credit și în graficul de rambursare anexă, în care se regăsește atât valoarea lunară a comisionului de administrare, de la prima rată scadentă până la finalul perioadei de creditare, cât și valoarea totală a acestuia, pe întreaga durată a creditului.
În consecință, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor ce le incumbă.
Mai mult, instanța constată că Banca a perceput acest comision doar pe perioada 04.12.2007 (data încheierii contractului de credit)-19.10.2009 (data semnării primului act adițional la contract), când s-a renunțat la încasarea comisionului de administrare (f.118).
Față de aceste considerente, instanța va respinge solicitarea reclamanților de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art.3.7. din contract, apreciind că prin acesta nu se aduce atingere drepturilor garantate consumatorului de dispozițiile legale incidente în această materie.
Legat de cererea reclamanților de restituire a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de administrare prin repunerea părților în situația anterioară, instanța apreciază că este neîntemeiată în lumina considerentelor expuse mai sus, urmând a fi respinsă, față de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere și soluția adoptată cu privire la acest comision.
În ceea ce privește clauza privind caracterul variabil (revizuibil) al dobânzii, prevăzută la art.3.1. lit.b din contract, instanța consideră că o asemenea prevedere contractuală nu poate fi privită, în sine, ca fiind abuzivă.
Astfel, dispoziția contractuală prin care se stipulează în sarcina celui împrumutat obligația de a plăti o dobândă curentă revizuibilă începând cu al doilea an de creditare, este pe deplin valabilă, câtă vreme a fost stabilită de părți de comun acord.
Sub acest aspect, este evident că reclamanții și-au dat acordul pentru acordarea unui credit în valută (CHF) cu dobândă variabilă începând cu al doilea an de creditare, alegând din ofertele pârâtei pe cea pe care au considerat-o cea mai avantajoasă pentru ei.
Nu se poate pretinde că reclamanților li s-ar fi impus accesarea unui împrumut cu dobândă variabilă întrucât, chiar dacă suntem în prezența unui contract în mare parte de adeziune (standard preformulat), anumite elemente ale acestuia sunt cu siguranță negociate de părți, iar unul dintre acestea este caracterul dobânzii (fixă sau variabilă).
Pentru aceleași considerente nu poate fi admisă nici cererea de constatare a caracterului nul absolut și abuziv al clauzei prev. de art.2.4. din actul adițional din data de 29.10.2010, conform căruia la data semnării acestuia rata dobânzii era de 10,49% (f.39), având în vedere că reclamanții și-au dat acordul pentru acordarea unui credit cu dobândă variabilă, iar potrivit art.969 C.civ. contractul este legea părților (câtă vreme nu se încalcă prin acesta prevederi legale imperative, ceea ce nu este cazul în speță), instanța constatând că nici dispoziția amintită nu ridică probleme din perspectiva prevederilor Legii nr.193/2000.
De altfel, reclamanții nu au motivat în niciun fel caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate la art.3.1. lit.b și art.2.4. din actul adițional din data de 29.10.2010, toate argumentele legate de modul de calcul al dobânzii vizând de fapt prevederile art.3.3. teza a II-a din contract.
În opinia instanței, prin aceste petite reclamanții urmăresc, de fapt, plafonarea dobânzii la cea inițial stabilită prin convenție, de 4,9%, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă, fapt pentru carenu există niciun temei legal sau contractual.
Față de argumentele expuse, instanța va respinge ca nefondat și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor contractuale prevăzute la art.3.1. lit.b. și art.2.4. din actul adițional din data de 29.10.2010.
Legat de modul de calcul al dobânzii, art.3.3. din contract prevede că în primul an de creditare rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând să aducă la cunoștința imprumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare”.
Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzei invocate de reclamanți (sub acest aspect instanța va analiza clauza inserată la art.3.3., deși în cererea introductivă s-a făcut referire din eroare la art.3.4., întrucât din motivarea în fapt a acțiunii reiese fără echivoc că reclamanții contestă în realitate această dispoziție contractuală), în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile art.2 alin.3, art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000, redate anterior în cuprinsul hotărârii.
S-a menționat deja mai sus că actul juridic semnat de părți are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate (în cea mai mare parte) de către bancă.
Clauza inserată la art.3.3. teza finală din contractul de credit, care permite Băncii modificarea unilaterală a valorii dobânzii, este apreciată de instanță ca ridicând probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat despre modificarea operată.
Conform art.1 lit.a din anexa la Legea nr.193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul ”întemeiat” prevăzut în contractul supus analizei are în vedere două criterii: evoluția pieței financiare sau politica de creditare a Băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 C.civ.
Motivul „evoluția pieței financiare sau politica de creditare a Băncii” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Față de cele arătate, în baza art.14 și art.4 din Legea nr.193/2000, instanța va constata existența clauzei abuzive anterior analizate în convenția de credit nr. RFI_ din 04.12.2007 în ceea ce privește sintagma „banca poate modifica valoarea dobânzii în funcție de politica de credite a Băncii”.
În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii curente luând în calcul dobânda inițială fixă a băncii de 4,9%, instanța consideră că aceasta nu poate fi primită.
Reține instanța că doar pentru primul an de creditare, dobânda percepută de bancă a fost fixă, în cuantum de 4,9%, iar de la data de 04.12.2008 banca a majorat rata dobânzii cu 1%, respectiv la 5,9% pe an.
Începând cu data de 19.10.2009, la solicitarea reclamanților, a fost redusă temporar rata dobânzii la 1,02% până la data de 04.10.2010, urmând ca după această dată rata dobânzii să fie de 9,63% iar odată cu semnarea celui de-al doilea act adițional la contract, tot ca urmare a cererii reclamanților, rata dobânzii a fost redusă temporar la 2,5% până la data de 29.10.2011, urmând ca după această dată să fie percepută o rată de dobândă variabilă calculată după formula de la pct.2.2., respectiv indicele de referință LIBOR la 6 luni plus marja Băncii de 10,59%, fixă pe toată durata derulării contractului.
Deși s-a admis cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate la art.3.3. teza finală din contract (conform celor reținute anterior), în opinia instanței, acest fapt nu dă dreptul reclamanților să solicite plafonarea dobânzii la cea inițial stabilită prin convenție, de 4,9%, întrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.
Or, acest lucru nu poate fi admis întrucât contravine înțelegerii părților (și voinței Băncii) și implicit prevederilor art.969 C.civ. Atâta vreme cât reclamanții au acceptat și și-au asumat obligația restituirii unui credit în valută cu dobândă variabilă, instanța nu poate interveni în contract pentru a modifica unul din elementele esențiale ale acestuia (dobânda fiind în sens larg parte a prețului) în sensul dorit de împrumutat, după 8 ani de la semnarea convenției.
Așa fiind, odată intervenit consimțământul părților cu privire la aplicarea unei rate de dobândă fixă doar în primul an de contract și modificarea caracterului dobânzii din fixă în variabilă din al 2-lea an de creditare, este nefondată cererea reclamanților de stabilire a unei dobânzi fixe pe toată durata creditului.
De altfel, reclamanții-debitori nu au motivat în niciun fel această pretenție, invocând doar argumente de natură a demonstra caracterul abuziv al prevederii art.3.3. teza finală din contract, ceea ce în opinia lor justifică modificarea convenției de credit în sensul reducerii dobânzii la 4,9% pe an.
Însă după cum s-a precizat deja, în speță este vorba de 2 chestiuni distincte, întrucât soluția de admitere a caracterului abuziv al prevederii art.3.3. teza a II-a nu dă dreptul la reparație în sensul pretins de reclamanți, respectiv reducerea dobânzii la cea fixă inițială (cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost considerată neîntemeiată în ceea ce privește dispozițiile art.3.1. lit.b din contract).
Apărările reclamanților în sensul că modificarea ratei dobânzii nu i-a fost adusă la cunoștință sunt lipsite de suport, întrucât potrivit art.3.3. din convenție, noua rată a dobânzii se aduce la cunoștința imprumutatului în modalitățile menționate în „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare”, principala modalitate fiind afișarea la sediile agențiilor Băncii.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului raportat la valoarea ratei de dobândă de la data încheierii convenției, respectiv 4,9%.
Cu privire la refacerea graficului de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic și marja fixă de la data încheierii contractului, de 4,9%, instanța constată că acest capăt de cerere decurge din cel analizat anterior, astfel că toate considerentele deja expuse sunt pe deplin valabile și cu privire la acest petit.
În plus, instanța va reține că, prin dispozițiile art.37 din OUG nr.50/2010 nu s-a prevăzut, în ceea ce privește modul de calcul al dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă, că marja băncii trebuie să fie cea prevăzută inițial în contract (pentru primul an de creditare), ci doar că marja ce va fi stabilită de Bancă, odată cu . act normativ, trebuie să rămână fixă pe toată derularea contractului, modificarea dobânzii urmând a se face doar în raport de evoluția indicelui de referință EURIBOR/LIBOR (în funcție de moneda în care se acordă creditul).
Într-adevăr, dacă ar fi existat această intenție din partea legiuitorului, s-ar fi stipulat în mod expres în cuprinsul legii o astfel de prevedere.
Pe de altă parte, dispozițiile OUG nr.50/2010 se aplică și contractelor de credit aflate în derulare, dar numai de la data intrării sale în vigoare - 01.09.2010 - astfel că nu produce efecte și deci nu poate influența modul de calcul al dobânzii pe perioada anterioară anului 2010.
Or, după cum s-a precizat deja, prin actul adițional nr.2 la contract, Banca a acordat reclamanților o facilitate, reducând temporar rata dobânzii la o dobândă fixă de 2,5% pe o perioadă de un an, după care, începând cu data de 29.10.2011 până în prezent, percepe o rată de dobândă variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 6 luni plus marja Băncii de 10,59%, fixă pe toată durata derulării contractului, respectând așadar cerințele legii.
Totodată, în ceea ce privește susținerile reclamanților în sensul că art.14 lit.a din Legea nr.34/2006, în vigoare la data semnării convenției de credit, impunea stabilirea unei formule de calcul a dobânzii care să varieze în funcție de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract (în speță indicele Libor) și marja băncii fixă, instanța constată că prevederile Legii nr.34/2006 nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamanții nu au contractat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare în temeiul Legii nr.190/1999, modificată prin Legea nr.34/2006, aspect care reiese fără echivoc din conținutl art.1 din contract (f.16).
În ceea ce privește solicitarea de restituire a sumelor încasate în plus de bancă cu titlu de dobândă excedentară (6.455,01 CHF cf. raport de expertiză), instanța apreciază că acest petit este neîntemeiat, urmând a fi respins.
Dincolo de argumentele deja expuse, care rămân pe deplin valabile, instanța va reține și următoarele idei:
Reclamanții solicită obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor de bani percepute în plus cu titlu de dobândă peste pragul de 4,9% stabilit inițial prin contract, doar pentru primul an de creditare.
După cum s-a reținut mai sus, deși s-a admis cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate la art.3.3. din contract, acest fapt nu dă dreptul reclamanților să solicite plafonarea dobânzii la cea inițial stabilită prin convenție, de 4,9%, întrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.
Aceasta deoarece, odată intervenit consimțământul părților cu privire la aplicarea unei rate de dobândă variabilă, este nefondată cererea (implicită a) reclamanților de stabilire a unei dobânzi fixe pe toată durata creditului.
Stabilirea unei rate a dobânzii, la nivelul propus de reclamanți, nu este atributul instanței de judecată. Potrivit art.969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și faptul că obligativitatea privește în primul rând părțile contractante. A considera altfel ar aduce atingere dispozițiilor art.969 C.civ.
Raportul de expertiză întocmit în cauză nu poate servi ca dovadă pentru admiterea acestui capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât se bazează pe calcule ipotetice, care nu au la bază prevederile contractuale.
Astfel, deși expertul reține că nu există nicio mențiune în contractul de credit care să arate cum se calculează marja fixă a băncii și care este rata de referință LIBOR CHF la data semnării contractului (fila 186), totuși acesta determină - recurgând la un artificiu de calcul care nu își găsește suport în cuprinsul contractului semnat de părți - o marjă fixă a băncii de 2,0983% ca diferență dintre rata dobânzii curente de 4,9% la data semnării contractului și rata de referință LIBOR CHF valabilă la 04.12.2007 de 2,8017% (f.186), în raport de care stabilește apoi sumele ce ar fi fost plătite în plus de reclamanți ca urmare a majorării dobânzii la 5,9% începând cu 04.12.2007, respectiv la 10,94% din data de 29.10.2011.
Or, este evident că aceste calcule nu pot fi avute în vedere, această așa-zisă marjă fixă a băncii fiind determinată de expert fără niciun temei legal sau contractual (după cum s-a arătat, abia odată cu apariția OUG 50/2010 noțiunea de marjă a băncii și-a găsit consacrare legală).
Aceasta nu înseamnă că soluția instanței (prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. de art.3.3 teza a II-a din contract) devine lipsită de efecte juridice, întrucât, subsecvent acestei cereri, reclamanții ar fi putut solicita obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii pentru perioada menționată în raport de anumite criterii clare și obiective și/sau obligarea Băncii să justifice motivele care au determinat majorarea ratei dobânzii de la 4,9% la 5,9% (la data de 04.12.2007) sau la 10,94% începând cu 29.10.2011 precum și micșorarea dobânzii în ipoteza în care s-ar fi dovedit lipsa oricărui temei pentru modificarea unilaterală operată de pârâtă.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge acest capăt de cerere ca nefondat.
Cu privire la clauza de risc valutar, s-a arătat că dispozițiile contractuale prevăzute la art.4.1. și 4.6. reglementează riscul valutar, fiind lovite de nulitate absolută, având în vedere că lipsește o reglementare expresă, clară și inteligibilă a mecanismului de schimb valutar și o reglementare expresă a riscului valutar, fiind integral în sarcina împrumutatului.
Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanți la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Prin urmare, reclamanții au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamanților, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
La momentul semnării contractului, reclamanții au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil au analizat și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de R. B. SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
Pe de altă parte, nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că prevederile art.4.1. și 4.6. din contract sunt lovite de nulitate absolută întrucât riscul valutar este suportat în întregime de consumator.
Aceasta deoarece, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
Reclamanții ar fi trebuit să aibă în vedere posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care au contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, așadar în altă monedă decât cea în care încasează veniturile, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanții din prezenta cauză.
Mai mult, reclamanții, în cunoștință de cauză, și-au asumat prin semnătură prevederile actului adițional din data de 29.10.2010, care la art.2.16. prevede că „împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutar și/sau a creșterii ratei dobânzii creditului ca efect al variației indicelui de referință conform contractului” (f.41).
În consecință, conform regulilor specifice în materie contractuală, pârâta a făcut dovada că și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la riscul valutar, revenind reclamanților sarcina să facă dovada contrară, ceea ce aceștia nu au realizat. Simpla calificare a contractului de credit drept unul standard, preformulat, nu este suficientă pentru răsturnarea prezumției în acest caz, fiind evident că încheierea actului adițional este rezultatul voinței și al negocierii părților, fapt atestat de semnarea acestuia de către toate părțile (de altfel, după cum s-a arătat, acest act adițional a fost încheiat ca urmare a cererii reclamanților).
Potrivit art.4.1. din contract „orice plată efectuată de împrumutat/co-debitor în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul”. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de reclamanți.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamanții trebuiau să fie conștienți la momentul la care și-au luat acest angajament.
Chiar dacă reclamanții (susțin că) nu aveau cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta R. B. SA, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanții solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 11 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanții, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celor inserate la art.4.1. și 4.6. din contract, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval îndelungat (11 ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, suma semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamanților (33.397,56 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (132 luni), instanța apreciază că dispozițiile art. 4.1. și 4.6. inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea lor (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 132 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanții pretind modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-a asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp îndelungat pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 11 ani.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamanți, întrucât aceasta nu avea consacrare legală în ssitemul vechiul Cod Civil, aplicabil în cauză față de data încheierii contractului de credit și dispozițiilor art.6 NCC, iar pe de altă parte, convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr. 50/2010 etc.), care se aplică în mod prioritar.
De altfel, chiar reclamanții au susținut că efectul concret al înghețării cursului de schimb la cel valabil la data de 04.12.2007 ar viza ajustarea prestațiilor părților prin intervenția judecătorului astfel încât contractul să se aplice cu bună credință și în condiții de egalitate contractuală, or, după cum s-a reținut mai sus, soluționarea favorabilă a cererii reclamantului ar fi total nefavorabilă pentru pârâta R. B. SA.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanții, în calitate de clienți ai băncii, și-au asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care realizau veniturile.
A pretinde acum (după 8 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamanți, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamanții nu fac altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienți la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ei. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, cum s-a susținut prin cererea introductivă, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
În speță, este vorba de o investiție imobiliară efectuată de reclamant, care se încadrează în art.2 raportat la art.3 alin.2 și 3 și art.1 lit.d din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr.3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamanți în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanții sunt ce care au solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
În consecință, acțiunea va fi respinsă ca nefondată și sub acest aspect.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va admite în parte acțiunea astfel cum a fost formulată, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art.3.3 teza a doua din contractul de credit nr.RFI_ din 04.12.2007, în ceea ce privește sintagma „banca poate modifica valoarea dobânzii în funcție de politica de credite a Băncii” și va respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Văzând prevederile art.453 C.proc.civ. și soluția pronunțată în cauză, instanța va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat, acordat în măsura admiterii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea privind pe reclamanții K. M., CNP_, K. E., CNP_, ambii cu domiciliul ales la Cabinet Avocat C. M. V. din București, Calea Rahovei – Electromagnetica Business Park, nr.266-268, corp 60, ., sector 5 și pe pârâta R. B. SA, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, Sky Tower, nr. 246 Cînregistrată la ORC sub nr.J_, CUI_.
Constată caracterul abuziv al clauzei inserate la art.3.3 din contractul de credit nr.RFI_ din 04.12.2007, în ceea ce privește sintagma „banca poate modifica valoarea dobânzii în funcție de politica de credite a Băncii”.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.09.2015.
P. GREFIER
Red. M.L.E.
4 ex/22.10.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... | Actiune in regres. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
