Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 31/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 31/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 31-07-2015 în dosarul nr. 10348/2015
DOSAR NR. _
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 31.07.2015
Instanța constituită din:
Președinte – I. D.
Grefier – R. C.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile de față având ca obiect ordonanță de plată privind pe creditoarea S. E. CYPRUS LIMITED PRIN ADMINISTRATOR ACTIVE . SRL în contradictoriu cu debitorul E. A. C..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 28.07.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la 31.07.2015, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, S. Economy Cyprus Limited, în contradictoriu cu pârâtul, E. C. A., s-a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.292,38 lei, debit principal și a sumei de 1.292,38 lei, penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea cererii, reclamanta precizează că a încheiat contractul de cesiune de creanță din data de 12.08.2014 în baza căruia a fost preluată creanța împotriva pârâtului, acesta deținând calitatea de abonat al Cosmote România, codul 1._.
Reclamanta indică faptul că nici până la acest moment obligațiile pârâtei nu au fost executate, creanța de care se prevalează îndeplinind condițiile impuse de articolul 1013 din codul de procedură civilă din 2010, fiind certă, lichidă și exigibilă, fiind efectuate demersuri către debitor pentru soluționarea amiabilă a diferendului.
În drept, a invocat articolul 1013 și următoarele din Codul de procedură civilă din 2010.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Probatoriul administrat în cauză este alcătuit din înscrisuri.
Analizând dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
Între pârât și Cosmote România a fost încheiat contractul de abonament pentru serviciile Cosmote având numărul_. De asemenea, drepturile acestui contract au fost transferate către reclamanta din prezenta cauză în baza contractului de cesiune de creanță_/COS/FINICFI/_ încheiat la data de 12.08.2014, notificarea cesiunii fiind emisă la data de 2.02.2015..
Potrivit articolului 1013 alineatul (1) din Codul de procedură civilă din 2010, ”Prevederile prezentului titlu se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”
Potrivit articolului 662 din Codul de procedură civilă din 2010:
”(2) Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.
(3) Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui.
(4) Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului.”
Potrivit articolului 1020 din același act normativ:
”(1) Dacă debitorul contestă creanța, instanța verifică dacă contestația este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar și a explicațiilor și lămuririlor părților. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanța va respinge cererea creditorului prin încheiere.
(2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanța va respinge cererea creditorului privind ordonanța de plată prin încheiere.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.”
Factura reprezintă un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei obligații de către un profesionist, ceea ce înseamnă că face dovadă împotriva emitentului și în favoarea destinatarului.
În situația în care factura este acceptată de către destinatar, atunci aceasta face dovada și în favoarea emitentului. Mai trebuie precizat că acceptarea, fie că este expresă, fie că este tacită, reprezintă un act juridic care obligă profesionistul acceptant la plată, ceea ce înseamnă că acceptarea facturii trebuie să fie manifestarea voinței de natură să angajeze persoana din punct de vedere juridic în raporturile cu terții.
Astfel, dreptul de creanță al reclamantei intră în câmpul de aplicare al procedurii speciale, întemeindu-se pe executarea contractului de abonament pentru serviciile Cosmote având numărul_.
Instanța constată că dreptul de creanță de care se prevalează reclamanta îndeplinește condiția certitudinii întrucât facturile fiscale au fost emise în temeiul unui contract însușit de părțile cauzei.
Totodată, este îndeplinită și condiția existenței unei creanțe lichide pentru că aceasta constă în plata contravalorii serviciilor prestate, condiția exigibilității fiind îndeplinită, termenele de plată fiind stabilite la 17 zile de la data emiterii facturilor fiscale.
Așadar, rezultă că înscrisurile pe care își întemeiază reclamanta dreptul de creanță sunt consecința unor raporturi juridice care au avut loc între părți și în urma unor servicii prestate efectiv.
În aceste condiții, dat fiind faptul că în cauză raportul obligațional creat este unul contractual, atâta vreme cât pârâta nu a făcut dovada intervenirii unei cauze de forță majoră sau a unui caz fortuit care să o exonereze de răspundere, dovada existenței creanței făcută de către reclamantă generează două prezumții: prezumția de neîndeplinire a obligațiilor asumate prin contract, în speță cea privind plata prețului și prezumția de culpă în ceea ce privește neîndeplinirea obligației.
Dând eficiență acestor prezumții, instanța apreciază că se impune obligarea pârâtei la plata pretențiilor bănești solicitate de către reclamantă, având în vedere dispozițiile normative care stau la baza răspunderii contractuale, convenția având față de părțile între care a intervenit efecte obligatorii, similare legii, corelat cu faptul că dreptul de creanță îndeplinește condițiile stabilite de articolul 662 din Codul de procedură civilă din 2010.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea numărul 193/2000, având în vedere calitatea părților (profesionist respectiv consumator, astfel cum sunt definite noțiunile prin Legea numărul 193/2000).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare Curtea), prin hotărârea C. vs. Enel din 15.07.1964, a consacrat principiul supremației dreptului Uniunii Europene asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru Curte, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre.
S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții este obligatorie pentru judecătorul național.
În cauza C 243/08, Pannon GSM Zrt., Curtea a hotărât:
„Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.
Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.”
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți.
Instituirea daunelor moratorii în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere raportat la data scadenței obligațiilor de plată decurgând din serviciile prestate în baza contractelor, reprezintă o clauză abuzivă, pentru următoarele considerente:
Potrivit articolului 4 din Legea 193/2000:
”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”.
Anexa 1 litera i) a legii prevede că sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Articolul 10.13 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părți fiind un contract standard preformulat. Sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenea reclamantei, care nu a dovedit că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată.
Clauza penală obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari (respectiv o penalizare de 182,5% pe an) față de eventualele pagubele suferite de reclamantă.
Consecința constatării caracterului abuziv al clauzei penale o reprezintă lipsirea de efecte a clauzei, conform articolul 6 din Legea 193/200 și articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că penalitățile solicitate au fost calculate în temeiul unei clauze contractuale care are caracter abuziv, motiv pentru care, în acord cu dispozițiile normative prevăzute de articolul 6 din Legea numărul 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și art. 6 din Directiva 93/13/CEE, această clauză urmează să nu-și producă efectele astfel cum a fost redactată.
Asupra efectelor caracterului abuziv, instanța reține că în această materie s-a pronunțat decizia din cauza Banco Espanol de Credito SA, cauza C-618/10, hotărârea din 14.06.2012.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că în ceea ce privește modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 13/1993, trebuie constatat, pe de o parte, că prima teză a acestei dispoziții, deși acordă statelor membre o anumită marjă de autonomie în ceea ce privește definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, impune totuși în mod expres obligația de a prevedea că respectivele clauze ”nu creează obligații pentru consumator”.
Astfel, jurisdicția europeană afirmă că este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.
Aceasta mai subliniază că legiuitorul Uniunii a prevăzut explicit, în a doua teză a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și în al douăzeci și unulea considerent al acesteia că un contract încheiat de vânzător sau de furnizor și de consumator continuă să angajeze părțile ”prin aceste clauze”, în cazul în care poate continua să existe „fără clauzele abuzive”.
Se conchide că decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
În plus, se statuează că această interpretare este confirmată de obiectivele și de economia generală a Directivei 93/13, în continuare fiind realizată o analiză a principiilor pe care se așează reglementarea dată clauzelor abuzive în lumina directivei.
Astfel, se reiterează jurisprudența constantă a Curții, conform căreia această directivă, în ansamblul său, constituie o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredințate Uniunii și, în particular, pentru creșterea nivelului și a calității vieții în ansamblul acesteia din urmă.
Astfel, date fiind caracterul și importanța interesului public pe care se bazează protecția asigurată consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate și eficace ”pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori”.
Or, în acest context, s-a constat că în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.
De unde rezultă că în lumina noii interpretări a dreptului european, instanța va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, întrucât cuantumul acestora determinat prin clauza penală din articolul 10.13 al contractului, are caracter abuziv, urmând ca acesta să nu producă niciun efect, raporturile juridice ale părților subzistând în puterea clauzelor rămase în ființă.
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul articolelor 662, 1013 și următoarele din Codul de procedură civilă din 2010, se va dispune admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, S. Economy Cyprus Limited, în contradictoriu cu pârâtul, E. C. A., acesta urmând a fi obligat la plata în 20 de zile către reclamantă a sumei de 1.292,38 lei, debit principal.
Totodată, potrivit articolului 453 alineatul (1) din Codul de procedură civilă din 2010 se va dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei, taxă de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de creditoarea S. E. CYPRUS LIMITED (număr în registrul comerțului din Cipru HE_) PRIN ADMINISTRATOR ACTIVE . SRL, cu sediul în sector 4, București, CALEA S. VODA nr. 133, CLADIREA CENTRAL BUSINESS PARK, CORP B, . registrul comerțului J40/_/2007, CUI RO_, în contradictoriu cu debitorul E. A. C., cu domiciliul în sector 3, București, ., ., ., CNP_.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă în 20 de zile a sumei de 1.292,38 lei, debit principal.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei.
Cu drept de a se formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 31.07.2015.
Președinte, Grefier,
I. D. C. R.
| ← Evacuare. Hotărâre din 06-08-2015, Judecătoria SECTORUL 3... | Anulare act. Sentința nr. 691/2015. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
