Acţiune în constatare. Sentința nr. 17/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 17/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 17-12-2015 în dosarul nr. 24898/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._
Ședința publică de la 17.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - P. P.
GREFIER - N. S.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamanții D. P., D. P. și D. C. C. și pe pârâta P. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile și susținerile în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 03.12.2015, parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17.12.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului1 București, la data de 30.07.2014, sub nr._, reclamanții D. P., D. P. și D. C. C. au chemat în judecată pe pârâta P. B. ROMANIA SA, solicitând instanței următoarele:
- să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor cuprinse în secțiunea 1, art.1.2 și art.1.3 lit.a, precum și în secțiunea 5 art.5.1 și art.5.4 din contractul de credit nr._21546 din 26.11.2007;
- să oblige pârâta la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit, raportat la evoluția indicelui LIBOR și marja fixă a Băncii;
- să oblige pârâta la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit;
- să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și cu titlu de dobândă excedentară;
- să constate caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia;
- să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
- să dispună denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;
În motivare, reclamanții au arătat că, la data de 26.11.2007, au încheiat cu pârâta, în calitate de împrumutătoare, contractul de credit nr._21546, prin care aceasta le-a acordat un împrumut în cuantum de 74.264 CHF, pentru o perioadă de 216 luni (18 ani). Totodată, reclamanții au arătat că nu au înregistrat restanțe la plata ratelor, iar, de la încheierea contractului și până în prezent, nu au intervenit modificări ale acestuia și nici nu s-a efectuat o armonizare a acestuia cu dispozițiile OUG nr. 50/2010 odată cu . acestui act normativ.
Cu privire la dobânda percepută de către bancă, reclamanții au arătat că aceasta nu îndeplinește condițiile cerute de art. 93 lit. g)din OG nr. 21/1992, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 147/2008 și de Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este prevăzută expres în contract și permite băncii modificarea unilaterală, fără negociere, după criterii care nu sunt obiective.
Referitor la comisionul de acordare în cuantum de 1.485,3 CHF, reclamanții au susținut că acesta este nejustificat, întrucât a fost calculat prin raportare la valoarea creditului, iar nu prin raportare la volumul de muncă depus de către angajații pârâtei pentru acordarea creditului, cu atât mai mult cu cât contractul încheiat este unul de adeziune și nenegociat.
Reclamanții au menționat faptul că restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive se impune întrucât acestea constituie o plată nedatorată și un efect firesc al constatării nulității absolute a clauzelor abuzive.
În continuare, reclamanții au mai precizat faptul că cererea lor este temeinică dat fiind faptul că actul juridic pe care l-au încheiat este un contract de adeziune, ce nu a fost negociat direct cu aceștia, în calitate de consumatori și nu respectă regula de previzibilitate.
În același timp, reclamanții au mai susținut faptul că are un caracter abuziv și clauza de risc valutar, întrucât pârâta ar fi avut obligația să îi consilieze pe reclamanți, în sensul că, la momentul încheierii contractului, moneda CHF era la un minim istoric, iar creșterea acesteia era inevitabilă.
Totodată, reclamanții au arătat că se impune înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, întrucât, ca urmare a clauzei de risc, există un dezechilibru contractual ce contravine caracterului comutativ al contractului încheiat între părți. Reclamanții au mai susținut că se impune revizuirea efectelor contractului potrivit dispozițiilor Noului cod civil în materie de impreviziune.
Reclamanții au mai solicitat să se dispună denominarea în moneda națională a plăților efectuate către bancă, drept efect al dispozițiilor legale, dar și al echității, în condițiile în care plata într-o monedă străină implică costuri suplimentare pentru împrumutat.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000; OG nr. 21/1992; OUG nr. 99/2006; OUG nr. 50/2010; Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010; Legea nr. 363/2007; art. 15 din Constituție; art. 194 și urm. din C. pr. civ.; art. 480, 992 Vechiul Cod civil; Directiva 93/13/CEE; art. 276 TFUE; Decizia C-26/13 a CJUE în cauza A. Kasler și Kaslerne vs OTP.
În probațiune, reclamanții au solicitat instanței încuviințarea administrării probei cu înscrisuri; interogatoriul pârâtei; expertiza contabilă.
La data de 25.09.2014, reclamanții au formulat cerere precizatoare a cererii introductive, indicând faptul că, referitor la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, solicită și restituirea sumei de 1.485,3 CHF (3.259,7 RON), reprezentând 2% din cuantumul sumei împrumutate, sumă ce a fost plătită la acordarea creditului. Totodată reclamanții au mai arătat prin cererea precizatoare faptul că, în ceea ce privește dobânda excedentară, solicită restituirea acesteia de la data efectuării primei rate-10.12.2007 și până la data introducerii cererii precizatoare, precum și în continuare, a sumelor percepute pe perioada derulării contractului. Aceștia au menționat că nu pot preciza un cuantum exact al sumelor solicitate, ci numai estimativ.
La data de 05.11.2014, pârâta P. B. ROMANIA SA a formulat întâmpinare (f.57-86 Dosar Judecătoria Sector 1), solicitând instanței respingerea cererii introductive de instanță ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 și din Directiva 93/13/CEE pentru a fi considerate abuzive clauzele contractuale a căror anulare se cere.
Astfel, pârâta a susținut că părțile semnatare au negociat contractul de credit înainte de a-l semna, precum și că le-a furnizat împrumutaților cu o perioadă rezonabilă de timp înainte de data semnării, forma contractului de credit negociat. Totodată, pârâta a arătat că, clauzele contestate de către reclamanți sunt clare și fără echivoc și au fost însușite de către împrumutați prin semnătură.
Pârâta a menționat că schimbările în situația financiară a plătitorului, chiar dacă ar avea natura unui caz fortuit, nu pot permite debitorului să se sustragă de la rambursarea împrumutului și plata costurilor banilor. În același timp, pârâta a mai arătat că reclamanții au avut posibilitatea să negocieze contractul, precum și un drept de opțiune atât între produsele oferite de aceasta, cât și între diferitele bănci de pe piață, fiind un mediu concurențial.
În continuare, pârâta a susținut că nu există un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor datorită clauzelor contestate, având în vedere faptul că există o contraprestație pentru dreptul băncii de a percepe dobânda, comisionul de acordare și comisionul de administrare credit, respectiv le-a acordat reclamanților împrumutul în valoare de 74.264 CHF. Totodată, aceasta a afirmat că dobânda bancară și comisionul de acordare a creditului reprezintă prețul contractului, iar clauzele care le reglementează sunt clare și inteligibile.
Cu privire la variația dobânzii, pârâta a arătat că aceasta a fost stabilită în mod legal (LIBOR la 3 luni+marja băncii 4.1 puncte procentuale pe an), nu a fost modificată niciodată după încheierea contractului și a fost confirmat acest calcul și de dispozițiile OUG nr. 50/2010.
Pârâta a mai susținut că este imposibil ca instanța să modifice contractul încheiat între părți, având în vedere forța obligatorie a acestuia dată de dispozițiile art. 969 Cod civil de la 1864, iar, cu privire la denominarea creditului din CHF în lei, a menționat că solicitarea reclamanților este inadmisibilă, lipsită de fundament juridic și nefondată.
În drept, pârâta se prevalează de dispozițiile art.205 și 453 C. pr. civ., art.4 din Legea nr.193/2000 și alin.1 lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000, art.4 din Directiva 93/13/CEE, art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, art.117 alin.2 OUG 99/2006, art.37 și 95 din OUG nr.50/2010, art.3 alin.1 din Decretul – Lege nr.167/1958, art.969, art.1092-1121 art.1578, art.1584 Codul civil de la 1864, art.107 din Legea nr.71/2011 și pe prevederile art.1 lit. d) din Anexa nr.1 la Regulamentul BNR nr.4/2005.
În probațiune, pârâta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților și proba testimonială cu un martor.
Prin Sentința civilă nr.96/08.01.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.
Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, prin Sentința civilă nr. 2448/11.05.2015 dată în Dosarul nr._ a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, constatând totodată, ivirea conflictului negativ de competență.
Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 152/21 septembrie 2015, luând în considerare faptul că niciunul dintre capetele principale de cerere nu au o valoare care să depășească suma de 200.000 de lei, potrivit art.94 lit. j) C. pr. civ, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.
La termenul de judecată din data de 05.11.2015, instanța a încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiza specialitatea contabilitate, iar pârâtei proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților, considerându-le pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, potrivit art. 258 rap. la art. 255 alin. 1 C. proc. civ.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, între pârâta P. B. ROMANIA SA, în calitate de împrumutător și reclamantul D. P., în calitate de împrumutat, D. P., în calitate de co-plătitor și D. C.-C., în calitate de garant, s-a încheiat convenția de credit nr._21546 din 26.11.2007, având ca obiect suma de 74.264 CHF pentru o perioadă de 216 luni (f. 19-24).
Prin clauza prevăzută în secțiunea 1, din art. 1.2 din contractul de credit, părțile au prevăzut caracterul variabil al dobânzii, în funcție de indicele de referință - LIBOR și de marja băncii-de 4.1 puncte procentuale pe an, variabilă. Totodată, prin clauzele prevăzute la art. 5.1 și art. 5.4 din secțiunea a 5 a din contractul de credit, părțile au convenit că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, iar banca poate modifica marja conform deciziei sale, caz în care împrumutații pot comunica băncii în 30 de zile de la informarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, că nu acceptă noile rate ale dobânzii.
Prin clauza prevăzută la art. 1.3 din Secțiunea 1 din contractul de credit s-a prevăzut că împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare a creditului în cuantum de 1.485,3 CHF, stabilit ca procent de 2% aplicat la limita creditului acordat și perceput la data tragerii creditului.
La data de 17.09.2010, părțile au încheiat Actul adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la Contractul de credit nr._21546 din 26.11.2007 (f. 89-93) astfel că s-au modificat prevederile din contract referitoare la rata dobânzii/dobânda aferentă creditului, în sensul că rata dobânzii la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este stabilită în funcție de indicele de referință, LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii pe toată durata derulării Contractului de Credit, marja variabilă în vigoare la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, respectiv 21.06.2010.
De asemenea, părțile, prin actul adițional s-a prevăzut că rata dobânzii se revizuiește, în sens pozitiv sau negativ, la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja fixă a Băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii creditului. Noul procent al ratei dobânzii se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.
Instanța mai reține că, prin art. 3 din Actul Adițional, s-a stabilit că, în situația în care există cont curent deschis ca urmare a contractării creditului și Împrumutatul utilizează acest cont curent doar pentru operațiunile de plată aferente creditului, acestuia i se va percepe lunar pe toată durata existenței contractului de credit un comision de administrare de cont curent, în valoare de 1 RON, echivalent în moneda contului, la cursul băncii de la momentul perceperii acestuia.
În drept, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Instanța observă că această condiție este îndeplinită în speță, deoarece clauzele contractuale art. 1.2 și art. 1.3 lit. a) din Secțiunea 1 și art. 5.1 și art. 5.4 din Secțiunea 5, referitoare la dobândă și la comisionul de acordare sunt exprimate în termeni suficienți de clari pentru ca și un consumator cu un nivel mediu de cunoștință să îi poată înțelege, fără a fi necesare cunoștințe de specialitate, cum au susținut reclamanții cu ocazia administrării probei cu interogatoriu.
Art. 4 alin. 1 din această Lege stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De asemenea, în ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Din ambele reglementări rezultă aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
În speță, instanța reține că reclamanții se circumscriu noțiunii de „consumator” în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt persoane fizice și au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.
Totodată, instanța observă că, chiar dacă majoritatea clauzelor contractuale sunt preformulate, a existat o negociere a pârâtei cu consumatorul, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de credit, al actului adițional la acesta, precum și din răspunsurile la întrebările 1, 2, 3, 4 din interogatoriile luate reclamanților
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a reținut că modalitatea de calcul al dobânzii a fost precizată prin raportare la indici clari, verificabili, marja băncii a fost precizată expres, iar, prin actul adițional, s-a stabilit că aceasta va rămâne aceeași pe toată durata derulării contractului.
Toate aceste modificări, în avantajul împrumutaților, prezumă existența unor minime negocieri între aceștia și împrumutător, astfel încât nu sunt întemeiate susținerile reclamanților în sens contrar și nici aceea că au fost forțați să accepte condițiile de derulare a creditului stabilite prin actul adițional, atât timp cât majoritatea modificărilor au fost în avantajul lor.
În plus, în ceea ce privește dobânda contractuală, prin modalitatea de stabilire a acesteia sunt respectate și dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, care stabilesc că, în contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.
Or, dobânda variabilă nu are caracter abuziv, atât timp cât variațiile acesteia sunt justificate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în contract este prevăzut un mod de calcul recunoscut pe piața monetară și exprimat în termeni neechivoci, aceste condiții sunt îndeplinite în cauză.
Prin urmare, instanța va respinge, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților de a fi obligată pârâta la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluția LIBOR și marja fixă a băncii, precum și a obligării pârâtei la calcularea și perceperea în viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la data încheierii contractului de credit.
În ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. a din Contractul de credit, prin care a fost stabilită obligația împrumutatului de a achita comisionul de acordare de 2% din creditul acordat, instanța constată că nu are caracter abuziv, reprezentând prețul pe care l-a perceput instituția financiară pentru prestarea serviciilor legate de acordarea creditului.
În acest sens, instanța reține că obligația de plată de către reclamanți a comisionului de acordare, precum și modalitatea de calcul al acestuia au fost stabilite în mod clar și inteligibil prin clauza contractuală analizată, cu respectarea art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Având în vedere aceleași considerente, instanța reține că sunt neîntemeiate și pretențiile reclamanților în sensul obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de acordare și dobândă excedentară.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, instanța reține că în cauză, ne aflăm în situația unui împrumut în CHF, reclamanții primind o sumă în această monedă și fiind obligați să o restituie în aceeași monedă, aspect ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din contractul de credit nr. nr._21546 din 26.11.2007 și din scadențarul privind restituirea sumelor împrumutate.
În aceste condiții, contractul de credit conține un element de risc valutar, însă acest fapt nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât și noul Cod civil (art. 2164), consacră, în materia împrumutului, regula nominalismului, potrivit căreia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, regula nominalismului este tradițională în legislație. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu reprezintă altceva decât reproducerea regulii nominalismului, consacrată de lege.
În drept, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.
Corespondentul său din Directiva 93/13 este art. 1 alin. 2, care prevede că dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.
În hotărârea Kusionova, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor (norme onerative, specie a celor imperative – n.n.) sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (norme supletive, specie a celor dispozitive – n.n.).
Așadar, dispozițiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 se referă și la norme supletive, așa cum sunt cele care instituie regula nominalismului monetar. Prin urmare, nu este posibilă declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale care nu face decât să reflecte respectivele norme juridice.
Referitor la prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, se constată că, într-adevăr, art. 3 alin. 1 consacră regula plăților în monedă națională între rezidenți, însă alin. 3 al aceluiași articol permite realizarea de „operațiuni (...) și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților”. Astfel, odată încheiata convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași monedă, reclamanții nu mai pot invoca regulile care guvernează regimul valutar și de la care au înțeles să excepteze contractul pe care l-au încheiat cu banca.
Mai mult de atât, instanța reține că din răspunsurile la interogatoriile luate reclamanților, rezultă că aceștia au ales contractarea unui credit în CHF întrucât nu îndeplineau condițiile cerute de bancă pentru contractarea unui credit într-o altă monedă, iar, la acel moment, oferta pusă la dispoziția acestora de către pârâtă era cea mai avantajoasă de pe piața financiară.
Cât privește presupusa încălcare a obligației de informare de către pârâtă, se rteține că în discuție sunt două aspecte ale problemei. În primul rând, variația cursului dintre o monedă străină și moneda națională reprezintă un fapt notoriu, chiar și pentru un consumator mai puțin avizat. Prin urmare, nu se poate considera că era necesar ca banca pârâtă să îi informeze expres pe reclamanți în legătură cu acest fapt. În al doilea rând, pentru a susține că banca nu i-a informat în legătură cu amploarea variației cursului, ar fi fost necesar ca reclamanții să dovedească faptul că pârâta a cunoscut posibilitatea unei asemenea variații, însă o astfel de probă nu a fost făcută.
Pe de altă parte, între criteriile privind declararea ca abuzivă a unei clauze, CJUE s-a referit, în cauza C-414/11, Mohamed Aziz, la acela dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.
Instanța reține că, având în vedere contractarea unui credit în CHF și virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanții ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și în piața financiară.
În legătură cu teoria impreviziunii, amintită de reclamanți, instanța reține că dispozițiile noului Cod civil nu sunt aplicabile contractului în discuție.
Mai mult, teoria impreviziunii, spre deosebire de materia clauzelor abuzive, presupune că părțile nu sunt în culpă, dar că anumite împrejurări exterioare voinței acestora dezechilibrează contractul. În aceste condiții, chiar dacă s-ar accepta aplicabilitatea teoriei impreviziunii, rezultatul concret ar trebui să fie unul echilibrat, de împărțire a eventualelor pierderi cauzate de evenimentele exterioare. Or, reclamanții au solicitat conversia creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului de la data încheierii contractului, dar cu păstrarea dobânzii specifice unui credit în CHF, iar o astfel de măsură ar fi inechitabilă față de pârâtă, fapt care ar fi străin scopurilor urmărite de regula revizuirii contractelor în caz de impreviziune. Față de considerentele de mai sus, instanța apreciază că cererea reclamanților în privința clauzei de risc valutar este, la rândul său, neîntemeiată.
Pentru considerentele expuse, instanța va respinge cererea reclamanților, în totalitate, ca neîntemeiată și va lua act că pârâta a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții D. P., legtimat cu CI . nr._, CNP_, D. P., legitimată cu CI . nr._, CNP_ și D. C. C., legitimat cu CI . nr._, CNP_, toți cu domiciliul ales la Cabine avocat „C. M.”, din sector 5, București, Calea Rahovei nr. 266-268, ., . pârâta P. B. ROMÂNIA SA, CUI_, cu sediul în sector 1, București, .. 29-31, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 03.12.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. PP
Tehnored. PP/NS
6 ex./28.01.2016
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Sentința nr.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
