Acţiune în constatare. Sentința nr. 19/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 19/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 16393/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚĂ CIVILĂ NR._
Ședința publică din 19.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. A.
GREFIER: C. N.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanții B. V.-L. și B. G., in contradictoriu cu pârâta . SA, având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 22.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, parte integranta din prezenta, când instanța, pentru a permite depunerea de concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 05.11.2015 și, ulterior, având nevoie pentru a delibera, pentru data de azi, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.07.2014, cu numărul de mai sus, reclamanții B. V. L. și B. G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta . SA, constatarea ca abuzivă și modificarea clauzei cu privire la modul de formare al dobânzii prevăzută la art. 5 din contractul de credit în funcție de Indicatorul Euribor + marja băncii de 1,5%, ulterior primului an de creditare când dobânda a fost fixă; constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei cu privire la comisionul de acordare credit în valoare de 530,45 euro (art. 1 liniuța 2) și 3.1 din Condițiile Generale; constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei 3.8 Condițiile Generale; constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei 3.9 Condițiile Generale; constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei 3.10 Condițiile Generale; restituirea tuturor sumelor de bani rezultate din recalcularea tuturor ratelor deja plătite în baza clauzei prevăzută la art. 5 și restituirea sumelor plătite în baza clauzelor abuzive, asupra cărora să se calculeze dobânda legală de la data perceperii fiecărei sume și până la data restituirii, iar sumele să fie actualizate cu rata inflației; obligarea pârâtei la emiterea graficelor de rambursare care să reflecte corect situația creditului fără clauzele asupra cărora s-a solicitat constatarea ca abuzivă; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 24.08.2007, au semnat cu pârâta contractul de credit nr. 540/4928/24.08.2007, prin care au solicitat băncii un credit în valoare de 30.000 euro, garantat cu ipotecă, pe o perioadă de 300 luni, cu o dobândă fixă de 7,4% pe an în primul an și ulterior variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 1,50%.
B. a folosit contracte standard preformulate, nenegociate, conținând clauze abuzive.
Dreptul de a susține prezentul proces este consacrat de dispozițiile art. 14 din Legea 193/2000. Potrivit acestui text legal: „consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei Iegi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă."
B. nu a respectat Legea 193/2000 stabilind unilateral dobânda și comisionul de risc și restul clauzelor, folosind contracte standard preformulate; banca nu a lăsat Ioc de negociere între părți în niciun moment (art. 1-4).
Cu privire la modul de formare al dobânzii, au învederat instanței că art. 5 din contract este o clauză abuzivă. Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive reprezintă actul normativ de transpunere și implementare a directivei 93/13/CEE. Legea, prin art. 1 al. 3, interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Cu privire la incidența acestui act normativ, având în vedere obiectul contractului de credit, au menționat că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de dispozițiile generale privind protecția consumatorilor, cuprinse în OG 21/1992. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se are în vedere jurisprudența CJCE desprinsă, în special, din cauza C-484/2008 - Caja de Madrid și din Ordonanța Curții (cam a opta) din 16.11.2010 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de Krajsky sud v Presore - Republica Slovacă - cauza C-76/2010). În această ordonanță, CJCE a stabilit că instanța națională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în cazul în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în instanță.
Deși clauza menționată privește obiectul principal al contractului (dobânda făcând parte din preț, iar prețul reprezintă obiectul principal al contractului), au solicitat instanței să observe că, de fapt, față de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referință variabilă, în esență, clauza, nu este definită într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil.
În temeiul disp. art. 13 al. 1 din Legea 193/2000, reclamanții au menționat că rata dobânzii este Euribor + 1,5%, începând cu data expirării duratei pentru care dobânda a fost fixă (respectiv începând cu luna 13 a contractului de credit). Cu privire la marja băncii (1.5%), aceasta a fost stabilită prin contract. Conform disp. art. 983 C. Civil, și art. 1 al. 2 din Legea 193/2000, „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului."
Sub pretextul libertății contractuale și al obligativității contractului, de cele mai multe ori, instituțiile de creditare inserează clauze abuzive, abuzând de situația în care se află consumatorul (nevoia de bani pentru o anumită necesitate), raportat la calitatea băncii (dacă clientul nu dorește să încheie contractul în condițiile impuse de bancă, poate pleca „take or leave").
Cu privire la clauza 3.7 Condițiile generale, au arătat că aceasta este abuzivă, întrucât banca își rezervă dreptul să majoreze orice comision în funcție de evoluția pieței monetare. Fără a exista o explicație plauzibilă, verificabilă în contract, asupra căreia să se poată pronunța altcineva în afară de bancă, această clauză pune în discuție echilibrul contractual, lăsând unilateral la alegerea băncii de a modifica orice taxă sau comision, fără acceptul consumatorului. Această clauză creează un dezechilibru major. Astfel, banca poate modifica cuantumul comisioanelor, acest lucru fiind de natură a prejudicia consumatorul și nimeni nu poate verifica legalitatea acestor acțiuni.
Cu privire la clauza 3.8, banca poate percepe un comision de urmărire riscuri, coroborat cu clauza 3.7 din condițiile generale unde banca poate modifica cuantumul comisioanelor. Această clauză pune în discuție un comision de risc, risc care nu este explicat, a cărui utilitate nu a fost prezentată în contract, simpla menționare a lui că se percepe la soldul creditului, fiind inadmisibilă. Prin urmare această clauză este una abuzivă.
Cu privire la clauza 3.10 comisionul de administrare, reclamanții au arătat că banca percepe un comision de administrare, utilitate care nu a fost prezentată în contract. Pentru bancă, sursa principală de venit ar trebui să fie dobânda (prețul contractului), însă banca nu a fost mulțumită, dorind să își mențină o stare de ambiguitate, astfel percepând în plus sume de bani care nu asigură o transparență a costurilor, nefăcând altceva decât să crească prețul contractului. Prin urmare clauza cu privire la comisionul de administrare este una abuzivă.
Cu privire la clauza comisionului de acordare credit, reclamanții au arătat că această clauză este una abuzivă, întrucât, pentru creditul acordat, plătesc băncii o dobândă, prețul contractului, însă la acordare, le-a fost reținută o sumă din creditul acordat ca și comision, astfel, nu au beneficiat de întreaga sumă acordată, ci de o sumă mai mică, însă rambursarea creditului și dobânzile calculate le fac la o sumă mai mare, ceea ce crează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile contractuale.
Odată cu declararea clauzelor ca fiind abuzive, au solicitat instanței să oblige banca la recalcularea și restituirea sumelor deținute cu titlu de dobândă (ceea ce depășește plafonul de Euribor + 1.5 % marjă) și comisioane abuzive, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, iar asupra lor să se calculeze dobânda legală (OG 9/2000 și OG 13/2011).
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea 193/2000, OG 9/2000, OG 13/2011, OUG 50/2010, Legea 288/2011, Legea 294/2004, OUG 174/2008, OG 21/1992, precum și toate trimiterile la care au făcut referire în prezenta cerere.
La data de 04.02.2015, pârâta . SA a formulat întâmpinare (f. 48 vol. 1) prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Pârâta a invocat:
- excepția nulității cererii de restituire a sumelor deja achitate cu titlu de dobândă (capătul 6 de cerere) prin raportare la prevederile art. 196 alin. 1 coroborat cu art. 194 lit. c) din C.Proc.Civ. având în vedere faptul că reclamanții nu au indicat modul de calcul și cuantumul sumelor a căror restituire se solicită.
- Excepția lipsei de interes/obiect în formularea capătului 3 de cerere – susținând că reclamanții nu justifică un interes în contestarea acestei clauze atât timp cât aceștia nu au fost obligați niciodată la plata comisionului de urmărire riscuri, dispozițiile art. 9 din Condițiile speciale nereglementând un asemenea comision.
- Excepția inadmisibilității capetelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 de cerere (astfel cum au fost precizate de către reclamanți) vizând anularea/modificarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din contractul de credit încheiat cu reclamantul și restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze, din moment ce sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.
- Excepția prescripției dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă și comision de acordare credit, respectiv cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării acțiunii (11.07.2014). Pârâta a arătat că această excepție de fond absolută peremptorie paralizează dreptul la acțiune al reclamantului în temeiul art. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă având în vedere că se urmărește valorificarea unui drept de creanță prescriptibil în termen de 3 ani.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare, a susținut că, clauzele contractuale indicate prin cererea de chemare în judecată nu sunt abuzive din moment ce prestațiile contractuale corespund însuși obiectului contractului de credit, fiind esențiale pentru acesta, au fost negociate, au fost incluse în contract cu respectarea cerințelor bunei credințe și sunt echilibrate pentru întreaga perioadă de derulare a creditului.
Reclamanții au fost informați corect, complet și prompt asupra cuantumului comisioanelor, emițându-li-se la momentul semnării contractului un grafic de rambursare care reflectă fiecare element al prețului creditului (inclusiv comisioanele lunare în prezent contestate, respectiv comisionul de acordare credit); astfel, fiecare sumă pe care urmau să o plătească lunar reclamanții cu titlu de comisioane pe întreaga perioadă de derulare a contractului le-a fost adusă la cunoștință, pe de o parte, prin contract (a se vedea art. 9 lit. b) din Contractul de credit bancar nr. 540/4928/24.08.2007), iar, pe de altă parte, prin graficul de rambursare remis acestora la semnarea contractului.
Mai mult, prin notificarea de denunțare a Actului adițional de aliniere a contractului la prevederile OUG nr. 50/2010, denunțare întemeiată pe art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, B. a notificat modificările impuse de lege, respectiv de art. 95 din Legea nr. 288/2010, reclamanților fiindu-le înlăturat din contract singurul cost avut în vedere de OUG nr. 50/2010, respectiv comisionul de rambursare anticipată.
În subsidiar, în măsura în care instanța ar înlătura din contract clauze contractuale referitoare la componenta de cost a comisioanelor bancare, pentru a se putea continua relația contractuală dintre părțile litigante pentru viitor, pârâta a formulat, în temeiul art. 209 din C.Proc.Civ. cerere reconvențională (f. 51 vol. 1) prin care a solicitat ca instanța de judecată să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de pârâtă, respectiv, valoarea indicelui de referință Euribor la 6 luni plus marja fixă de 7,5% pentru Contractul de credit bancar nr. 540/4928/24.08.2007.
Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să oprească instanța de fond de la a face analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă. Niciuna dintre condițiile de la art. 4 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită în cazul clauzelor privind dobânda.
Pârâta a subliniat că realitatea contractuală scoate la iveală faptul că toate clauzele referitoare la dobândă au fost negociate cu reclamanții, aceștia având posibilitatea de a influența „conținutul" lor (așa cum cere art. 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE); au fost introduse în contract, cu bună credință, raportat la legile și practicile comercial-bancare atunci în vigoare în România și ele; nu produc un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților prin simpla lor existență sau prin faptul că sunt raportate la valoarea creditului, și nu la soldul existent la momentul plății ratei lunare.
Or, creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamanților; prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, consumatorii au putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost; nu au fost convinși să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolosive cu privire la oferta comercială a băncii; banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutaților raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestora, precum și cuantumul ratelor lunare. Pârâta a mai solicitat instanței să nu facă o comparare ipotetică a două valori matematice ce ar fi putut fi incluse în contracte, cu titlu de dobândă variabilă, ci să observe că nivelul dobânzii de referință a fost unul competitiv față de ofertele disponibile pe piață în toată perioada de până la încheierea contractului din 24.08.2007.
Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă (inclusiv de OUG nr. 50/2010), cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.
Clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din Contract referitoare la comisionul de acordare credit nu este abuzivă. Potrivit Contractului de credit: Art. 9 - Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: a. comision de acordare credit de 1,80% flat. Prin depunerea / înregistrarea cererii de acordare a creditului, reclamanții i-au dat însărcinarea de a analiza întreaga documentație aferentă / necesară pentru acordarea creditului. Reclamanții au cerut ca banca să efectueze serviciile necesare pentru acordarea creditului, verificarea îndeplinirii condițiilor legale, care în mod normal revin părții care dorește obținerea unui credit.
Dosarul de creditare a fost întocmit și agenții băncii au efectuat toate diligențele cerute de lege și delegate de reclamantă pentru a se acorda / obține creditul. Existând o contraprestație pentru suma de bani plătită cu titlu de comision de acordare, acesta nu este abuziv respectând toate condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește comisionul de administrare, acesta se percepe pentru administrarea contului de credit; cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.
Clauza prevăzută la art. 3.8 din Condițiile generale referitoare la comisionul de urmărire riscuri nu este abuzivă. A învederat instanței că potrivit prevederilor din Condițiile Speciale reclamanții nu au fost obligați niciodată la plata comisionului de urmărire riscuri. Scopul acestuia este tocmai acela de a păstra riscurile pieței în sarcina băncii. B. a înțeles să perceapă un preț de la client în schimbul căruia instituția financiară să rămână singurul manager al riscurilor de pe piață.
Comisionul de risc nu trebuie confundat cu dobânda. În mod real, sunt două seturi de operațiuni distincte, efectuate de lucrători / departamente diferite din cadrul oricărei bănci, după cum vom explica în cele ce urmează. Dobânda este acea componentă a prețului contractului care cuprinde costurile pe care B. le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutată. Urmărirea riscurilor presupune un alt set de operațiuni care pun serviciul de plată al împrumutatei în legătură cu acele evenimente din piața bancară, ce pot impacta, grosso modo, capacitatea acestuia de rambursare a creditului. Aceste operațiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare, și impun analiza evoluției creditului, în contextul mai larg, al activității băncii împrumutătoare, precum și al evoluțiilor de pe piața interbancară.
Anularea clauzelor contestate ar conduce la nerespectarea dreptului pârâtei la proprietate privată și la libertate economică.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, cu cele ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm. Cod Civ., Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile corespunzătoare indicate în cuprinsul lucrării, din Noul cod civil și din Noul Cod de Procedură Civilă precum și principiile de drept în care își are sediul materia.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 11.06.2015 (f. 133 vol. II), instanța a respins excepțiile nulității capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate, lipsei de interes, lipsei de obiect pe capătul 3, inadmisibilității capetelor 1-6, prescripției dreptului material la promovarea acțiunii în restituirea sumelor ca neîntemeiate.
În cauză, au fost administrate probe cu înscrisuri și interogatorii.
Analizând cererea, prin prisma probelor administrate, instanța reține:
În fapt, în data de 24.08.2007, reclamanții B. V.-L. și B. G. au încheiat cu pârâta S.C. BCR S.A. Contractul de credit bancar 540/4928/24.08.2007 având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în cuantum de 30.000 euro, pentru o perioadă de 300 de luni (f. 8 și urm.).
În drept, conform Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.(…) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” și definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; iar profesionistul ca orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
În speță, reclamanții sunt persoane fizice, iar pârâta are calitatea de profesionist (fost comerciant), persoană juridică autorizată să desfășoare activitate financiar-bancară, inclusiv sub forma încheierii contractelor de credit cu persoane fizice, astfel că contractul care face obiectul prezentei cauze intră sub incidența Legii 193/2000 și, pe cale de consecință, pârâtei îi incumba obligația de a nu fi inserat clauze abuzive în contractul încheiat cu reclamanta
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o anumită clauză contractuală, trebuie îndeplinite trei condiții cumulative: - clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; - prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; - prin inserarea acestei clauze s-au încălcat cerințele bunei-credințe.Conform art. 4 alin. 6, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil
Analizând cu prioritate dispozițiile art. 4 alin. 6 care reglementează excepția de la posibilitatea analizării caracterului pretins abuziv al clauzelor care țin de prețul contractului, instanța reține că obiectul și prețul contractului nu sunt excluse oricărei analize și cenzuri a instanței, ci doar definirea obiectului contractului, respectiv caracterul adecvat al prețului și doar în ipoteza în care acele clauze care se referă la obiect sau preț sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
În acest sens este și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Curtea subliniind de mai multe ori că instanța națională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului. În cauza C-472/10 Invitel, CJUE a stabilit că excluderea nu se poate aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului. Este de competența instanței naționale să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau un furnizor, care prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare, în cadrul acestei aprecieri urmând a verifica „în special dacă, ținând seama de toate clauzele care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum și de legislația națională care prevede drepturile și obligațiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condițiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar și inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.” În cauza C-26/13 A. Kasler, H. c. OTP Jelzalogbank Zrt, CJUE a arătat că excepția prevăzută de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii este de strictă interpretare, excluderea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora; excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control; excluderea menționată nu se aplică, de exemplu, în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.
Analizând condiția lipsei unei negocieri pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, instanța reține că art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura acesteia, precum contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Profesionistului îi revine obligația să facă dovada caracterului negociat al unei clauze, iar în prezenta cauză, pârâta a făcut această dovadă.
Astfel, Clauzele generale sunt clauze standard, preformulate și integrate în fiecare contract individual, constituind corpul comun care dau specificitate produsului bancar. Dar chiar Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele acordate peroanelor fizice prevede că „Împrumutătorii desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de B. Națională a României - Direcția supraveghere. Orice modificare ulterioară a reglementărilor proprii se notifică Băncii Naționale a României și devine aplicabilă numai după validarea acesteia de către Direcția supraveghere”, iar pârâta este o societate comerciala ce funcționează în scopul obținerii unui profit și este supusă autorizării activității de către B. Naționala a României.
Totodată, în cauză, reclamanții au recunoscut la interogatoriu (răspunsul nr. 1) că inițiativa contractului a aparținut reclamantului B. V. L.. Reclamanții nu numai că nu au făcut dovada, dar nici nu au invocat că ar fi făcut cel puțin o contraofertă la oferta primită. Reclamantul B. V. a recunoscut și că a fost sunat anterior încheierii contractului pentru a li se prezenta ofertele băncii, că i s-a prezentat tipul de credit, că ofițerul de credite le-a spus că acel tip de credit ar fi cel mai convenabil, le-a prezentat rata, că nu au fost presați să încheie contractul (răspunsuri 2, 4, 7). Și reclamanta B. G. a recunoscut că nu a studiat anterior ofertele băncii, că nu a fost supusă vreunei presiuni, a semnat contractul de bună voie (răspunsuri nr. 2, 7). Or, dreptul consumatorului la negocierea clauzelor presupune și obligația acestuia de a negocia clauzele, ceea ce presupune nu numai să formuleze o cerere de creditare și să accepte ceea ce i se oferă de către bancă, ci și să inițieze o negociere sau să continue o negociere după primirea unei oferte, prin depunerea unei contraoferte. Nemanifestarea intenției de negociere și acceptarea pură și simplă de bună voie a ofertei băncii nu poate fi imputată pârâtei, negocierea presupunând prin definiție discuții din ambele părți.
De asemenea, potrivit actelor din dosarul de creditare, necontestate de reclamanți, la momentul încheierii contractului cu BCR, reclamanții aveau un alt credit la CEC Bank menționat în Fisa de scoring întocmită de BCR și în graficul de rambursare CEC (f. 24, 73 vol.II). Prin urmare, contractul încheiat cu BCR nu a fost primul contract de creditare cu o bancă pentru reclamanți și, implicit, nu a reprezenta o noutate totală în viața financiară a reclamanților de natură a duce la concluzia că aceștia nu aveau posibilitatea să prevadă, anterior datei de 24.08.2007, cum urma să arate contractul de credit cu grafic de rambursare pe care urma să îl semneze cu BCR și, implicit, că în 24.08.2007, aveau posibilitatea să solicite un draft al contractului pentru a-l studia in detaliu în măsura în care într-adevăr doreau acest lucru sau pentru a obține consiliere avizată de la un avocat personal.
Mai mult, deși reclamanții au susținut că contractul a fost încheiat în aceeași zi în care le-a fost prezentat, instanța constată că discuțiile dintre reclamanți și bancă cu privire la acest credit au avut loc și anterior datei de 24.08.2007. Reclamanții au formulat cereri și au obținut adeverințe de salariu de la angajatori încă din 20.08.2007 în care s-a menționat necesitatea acestor acte în fața BCR Agentia I. (f. 80, 86 vol. II). Reclamantul însuși a depus la bancă o cerere de evaluare a apartamentului, care a fost ulterior și oferit ca și garanție, încă din 05.07.2007, cerere înregistrată sub nr. 4029 (f. 63 vol. II), iar banca a și procedat la evaluarea acestuia și a întocmit raport de evaluare cu anexe și cu planșe foto din interiorul apartamentului încă din luna iulie (f. 53-60 vol. II). În aceeași cerere de evaluare, reclamantul însuși a menționat că evaluarea este necesară pentru obținerea unui maxicredit în cuantum de 32.000 de euro (f. 63 vol II) prin urmare încă din 05.07.2007 a avut cunoștință cu privire la obiectul contractului, cel puțin din punctul de vedere al sumei pe care a solicitat-o cu titlu de împrumut și, implicit, al sumei pe care trebuia să o și restituie ca și debit principal. Or, așa cum vom arăta și mai jos, trebuie să existe și un nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de această calitate și nici nu poate invoca un eventual grad de instruire medie pentru a obține beneficii în cuantum de 30.000 euro fără a se gândi însă și la obligațiile aferente. Obligația Băncii de negociere a clauzelor contractuale nu trebuie văzută ca o obligație a Băncii de educare a consumatorului cu privire la contractul ce urmează a fi încheiat, iar banca nu trebuie să se transforme în consilierul sau avocatul consumatorului.
Astfel, instanța apreciază că nu se poate reține lipsa caracterului negociat al contractului.
Celelalte două condiții prevăzute de art. 4 1 din Legea 193/2000 vor fi analizate raportat la fiecare clauză pretins a fi nulă absolut având în vedere specificitatea acestora.
1.1) Reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzei din art. 5 Contract în ceea ce privește modul de formare a dobânzii ulterior primului an de creditare, respectiv, după primele 12 luni de creditare „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR la care se adaugă 1,50”. Dobânda variabilă este menționată și în Condițiile generale (f. 8, 9 verso vol.I).
Potrivit preambulului Directivei nr. 93/13/CEE „….la aprecierea bunei credințe trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”. În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzei, instanța reține că trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul precum și toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela al creării unei disproporții a prestațiilor greu suportabilă de către consumator.
Într-adevăr, clauzele generale sunt clauze standard, preformulate și integrate în fiecare contract individual cu care fac corp comun și care dau specificitate produsului bancar.
Dar, în prezenta cauză nu se poate reține vreo încălcare a cerințelor bunei credințe în relația cu reclamanții prin conținutul art. 5 atâta timp cât în cuprinsul Condițiilor generale sunt prevederi referitoare la ”creditele cu dobânda variabilă” și ”creditele cu dobânda fixă” și „credite cu dobândă revizuibilă semestrial (ar.t 2.10 – 2.11 – f. 9 verso) și modul de stabilire acestora, respectiv de modificare. Prin urmare, la momentul încheierii contractului de credit existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, nu doar contract cu dobânda fixă în primul an și variabilă după primul an și reclamanții au avut posibilitatea de a alege un anumit tip de contract în ceea ce privește dobânda aplicabilă. În condițiile în care reclamanții au fost cei care au ales varianta cu dobândă fixă în primul an și ulterior variabilă, respectiv produsul financiar cel mai satisfăcător pentru interesele lor de la acel moment, prin alegerea personală făcută reclamanții și-au asumat și riscul unei eventuale creșteri a prețului contractului.
Așa cum am arătat și mai sus, reclamanții au declarat la interogatoriu că li s-a spus că aceasta ar fi varianta mai convenabilă, dar de asemenea au declarat nu au fost presați să accepte această variantă, ci au acceptat-o de bună voie. Prin urmare, reclamanții au avut cunoștință de faptul că existau și alte variante de contracte în ceea ce privește dobândă, au avut libertatea de a alege, au luat decizia în cunoștință de cauză și, implicit, nu se poate considera că B. ar fi încălcat cerințele bunei credințe în relația cu reclamanții.
Răspunsul reclamanților la întrebarea nr. 6 din interogatoriu conform căruia nu li s-ar fi explicat ce înseamnă „dobânda variabilă” nu este suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzei în condițiile în care, pe de parte, înțelegerea noțiunii de „variabil” evident nu necesită cunoștințe de specialitate. Atâta timp cât era specificat clar în contract că procentul de dobândă este fix pe primul an și, ulterior, este variabil, reclamanții aveau posibilitatea de a înțelege singuri, fără a fi fost necesare explicații suplimentare, că rata putea să nu rămână la același cuantum aferent anului 2007 și pe următoarele luni până la împlinirea celor 300 de luni de creditare, respectiv până în anul 2032. O eventuală eroare în care s-au aflat cu privire la tipul de dobândă ales dintre cele trei aplicabile de bancă în diferite contracte nu poate fi analizată în cadrul unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000, ci ar putea viza cel mult calea unei acțiuni în declararea nulității relative a contractului, acțiune cu care însă prezenta instanță nu este investita.
Cum am arătat și mai sus, trebuie să existe și un nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, iar B. nu are o obligație de educare a consumatorului cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate și nu trebuie să se transforme în consilierul sau avocatul consumatorului, ci consumatorul este cel care trebuie să citească cu atenție propriul contract anterior semnării, să adreseze întrebări Băncii pentru clarificare dacă are nelămuriri, să studieze personal terminologia din contract sau să apeleze la consiliere de specialitate prin avocat sau, în măsura în care nici cu aceste explicații solicitate nu înțelege exact contractul, să nu îl semneze.
Instanța constată că în Condițiile generale este stipulat că modificarea dobânzii băncii se stabilește în funcție de costul surselor de creditare. Iar acest element este independent de voința creditorului, depinzând de întreaga piață bancară din România care presupune numeroase alte bănci, nu doar pârâta și este un element verificabil. Costul resurselor de creditare are la bază mai multe elemente respectiv: indicele de referință libor, euribor care este influențat de situația lichidității pe piață, costul cu rezervă minimă obligatorie care reprezintă o parte din pasivele băncii blocată în conturi deschise la BNR unde rata de dobândă remunerată este foarte mică, de cele mai multe ori sub nivelul ratelor de piață și costurile de lichiditate care acoperă riscul de lichiditate pe care banca și-l asumă și este menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.
În prezenta cauză, dată fiind și durata mare a creditului acordat (300 de luni/25 de ani) și modificările care intervin în mod obișnuit pe piața financiar-bancară chiar și intervale scurte de timp și cu atât mai mult pe o perioadă atât de lungă de timp, băncii îi este permis să se asigure că va primi o dobândă care să acopere costurile creditului și să îi ofere profitul convenit la încheierea contractului de credit.
Potrivit punctului 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
In prezenta cauză, dimpotrivă, în Contract a fost precizat expres și dreptul băncii de a modifica dobânda după primul an, a fost precizat expres și motivul și în plus s-a stabilit exact și modul de calcul tocmai prin raportare la acest motiv și tocmai acest mod de calcul face dovada că banca nu avea dreptul doar să majoreze dobânda, ci chiar și dreptul să o micșoreze sau să o păstreze la nivelul primului an.
În aceste condiții, atâta timp cât clauza în sine privind dobânda variabilă după primele 12 luni și dreptul băncii la modificarea dobânzii după primele 12 luni nu este abuzivă și nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu se justifică anularea ei. Faptul că, în concret, banca ar proceda la o majorare a dobânzii, deși costul de creditare ar înregistra și diminuări, modul în care ar proceda la această majorare, neaducerea la cunoștința consumatorilor a acestei modificări sunt chestiuni care țin de executarea clauzelor contractuale, nu de legalitatea lor, existența sau inexistența caracterului abuziv, caracterul legal sau nul al unei clauze stabilindu-se numai prin raportare la momentul încheierii contractului de credit și numai la conținutul clauzelor, nu la modul de aplicare ulterioară a clauzelor.
Nu pot fi reținute nici susținerile reclamanților privind nulitatea art. 5 prin prisma art. 983 Cod civil și art. 1 din Legea 193/2000. Aceste articole vizează, după cum înșiși reclamanții au arătat, interpretarea unei clauze, iar interpretare presupune ca și condiție prealabilă existența unei clauze perfect valabile. Prin urmare, temeiul invocat vine în contradicție cu chiar obiectul cauzei. Pe de altă parte, art. 5 nu necesită o interpretare nici în favoarea debitorului și, de altfel nici în favoarea creditorului, fiind un articol clar care nu necesită explicații, interpretări, analize lingvistice, semantice în sensul art. 1 din legea 193/2000.
Pentru aceste motive, instanța nu va reține caracterul abuziv al art. 5 din contract în ceea ce privește modificarea dobânzii după primele 12 luni de contractare.
1.2) În ceea ce privește cererea reclamanților de modificare a art. 5 și de stabilire unei dobânzi formată din Euribor+marja băncii de 1,.5% după primul an de creditare, instanța constată că reclamanții s-au limitat să invoce în susținerea acestui capăt de cerere art. 13 alin.1 din legea 193/2000 fără alte motivări de fapt și de drept.
Dar, art. 13 este inserat în capitolul „Organele abilitate pentru constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor” și este legat indisolubil de procedura din acest capitol, respectiv de art. 11, 12 conform cărora în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive și, doar în cadrul acestei proceduri, instanța în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale și va aplica și amenda contravențională prevăzută la art. 16, iar dacă constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
Prin urmare, art. 13 nu este un temei la îndemâna consumatorului pentru a solicita modificarea unei clauze dintr-un anumit contract, ci doar la îndemâna organelor de control care sancționează contravențional instituțiile de creditare. Dimpotrivă, chiar art. 12 alin. 4 din Legea 193/2000 stabilește expres posibilitatea consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii, respectiv prin art. 14, dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, nu ale art. 13 din Legea 193/2000.
În prezenta cauză, modificarea clauzei nu se impune nici în temeiul de drept comun specific contractelor de credit și clauzelor abuzive din contractul de credit (deși neinvocat de reclamanți) atâta timp cât, așa cum am arătat mai sus, nu se poate reține caracterul abuziv al art. 5 în ceea ce privește modul de stabilire a dobânzii după primele 12 luni contractuale și, implicit, nici nulitatea acestui articol.
2. ) Nefiind reținut caracterul abuziv al acestei clauze privind dobânda variabilă după primele 12 luni de creditare, instanța va respinge cererea reconvențională formulată de Bancă, în subsidiar, privind stabilire dobândă la valoarea indicelui de referință euribor la 6 luni +marja fixă de 7,5 % ca rămasă fără obiect.
3. ) Referitor la art. 1 linia 2 din Contractul de credit bancar 540/4928/24.08.2007 și art. 3.1 din Condițiile generale aferente Contractului de credit bancar 540/4928/24.08.2007, instanța reține că potrivit acestei dispoziții contractuale banca percepe un comision de acordare credit de 1,80 % flat calculat la valoarea inițială a creditului din care se scade avansul și plătit la prima tragere .
Instanța apreciază că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, acest comision este unul abuziv în condițiile în care obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași verificări și aceleași resurse impuse de verificare se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit. Totodată, în condițiile în care verificările sunt similare pentru toate tipurile de contracte nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului.
Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care instanța va constata caracterul abuziv al art. 1 linia 2 din Contractul de credit bancar 540/4928/24.08.2007 și art. 3.1 din Condițiile generale.
4. ) În ceea ce privește restul clauzelor al căror caracter abuziv a fost invocat în petit, respectiv 3.8, 3.9, 3.10 din Condițiile generale, instanța constată din motivarea acestor capete de cerere (f. 6) că reclamanții au avut în vedere clauzele privind modificare comisioane, comision urmărire risc, comision administrare, prin urmare au avut în vedere de fapt art. 3.7, 3.8, 3.9. De altfel, art. 3.10 nici nu există în contract (f. 10).
5) Analizând art. 3.7 din Condiții privind dreptul Băncii la modificarea comisioanelor „în funcție de evoluția pieței financiar bancare”, instanța reține că sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera această clauză drept abuzivă deoarece clauza creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Din interpretarea per a contrario a art. 1 punctul a) alin. 1 din Legea 193 rezultă că instituțiile financiare nu pot modifica unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator în lipsa unei motivații întemeiate. Dar, sintagma „evoluția pieței financiar bancare” nu a fost definită în cuprinsul contractului, are un caracter general, este lipsită de previzibilitate, putând include o gamă foarte variată de factori lăsați la aprecierea unilaterală a băncii ceea ce este de natură a rupe echilibrul contractual.
6) Analizând art. 3.8 privind comisionul de urmărire riscuri, instanța constată că prin acest articol s-a instituit obligația împrumutatului de a plăti acest comision, calculat flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului și este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a creditului. Prin art. 9 din Contract nu s-a stabilit și obligativitatea achitării unui comision de urmărire riscuri, dar conform art. 6 din Contract, calculul D. din Contractul reclamanților se face și în funcție de acest comision de urmărire riscuri, astfel că în lipsa unei rectificări exprese a clauzelor din Contract se impune analiza pe fond acestui comision stabilit prin art. 3.8 din Condițiile generale.
Instanța constată că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 și pentru a considera și art. 3.8 drept clauză abuzivă deoarece simpla menționare a denumirii comisionului nu este de natură a satisface condiția ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar și inteligibil, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit, nici explicat în cuprinsul convenției de credit, nici procentul la care ar trebui calculat nu este precizat. Explicațiile pârâtei din cuprinsul întâmpinării cu privire la pretinsul risc acoperit, respectiv că riscul acoperit de acest comision este „riscul pieței” (f. 59 vol. I) sunt irelevante, cât timp aceste pretinse explicații nu sunt menționate și în contract și, în plus, sintagma „riscul pieței” face parte din aceeași familie cu clauzele de tipul „în funcție de evoluția pieței financiar bancare” analizate mai sus la pct. 5, respectiv evident nici „explicația” nu are un caracter inteligibil și previzibil.
7) Art. 3.9 - comisionul de administrare -Analizând această clauză prin raportare la prevederile Legii 193/2000, instanța constată că termenul folosit – „comision de administrare” - nu este definit în cuprinsul contractului, astfel încât un consumator să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Din contract lipsesc elemente precise și individualizate cu privire la comisionul de administrare astfel că orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă. Argumentele pârâtei din întâmpinare (f. 58 verso) prin care s-a încercat să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision nu pot fi reținute atâta timp cât aceste elemente nu au fost evidențiate în Convenția de credit în 2007.
Acest articol determină un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților deoarece valoarea comisionului ce se achită lunar, pe toata durata creditului, se raportează la valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată și se ascunde adevărata natură a acestui comision - de dobândă mascată, suplimentară. Imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile. Rațiunea de a exista a unui profesionist (comerciant, conform vechii legislații) este de a organiza o activitate periodică în urma căreia să obțină profit dobândit în urma prețurilor practicate. Dar, activitatea unui profesionist presupune și organizarea pe riscul său. Însă, prin introducerea acestui comision, se transferă practic toate costurile băncii legate de activitatea de creditare asupra consumatorilor.
8. ) Pentru toate aceste motive, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea clauzelor din art. 1 linia 2 din Contractul de credit bancar 540/4928/24.08.2007, art. 3.1, 3.7, 3.8, 3.9 din Condițiile generale aferente Contractului de credit bancar 540/4928/24.08.2007 și, pe cale de consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanților sumele achitate de reclamanți în temeiul acestor clauze nule, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări până la plata integrală a debitului, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la data plății efective. Totodată, va obliga pârâta să emită un nou grafic de rambursare cu eliminarea comisioanelor reglementate de aceste clauze nule.
9.) În temeiul art. 453 alin. 2 NCPC, instanța va obliga reclamanții să plătească pârâtei suma de 1732,23 de lei, parte din cheltuielile de judecată, reținând culpa procesuală parțială a reclamanților în raport de capetele de cerere care nu vor fi admise. Respectiv, din cele șapte capete de cerere formulate, nu vor fi admise primul capăt in integralitate, jumătate din capătul 6 și jumătate din capătul 7. Pentru aceste motive, instanța va acorda pârâtei cheltuielile stabilite prin regula de trei simple raportat la două părți respinse din cele șapte și la cheltuieli totale solicitate de 6062,79 de lei solicitate, rezultând 1732,23 de lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții B. V.-L. (CNP_) și B. G. (CNP_) ambii cu domiciliul în B., ., ., ., județul B. și cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat Marchidanu V., în București, ., sector 1, in contradictoriu cu pârâta . SA (J_, CUI_) cu sediul social în București, .. 5, sectorul 3 și cu sediul ales la SCA N. D. Kingston Petersen, în București, .. 1A, Complexul Bucharest Business Park, ., sectorul 1.
Constată caracterul abuziv și nulitatea clauzelor din art. 1 linia 2 din Contractul de credit bancar 540/4928/24.08.2007, art. 3.1, 3.7, 3.8, 3.9 din Condițiile generale aferente Contractului de credit bancar 540/4928/24.08.2007
Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele achitate de reclamanți în temeiul acestor clauze nule, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări până la plata integrală a debitului, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la data plății efective.
Obligă pârâta să emită un nou grafic de rambursare cu eliminarea comisioanelor reglementate de clauzele nule de mai sus.
Respinge cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 1732,23 de lei, parte din cheltuielile de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria sector 3 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
D. A. C. N.
DA/DA/5ex/11.12.2015
| ← Rectificare carte funciară. Sentința nr. 17/2015. Judecătoria... | Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 19/2015.... → |
|---|
