Pretenţii. Hotărâre din 19-01-2015, Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 19-01-2015 în dosarul nr. 495/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
București, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37
Tel. / Fax.: 021/408.36.52 / e-mail:_
operator de date cu caracter personal nr. 2891
prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINTA CIVILA NR. 495
Ședința publică din data de 19.01.2015
Instanța constituită din:
Președinte: V. G.
Grefier: C. A. N.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare – nulitate clauze abuzive, pretenții” și privind pe reclamanții B. D. și B. A. C., în contradictoriu cu pârâta ..
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședință publică din data de 12.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integranta din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 19.01.2015.
După ce a deliberat în secret în Camera de Consiliu, conform art. 395 NCPC, instanța a adoptat următoarea hotărâre:
INSTANȚA
I. PROCEDURA
A. Cererea de chemare în judecată
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 26.05.2014 sub nr. de dosar_, reclamantii B. D. si B. A.-C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. S.A. solicitând instanței de judecată, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul abuziv al prevederilor art.5 lit. a), din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/12.02.2008 și a art. 3.5 din Conditiile generale ale Coventiei și pe cale de consecință, să se dispună anularea lor, precum și să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, respectiv a sumei de_,12 CHF, sumă achitată până la data introducerii actiunii, precum si în continuare, până la data solutionării definitive a prezentei cauze.
2. În motivarea acțiunii, reclamantii au învederat că între reclamanti în calitate de împrumutati și V. R. SA, în calitate de bancă s-a încheiat convenția de credit nr._/12.02.2008, prin care Banca le-a acordat un credit în valoare de_ CHF. Au arătat reclamantii în cererea introductivă de instantă că sunt consumatori în sensul legislatiei protectiei consumatorilor, iar pârâta este un profesionist în sensul aceleiași legislații. În cerere s-a mai arătat si faptul că potrivit dispozitiilor art. 5 lit. a) din Conditiile speciale ale Conventiei pârâta a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicabil la soldul creditului plătit lunar, în zile de scadentă, pe toată perioada de derulare a Conventiei. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 3.5 din Conditiile generale pentru punerea la dispozitie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc. S-a subliniat că reclamantii nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus în forma respectivă de către Bancă.
3. În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, între comercianți și consumatori.
4. În dovedirea cererii reclamantii au solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei si proba cu interogatoriul pârâtei.
5. În susținerea cererii, reclamantii au depus la dosarul cauzei înscrisurile de care întelege să se folosească în dovedirea pretentiilor.
6. Acțiunea introductivă de instanță este scutită de la plata taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar.
B. Apărările formulate
7. Pârâta S.C. V. R. S.A., a depus la dosar în data de 24.07.2014 întâmpinare (fil. 43-56 dosar), la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanti, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor solicitate cu titlu de comision de risc/de administrare. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
8. În apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba cu interogatoriul reclamantilor.
C.Probe
9. În ședința de judecată din data de 03.11.2014 instanța a pus în discuția părților, cu prioritate, raportat la prevederile art. 248 NCPC, cele două exceptii invocate de către pârâtă, respectiv excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București si excepția prescripției, exceptii care au fost respinse ca neîntemeiate, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acel termen. De asemenea, instanta a încuviintat, în temeiul dispozitiilor art. 258 raportat la art. 255 NCPC, pentru ambele părti, cu respectarea principiului egalitătii armelor prevăzut de art. 6 CEDO, proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei si proba cu interogatoriul, apreciind că acestea sunt utile, pertinente si concludente pentru solutionarea cauzei.
II. ÎN FAPT
10. Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarea situație de fapt:
11. Între reclamanti, în calitate de împrumutați și pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă, s-a încheiat convenția de credit nr._/12.02.2008, având ca obiect credit nevoi personale de 84500CHF, cu obligația rambursării în 300 de luni, fiind stabilită o dobândă în sumă de 3,99% p.a.. Conform art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției nr._/12.02.2008, comisionul de risc este calculat sub forma unui procent de 0,22%, fiind aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției. Suma lunară datorată de către reclamant cu titlu de comision de risc este evidențiată în cuprinsul planului de rambursare a creditului emis de către pârâtă, reclamanta efectuând plata acestui comision, fapt ce nu a fost contestat de către pârâtă. De asemenea, potrivit art. 3.5 din Conditiile generale pentru punerea la dispozitie a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plăteste lunar, pe toată perioada creditului.
III. ÎN D.
- Reglementări incidente
12. Instanța va avea în vedere la soluționarea cauzei de față prevederile legale din materie, urmând a verifica dacă în cauză suntem în prezenta unor clauze abuzive.
13. Art. 4 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede că:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
14. Conform art. 6 și 7 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.
15. Legea nr. 193 din 2000 transpune Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și potrivit art. 4 alin. 2 din această normă a Uniunii Europene: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
B.Soluția instanței de judecată
16. Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța apreciază că acțiunea formulată de către reclamanti este întemeiată în parte, motiv pentru care o va admite. Soluția instanței de judecată se întemeiază pe următoarele argumente, hotărâtoare în formarea convingerii instanței de judecată:
Instanta se va raporta la probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile de la dosarul cauzei.
17. În privința caracterului negociat al contractului în cauză, instanța reține că respectiva convenție de credit încheiată de părți este un contract de adeziune, cu clauze preformulate, în înțelesul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193 din 2000, iar pârâta nu a făcut dovada contară, deși sarcina probei îi aparținea, în baza art. 4 alin. 3 din aceeași lege. Împrumutatii nu au avut posibilitatea să negocieze direct cu pârâta clauzele inserate în contract și nici nu au putut influența natura acestora, astfel cum rezultă si din interogatoriul administrat în cauză. Simplul fapt că banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care poate alege o variantă sau alta nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate, iar intervalul de timp scurt pus la dispoziție de către bancă s-a dovedit a fi insuficient pentru analiza clauzelor contractuale.
18. Instanța reține că sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera această clauză drept abuzivă, deoarece clauza creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
19. Cu privire la comisionul de risc, prevăzut de dispozițiile art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale Conventiei de credit, instanța constată că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera prevederile contractuale ce instituie acest comision drept clauze abuzive, deoarece acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Nu pot fi primite argumentele pârâtei în sensul că acest comision face parte din prețul contractului și nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
20. În primul rând, contrar susținerilor pârâtei, Directiva 93/13/CEE nu este direct aplicabilă. Caracteristicile acestui act legislativ al Uniunii Europene (UE) sunt expuse în art. 288 paragraful 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Deci, directiva nu este direct aplicabilă, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună în legislația internă. În consecință, în dreptul național se va aplica norma internă de transpunere, iar nu directiva, ca atare. Transpunerea este obligatorie pentru statele membre, iar lipsa transpunerii în termenul acordat în acest scop sau transpunerea incorectă a directivei constituie un motiv pentru declanșarea împotriva statului membru în cauză a procedurii prevăzute de art. 258-260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la sesizarea Comisiei sau a unui stat membru.
21. Dacă statul a transpus incorect directiva, instanța națională trebuie să analizeze dacă norma din directivă invocată de parte poate produce efect direct, înțeles ca aptitudinea normei din directivă de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea să le poată invoca direct în fața instanțelor naționale împotriva autorităților publice. Cerințele cumulative pentru ca o normă din directivă să producă efect direct, astfel cum rezultă acestea din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârile pronunțate în cauzele 41/74 V. Duyn, 148/78 Ratti, 152/84 Marshall I) sunt: norma este clară, precisă și necondiționată; termenul stabilit pentru transpunerea directivei a expirat, iar statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect; partea împotriva căreia este invocată prevederea este o entitate statală (noțiune autonomă în dreptul Uniunii Europene, definită în cauza C-188/98 Foster).
22. Ultima cerință este justificată de faptul că efectul direct al directivei a fost fundamentat în practica instanței de la Luxembug pe ideea de culpă a statului, care, prin faptul că nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect, a lipsit particularul de o norma internă corespunzătoare, pe care să se poată întemeia în fața instanței naționale și pe ideea că directiva este un izvor de drept al UE cu caracter obligatoriu.
23. În cauză, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, deoarece prezentul litigiu s-a ivit între particulari, care nu sunt în culpă pentru pretinsa transpunere incorectă. Raportat la caracterul cumulativ al condițiilor, analiza celorlalte cerințe nu se mai impune.
24. Prin urmare, instanța nu poate aplica direct directiva, astfel cum i s-a solicitat și nici nu poate recunoaște efectul direct al art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, însă poate interpreta norma internă de transpunere (art. 4 alin. 6 Legea nr. 193 din 2000) în lumina normei Uniunii Europene (cauza C-106/89 Marleasing). Conform textului original (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE), transpus într-o traducere ce nu este dincolo de orice critică: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
25. În primul rând, din considerentele Curții de Justiție de la Luxemburg, expuse în hotărârea pronunțată în cauza C-453/10 J. Pereničová și Vladislav Perenič, rezultă că instanța națională poate aprecia și asupra caracterului abuziv al clauzelor referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului.
26. În al doilea rând, se observă că textul directivei instituie condiția ca aceste clauze să fie stipulate în mod clar și inteligibil, situație ce nu se regăsește în speță cu privire la comisionul de risc. Deși instanța acceptă că acesta face parte din prețul contractului, fiind o parte a costului creditului, simpla menționare a denumirii și cuantumului acestuia nu este de natură a satisface condiția ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
27. Astfel, este adevărat că reclamantii au cunoscut cuantumul comisionului de risc la momentul încheierii contractului, dar nu au avut nicio posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract. Totodată, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit, nici explicat în cuprinsul convenției de credit, deși suma percepută cu acest titlu este semnificativă, fiind calculată în procent de 0,22%, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata convenției.
28. Totodată, instanța trebuie să ia în considerare, conform art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193 din 2000, natura serviciilor prestate de pârâtă, instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, precum starea de nevoie a consumatorului, care a cerut suma de bani pentru achiziționarea unei locuințe, precum și celelalte clauze ale contractului.
29. Având în vedere aceste elemente, instanța constată că, și în această situație, pârâta, instituție bancară, a majorat costul creditului, făcând obligația împrumutatului, consumator, mai oneroasă, ceea ce a dus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor băncii, fără a da posibilitatea împrumutatului să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumator cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanțiile constituite, precum garanția reală imobiliară (ipotecă) de prim rang asupra locuinței achiziționate cu suma de bani primită de împrumutat ori prin cesionarea poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobil în favoarea băncii.
30. De altfel, și legea internă de transpunere cere, prin art. 1 alin. 1, ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru prestarea de servicii să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
31. Un indiciu în plus în susținerea celor expuse sunt prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul cărora nu se numără și comisionul de risc.
37. Fată de cele expuse mai sus, instanta va constata caracterul abuziv al art.5 lit. a), din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/12.02.2008 și a art.3.5 din Conditiile generale și, în consecință, va declara nulitatea absolută a acestor clauze.
38. În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantilor, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora acestia și-au executat obligațiile. Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C.civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul – solvenscu privire la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
39. Fată de solicitarea reclamantilor, în virtutea principiului disponibilitătii, instanta o va obliga pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare, respectiv suma de_,12 CHF, echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plătii, reprezentând suma încasată cu titlu de comision de risc de la data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare, până la data solutionării definitive a prezentei cauze.
40. Cu referire la capătul de cerere privind compensarea sumei achitate din restul debitului, instanta apreciază că aceasta este neîntemeiată. Astfel, din înscrisurile existente la dosarul cauzei, instanta nu poate să constate ce suma ar mai avea efectiv reclamantii de achitat, raportat la valoarea creditului, la suma deja achitat, etc.
Asupra cheltuielilor de judecată
41. Instanta retine că, fiind expresia principiului disponibilității, cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel cum rezultă si din prevederile art. 453 alin. (1) NCPC. În cauza dedusă judecatii, instanta va lua act ca reclamantii si-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
JUDECĂTORIA
HOTARASTE :
1.Admite în parte actiunea formulată de către reclamantii B. D., CNP_ si B. A.-C., CNP_, ambii cu domiciliul ales la C..Av. C. P., din București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta ., CUI_, cu sediul ales la SCA M. Kehaiyan, din București, . nr.44 bis, ..2, ., sector 3.
2.Constată caracterul abuziv al art.5 lit. a), din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/12.02.2008 si a art. 3.5 din Conditiile generale ale Conventiei si, în consecință, declară nulitatea absolută a acestor clauze.
3. Obliga pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare, respectiv suma de_,12 CHF, echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plătii, reprezentând suma încasată cu titlu de comision de risc de la data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare, până la data solutionării definitive a prezentei cauze.
4. Respinge cererea privind compensarea sumei achitate din restul debitului de achitat ca fiind neîntemeiată.
5. Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare, conform art. 466 alin. (1) NCPC raportat la art. 468 alin. (1) NCPC.
6. Apelul se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
7. Hotărârea se va comunica părților în copie, potrivit dispozițiilor art. 427 alin. (1) NCPC.
8. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
V. G. C. A. N.
Redactat/Tehnoredactat G.V/C.A.N. 5 ex. imprimate la data de 22.01.2015
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 476/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2075/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
