Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 16190/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința Civilă Nr._/2015
Ședința publică de la 17 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. (M.)
Grefier M. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe contestator A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și pe intimat M. C. M., având ca obiect contestație la executare SUSPENDARE EXECUTARE DS EXEC 191/2015.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-a depus la dosar prin serviciul registratură întâmpinare din partea intimatei iar din partea contestatoarei dovada achitării fotocopierii dosarului de executare, după care,
În temeiul art. 131 C. instanța se declară competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza de față.
În baza art. 255 NCPC, încuviințează proba cu înscrisuri, considerându-le pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei, și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.05.2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub numărul_, contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, în contradictoriu cu intimatul M. C. M., a formulat contestație la executare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună suspendarea executării silite începute în dosarul de executare nr.191/2015 al B. D. D. CRENGUȚA până la soluționarea prezentei contestații, anularea executarii silite insasi precum si a tuturor actelor de executare emise de B. D. D. CRENGUȚA in dosarul de executare nr.191/2015.
În motivare, contestatoarea a arătat că, prin somația emisă în dosarul de executare nr.191/2015, B. D. D. CRENGUȚA a adus la cunoștința Autorității Națională pentru Restituirea Proprietăților că are de achitat creditorilor suma de 1310 lei, din care suma de 1500 lei reprezinta cheltuieli de judecată stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința nr.3565/2014, definitivă prin decizia nr.184/2014 pronunțată în dosarul nr._, iar suma de 310 lei reprezinta cheltuieli de executare.
În continuare, contestatoarea susține că, prin raportare la prevederile Deciziei nr.6 din data de 10.04.2008 emisă de ANRP s-a stabilit metodologia pentru plata cheltuielilor judiciare stabilite de către instanțele judecătorești în sarcina acesteia.
Totodată, contestatorul invocă și dispozițiile OMFP nr.1792/2002 care prevăd documentele necesare plăților efectuate de către instituțiile publice, susținând nelegalitatea executării silite întrucât creditorul nu a urmat procedura stabilită de reglementările invocate.
În drept, au fost invocate disp. art.711 și următoarele C. proc. civ., Legea nr. 165/2013.
În susținerea cererii de chemare în judecată au fost depuse, în fotocopie, inscrisuri (f.13-23).
La data de 04.06.2015 contestatoarea a depus la dosar precizări, prin care solicită și anularea adresei de înființare a popririi, precum și restabilirea situației anterioare.
În motivarea cererii precizatoare, contestatoarea susține încălcarea prevederilor O.G. nr.22/2002 în sensul că articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Prin urmare, executorul judecătoresc avea obligația emiterii către debitoare a unei somații de plată întemeiate pe dispozițiile legale menționate, ulterior putând proceda la executarea silită a titlului executoriu.
În susținerea cererii precizatoare au fost depuse înscrisuri (f.29-40)
La solicitarea instanței a fost atașat dosarul de executare nr.191/2015.
Legal citat, la data de 11.09.2015 intimatul a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 17.09.2015 sub aspect probatoriu s-a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin sentința nr.3565/2014, definitivă prin decizia nr.184/2014 pronunțată în dosarul nr._ s-a respins contestație la executare formulată de către ANRP, precum și calea de atac formulată și s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
La data de 11.05.2015, intimatul au depus la B. D. D. CRENGUȚA o cerere de punere în executare silită a Sentinței nr.3565/2014, definitivă prin decizia nr.184/2014 pronunțată în dosarul nr._, in vederea recuperarii sumei 1500 lei. Cu această ocazie, pe rolul B. D. D. CRENGUȚA s-a constituit dosarul de executare nr.191/2015.
Prin încheierea din 13.05.2015 a fost încuviințată executarea silită, prin toate formele de executare prevăzute de lege, în favoarea creditorului împotriva debitoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, până la concurența sumei de 1500 lei, la care se adaugă cheltuielile de executare.
Prin încheierea din 18.05.2015, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare la suma de 310 lei, la aceeași dată debitoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost somată să achite creditorului suma de 1310 lei, din care suma de 1500 lei reprezinta cheltuieli de judecată stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința nr.3565/2014 definitivă prin decizia nr.184/2014 pronunțată în dosarul nr._, iar suma de 310 lei reprezinta cheltuieli de executare.
La data de 25.05.2015 s-a infiintat poprirea asupra conturilor contestatoarei deschise la Activitatea de Trezorerie si contabilitate Publica a Municipiului București.
In continuare, instanta va analiza pe rand toate argumentele invocate de catre contestatoare, urmand a le inlatura ca neintemeiate.
În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate prin raportare la prevederile Deciziei nr.6 din data de 10.04.2008 emisă de ANRP și ale OMFP nr.1792/2002 instanța le va respinge ca neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce privește Deciziei nr.6 din data de 10.04.2008 emisă de ANRP instanța reține că metodologia stabilită pentru plata cheltuielilor judiciare stabilite de către instanțele judecătorești în sarcina ANRP se aplică funcționarilor din cadrul instituțiilor publice care urmează a frocesa plățile la care debitorul a fost obligat. De asemenea, instanța reține că această cecizie emisă chiar de către debitoarea ANRP nu poate institui obligații în sarcina creditorilor ANRP, deoarece această decizie nu este un act normativ opozabil acestora.
Pentru aceleași considerente, instanța va înlătura motivele de nelegalitate invocate prin raportare la prevederile OMFP nr.1792/2002. În acest sens, instanța reține că O.M.F.P prevede documentele necesare plăților efectuate de către instituțiile publice, deci și în acest caz este vorba despre o procedură internă.
Mai mult decât atât, din dispozițiile ordinului reiese că toate înscrisurile necesare efectuării plăților sunt reprezentate de documentele opozabile ANRP întrucât aceasta a fost parte în litigiul care s-a încheiat prin pronunțarea titlului executoriu.
Cu privire la susținerile contestatoarei raportate la prevederile OG 22/2002 instanța le va respinge ca neîntemeiate pentru următoarele considerente.
În primul rând, raportat conținutul somației emisă la data de 18.05.2015 (f.53) rezultă că, în situația în care contestatoarea deține veniturile necesare, se solicită plata debitului în termen de 6 luni, în caz contrar, în cadrul somației se precizează se va proceda la executarea silită.
Mai mult decât atât, instanța reține faptul că, pentru executarea obligațiilor stabilite prin titlu executoriu, de la data pronunțării hotărârilor judecătorești puse în executare silită ( 13.06.2014 și 08.05.2014) contestatoarea a beneficiat efectiv de o perioadă suficiet de lungă pentru a efectua demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată de bună voie.
În continuare, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese după momentul la care i-a fost comunicată somația și până la momentul la care s-a dispus înființarea popririi debitoarea ANRP nu a comunicat executorului dovada lipsei de fonduri și nici dovada că a solicitat ordonatorilor principali de credite bugetare, în condițiile legii, asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creanțelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumei stabilite prin titlul executoriu.
În plus, instanța reține că, intimata este titulara unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimata are o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatei, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Astfel, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimatei un drept de creanță încă din luna mai/iunie a anului 2014, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
Instanța apreciază că dificultățile economice ale autorităților publice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului, însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica refuzul sine die de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
În acest sens, condiționarea efectuării plății este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În ce privește motivul legat de nerespectarea OG 22/2002, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive întrucât Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerata un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002 (cu modificările ulterioare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Între aplicarea OG nr. 22/2002, cu modificările ulterioare ce prevede amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
În ceea ce privește criticile contestatoarei întemeiate pe prevederile art. 2 din O.G nr. 22/2002, în cauza de față, instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 2 din O.G nr. 22/2002, „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Dispozițiile OG 22/2002 nu trebuie interpretate în sensul că debitoarea beneficiază de termenul de 6 luni prin efectul legii. Este necesar ca debitoarea să invoce lipsa fondurilor pentru a putea fi aplicabil termenul respectiv și să efectueze demersurile pentru obținerea acestora. În lipsa unei astfel de precizări, creditorul este îndreptățit să pornească executarea potrivit dreptului comun.
Contestatoarea nu a dovedit lipsa de fonduri si nici nu a fost probată efectuarea vreunui demers pentru obținerea sumelor necesare anterior dispunerii înființării popririi.
De altfel, având în considerare considerentele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța apreciază că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la cheltuielile de executare silită, in raport de considerentele de mai sus si de faptul ca executarea silita a contestatoarei a inceput potrivit art. 622 alin. 2 C.p.c. odata cu sesizarea organului de executare, instanta apreciaza ca in mod corect executorul judecatoresc a procedat la intocmirea incheierii privind cheltuielile de executare potrivit art. 669 C.p.c.
Referitor la legalitatea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța reține prevederile art. 669 Cod procedură civilă, conform cărora debitorul, inclusiv instituție publică ce nu își execută de bunăvoie obligația, va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu. Sumele ce urmează a fi plătite se stabilesc de executor, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, prin încheiere ce constituie titlu executoriu.
Cu privire la onorariul de executorului în sumă de 186 lei înscris în încheierea din 18.05.2014 de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța reține că acesta a fost stabilit cu respectarea limitelor stabilite de Legea 188/2000.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța respinge contestația la executare, ca neîntemeiată.
Întrucât contestația a fost solutionata pe fond, cererea contestatoarei de suspendare a executării silite a rămas fără obiect, motiv pentru care instanta va respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executare, ca neîntemeiată, privind pe contestator A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în sector 1, București, CALEA FLOREASCA, nr. 202 și pe intimat M. C. M., cu domiciliul în SIBIU, ., J. SIBIU.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
RED.C.A. 28.09.2015
TEH.M.M. 25.09.2015 /4 ex + 2 .>
| ← Actiune in regres. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Actiune in regres. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
