Contestaţie la executare. Sentința nr. 03/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 03/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 03-11-2015 în dosarul nr. 15163/2015
Dosar nr._
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ_
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.11.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
P. – P. A.
GREFIER – V. A. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCURESTI și pe intimatul C. N., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința din publica din data de 13.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 20.10.2015, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 03.11.2015, în aceeași compunere dispunând următoarele:
INSTANTA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 17.04.2015 sub nr. de dosar_, contestatoarea C. de P. a Municipiului București a formulat în contradictoriu cu intimatul C. N. contestație la executare silită împotriva executării silite a sentinței civile nr. 3972/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ ce face obiectul dosarului de executare nr. 51/2015 aflat pe rolul B. R. I.-C..
În motivare a arătat că somația i-a fost comunicată în data de 02.04.2015, iar în data de 24.09.2014 a fost emisă decizia de pensionare nr._, ce face obiectul titlului executoriu, care i-a fost comunicat contestatoarei în luna noiembrie 2014. Au fost invocate prevederile art. 2 și 3 din OG 22/2002, arătând că este în termenul legal de îndeplinire a obligației stabilite prin sentința civilă, solicitând și verificarea legalității onorariului executorului judecătoresc.
Contestatoarea a învederat că obligația sa a fost îndeplinită înainte de emiterea somației, impunându-se anularea executării silite
În drept au fost invocate dispozițiile art. 711 alin.1, art. 650 alin. 1 și art. 714 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.
În dovedirea susținerilor au fost depuse înscrisuri la filele 6-20 în copie.
Prin cererea completatoare formulată în data de 02.06.2015, contestatoarea a solicitat și întoarcerea executării silite.
La data de 02.07.2015 intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare, arătând că sentința civilă nr. 3972/.02.04.2014 a rămas definitivă în data de 06.07.2014, fiind pusă în executare la data de 24.03.2015, după o perioadă de 8 luni. Intimatul a invocat excepția inadmisibilității cererii în ceea ce privește criticile privind aplicabilitate dispozițiilor OG 22/2002, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acestor motive de contestație.
În probațiune, au fost depus înscrisuri, în copie.
La data de 15.09.2015 a fost depus dosarul de executare nr. 51/2015 aflat pe rolul B. R. I.-C..
La termenul de judecată din data de 13.10.2015 instanța a calificat excepția inadmisibilității, invocată de intimat prin întâmpinare ca reprezentând o apărare ce ține de fondul cauzei.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând cauza prin prisma probatoriului administrat, instanța reține:
Prin cererea de executare silită formulată la data de 24.03.2015 (f. 86), creditorul C. N. a solicitat în contradictoriu cu debitoarea C. de P. a Municipiului București punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3972/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, fiind deschis pe rolul biroului executorului judecătoresc R. I.-C. dosarul de executare silită nr. 51/2015.
Prin sentința civilă nr. 3972/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ a fost admisă în parte acțiunea formulată de creditorul C. N. în contradictoriu cu debitoarea C. de P. a Municipiului București, s-a dispus anularea deciziei de pensie nr._/13.02.2012, a fost obligată contestatoarea să emită o nouă decizie prin care să revizuiască pensia creditorului, cu valorificarea veniturilor brute menționate în adeverința nr. 253/09.02.2011, precum și la valorificarea veniturilor suplimentare menționate în aceiași adeverință, a fost obligată contestatoarea la plata diferențelor de drepturi de pensie astfel rezultate începând cu data de 09.12.2011.
În cauză a fost încuviințată executarea silită prin încheierea din data de 25.03.2015, iar prin încheierea din data de 02.04.2015 au fost stabilite cheltuieli de executare în cuantum de 1120 lei. Executarea silită s-a realizat prin poprire, iar la data de 27.02.2015 executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite.
Instanța constată că față de titlul executoriu pus în executare silită, respectiv sentința civilă nr. 3972/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, contestatoarea nu avea în sarcină doar obligația de a emite o nouă decizie de pensie, ci de asemenea a fost obligată la plata diferențelor de drepturi de pensie rezultate conform hotărârii, cu valorificarea veniturilor brute menționate în adeverința nr. 253/09.02.2011, precum și la valorificarea veniturilor suplimentare menționate în aceiași adeverință, a fost obligată contestatoarea la plata diferențelor de drepturi de pensie astfel rezultate începând cu data de 09.12.2011.
Astfel, față de dispozițiile art. 714 C.pr.civ., instanța reține că executarea silită a fost legal începută, iar actele de executare emise legal întocmite, întrucât contestatoarea nu a îndeplinit de bună voie obligația de a achitat voluntar sumele de bani reprezentând diferență de pensie, astfel cum au fost determinate prin raportul de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expert contabil C. A., respectiv suma de 13.661 lei.
În ceea ce privește contestarea somației și a adresei de înființare a popririi, instanța reține că în cauză contestatoarea nu a invocat nici un motiv concret de nelegalitate cu privire la acestea.
Referitor la nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. De asemenea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanța mai retine că prin Deciziile nr. 529/11.10.2005, nr. 161/22.04.2003, Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozițiile OG 22/2002 sunt constituționale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Prin Decizia nr. 127/2008, instanța de contencios constituțional a constatat că procedura de executare a obligațiilor de plată aparținând instituțiilor publice se desfășoară într-un termen rezonabil, iar prin Decizia nr.188/2010 si nr. 190/2010, Curtea Constituțională a României a statuat, cu privire la acte normative similare, edictate în materia executării creanțelor față de stat și instituțiile publice, că eșalonarea plății creanțelor este impusă de rațiuni economice.
Însă, aceste dispoziții trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constituționale, ci si la cele ale Convenției europene, având in vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Pe de altă parte, instanța reține că și interpretarea dată de contestatoare art. 1 și art. 2 din OG nr. 22/2002 este greșită întrucât acest termen de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”. În speță, contestatoarea nu a comunicat și nici nu a dovedit executorului în dosarul de executare menționat aspectele învederate. Totodată, de la data la care s-a născut obligația de plată în sarcina contestatoarei au trecut mai multe de 6 luni, ori contestatoarea nu și-a îndeplinit voluntar obligațiile
In ce privește onorariul de executor, având în vedere faptul că prezenta contestație la executare privește o executare silită indirectă, prin raportare la valoarea debitului, respectiv 13.661 lei, instanța constată că onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit în conformitate cu dispoziile Ordinului nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 2561/2012, respectiv conform prevederilor de la pct. 3.3 din anexă, onorariul fiind de asemenea în concordanță cu prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000, fără a fi depășit pragul maximal prevăzut de lege.
De asemenea, instanța apreciază ca onorariul executorului judecătoresc nu este unul excesiv, nefiind nici disproporționat față de valoarea creanței executate și față de actele de executare îndeplinite, având în vedere și faptul că executarea silită este încă în derulare.
În ceea ce privește cuantumul onorariului de apărător al creditorului inclus în cheltuielile de executare, reține că în cauză contestatoarea critică onorariul de avocat perceput pentru faza de executare în cuantum de 500 de lei, iar conform dispozițiilor art. 669 alin. 2 C.pr.civ. și alin. 3 C.pr.civ. acesta este inclus în cheltuielile de executare, ce pot fi de asemenea cenzurate de către instanță prin raportare la teza finală a alin. 2 al art. 669 C.pr.civ.
Dispozițiile legale aplicabile pentru aprecierea cuantumului onorariului de avocat sunt reprezentate prin analogie de dispozițiile art. 451 C.pr.civ. în materia cheltuielilor de judecată.
Conform art. 451 alin. 2 C.pr.civ. instanța poate chiar și din oficiu să reducă motivat partea din cheltuieli reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.
În speță, instanța apreciază cuantumul onorariului de apărător de 500 lei ca fiind proporțional cu valoarea creanței executate în cuantum de 13.661 lei, acesta fiind necesar și rezonabil în raport cu munca depusă de apărătorul creditorilor, fiind perceput pentru întreaga fază de executare silită, astfel cum reiese din chitanța nr. 6/09.03.2015 (f. 87).
De asemenea, mai reține că faza executării silite este parte integrantă în cadrul procesului civil și orice parte are dreptul la apărare calificată în cadrul executării sile a drepturilor sale. Debitorul avea conform legii obligația executării voluntare a titlului reprezentat de sentința civilă pronunțată împotriva sa, acesta neînțelegând să achite debitul nici după începerea executării silite, astfel încât nu poate fi negat dreptul intimatului la asistență juridică în cadrul executării silite.
Instanța are de asemenea în vedere că la momentul angajării apărătorului, intimatul nu puteau cunoaște cât va dura executarea silită, prin ce formă de executare va fi efectuată și dacă va fi reprezentat în cadrul unor litigii înregistrate pe rolul instanțelor privitoare la această fază a procesului civil.
Pentru aceste considerente, apreciind că în cauză cuantumul onorariului de apărător pentru faza de executare silită de 500 de lei, raportat la cuantumul creanței executate și munca efectiv prestată de a asista părțile în cadrul executării silite este proporțional, urmând a respinge acest motiv de contestație la executare.
Având în vedere că a fost respinsă contestația la executare silită, cu consecința menținerii tuturor actelor de executare silită întocmite în dosarul de executare nr. 51/2015, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată și cererea privind întoarcerea executării silite.
Instanța constată că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCURESTI, CF_, sector 3, București, CALEA V., nr. 6 în contradictoriu cu intimatul C. N., CNP_, sector 1, București, B. LAUTARU, nr. 8, ., ..
Respinge cererea de întoarcere a executării silite ca neîntemeiată.
Ia act că intimatul nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.11.2015.
Președinte, Grefier,
P. A. V. A. C.
Red./Dact.: A.P./A.C.V./ 4 ex. / 28.01.2016
Comunicări:
Grefier
| ← Pretenţii. Sentința nr. 507/2016. Judecătoria SECTORUL 3... | Uzucapiune. Sentința nr. 117/2016. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
