Contestaţie la executare. Sentința nr. 1927/2016. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1927/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 15-02-2016 în dosarul nr. 1927/2016
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Sentința civilă nr. 1927
Ședința publică din data de 15 februarie 2016
Instanța constituită din:
Președinte: V. I. I.
Grefier: M. N.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare privind pe contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR în contradictoriu cu intimații C. D., C. A. C..
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 08 februarie 2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 15 februarie 2016, hotărând următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimații C. D., C. A. C., solicitând anularea tuturor actelor de executare emise în dosarul de executare nr. 1456/2014 aflat pe rolul S.C.P.E.J. D., Cosoreanu & Asociatii, suspendarea tuturor actelor de executare silită și a executării silite, precum și întoarcerea executării.
În motivare, contestatoarea a arătat că la data de 21.01.2011, Instituția Prefectului Municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 1808/2013 prin care s-au stabilit compensații bănești în valoare de_,26 lei.
Prin Înștiințarea privind măsura popririi din 16.10.2014, SCPEJ D., Cosoreanu & Asociații înștiințează contestatoarea despre înființarea popririi asupra conturilor pe care aceasta le deține la terțul poprit Trezoreria mun. București până la concurența sumei de_,69 lei reprezentând tranșa II (60%) actualizată din debitul stabilit prin hotărârea sus menționată, plus cheltuieli de executare.
Contestatoarea a arătat că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (...) lit. c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei. Potrivit art. 18 alin. 6 din aceeași hotărâre de guvern, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună. Conform alin. 5, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. În opinia contestatoarei, prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii, iar ignorarea acestor prevederi legale duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine.
Contestatoarea a mai susținut că, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
A arătat în continuare care sunt atribuțiile sale, precum și faptul că executarea silită prin poprire are consecința inevitabilă a blocării conturilor sale, fapt care pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite. Ori, din aceste motive, în ultima perioadă contestatoarea s-a aflat în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
În drept, art. 711 și urm. din Codul de procedură civilă, Legea nr. 290/2003 actualizată prin Legea nr. 171/2006 și HG nr. 1120/2006 modificată prin HG nr. 57/2008.
În dovedire, contestatoarea a depus la dosar înscrisuri (filele 6-14).
La solicitarea instanței, din eroare S.C.P.E.J. D., C. & Asociații a depus la dosar actele din dosarul de executare nr. 1456/2012, dosar de executare care nu privește părțile din prezenta cauză (filele 22-270 vol. I, 1-238 vol. II).
La data de 11 august 2015 intimata a depus note scrise prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 1 București. Pe fond, a solicitat respingerea contestației la executare, ca neîntemeiată (filele 263-270).
În apărare, intimata a arătat, în esență, că executorul judecătoresc a găsit sume disponibile în bugetul ANRP și că susținerile contestatoarei potrivit cărora achitarea despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație nu poate fi primită, având în vedere că obligația ce incumbă acesteia nu poate fi condiționată de existența fondurilor alocate în acest scop de la bugetul de stat.
Intimata a mai arătat că ANRP a avut un interval de timp rezonabil pentru a solicita și obține alocarea resurselor necesare executării obligațiilor de plată instituite în sarcina sa din anul 2003, data formulării cererii de acordare a despăgubirilor.
Intimata a precizat că prevederile art. 2 din OUG nr. 10/2014 nu sunt aplicabile în speță, acesta referindu-se la suspendarea plăților voluntare și nu a celor supuse executării silite.
La data de 12 martie 2015 S.C.P.E.J. D., C. & Asociații a depus la dosar un număr de 33 de file din actele din dosarul de executare nr. 1456/2014, ce privește cauza de față și executarea silită contestată (filele 311-334 vol. II).
Prin Sentința civilă nr._/18.11.2015 a Judecătoriei Sector 1 București s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 1 București și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 3 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 19 ianuarie 2016.
Instanța a încuviințat și a administrat în cauză proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1808/2013 emisă de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, s-a stabilit cu titlu de despăgubire pentru creditoarele intimate suma de 230.349,26 lei, acordate în temeiul Legii nr. 290/2003 (fila 332 vol. II dosar Judecătoria Sectorului 1).
Prin cererea formulată la data de 19.06.2014, intimata a solicitat SCPEJ D., C. și Asociații executarea silită a Hotărârii menționate, prin poprire, pentru suma de 138.209,55 lei reprezentând a doua tranșă, de 60% din suma totală acordată, sumă ce va fi actualizată cu indicele prețurilor de consum comunicat de INS la data de 03.12.2013 și până la plata efectivă (fila 334 vol. II același dosar). Prin încheierea din 24.06.2014, SCPEJ D., C. și Asociații a dispus înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare silită nr. 1456/2014 (fila 329 vol. II același dosar). Prin încheierea din camera de consiliu din data de 01.10.2014, Judecătoria Sectorului 1 București a încuviințat executarea silită împotriva contestatoarei în dosar nr._/299/2014 (fila 331 vol. II același dosar).
Prin încheierea din 16.10.2014, executorul judecătoresc a actualizat creanța, pe baza comunicări indicelui de inflație de INS (fila 329 vol. II), stabilind că suma reprezentând debit principal, actualizată este de 139.494,95 lei. Prin aceeași încheie s-au stabilit și cheltuielile de executare la suma de 8425,74 lei.
La data de 16.04.2014 a fost emisă somația prin care s-a solicitat debitoarei contestatoare să achite suma datorată. Prin aceeași somație s-a cerut contestatoare să precizeze dacă se află în incapacitate de plată, în cazul neconformării urmând a se continua executarea silită. S-a comunicat că s-a dispus înființarea popririi (filele 325-327 vol. II).
A fost emisă adresa de înființare a popririi (fila 324 vol. II), la data 20.10.2014 terțul poprit a confirmat măsura popririi (fila 322 vol. II) și a virat sumele, motiv pentru care executorul judecătoresc a întocmit încheierea din 06.02.2015 prin care a distribuit întreaga sumă rezultată din executare, a încetat executarea silită ca urmare a realizării integrale a obligației prevăzută în titlul executoriu și a desființat poprirea.
Potrivit art. 711 alin. 1 din codul de procedură civilă în forma în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită la SCPEJ, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În cauza de față, instanța constată că se solicită de către contestatoare anularea executării silite din dosarul de executare nr. 1456/2014 pentru următoarele motive:
- Urmărirea silită și pentru actualizarea creanței, deși s-a dat încuviințarea numai pentru debitul principal;
- Plățile, astfel cum au fost eșalonate prin HG 1120/2006, se fac în funcție de disponibilitățile bănești, fiind invocate și dispozițiile Legii nr. 500/2002;
- Publicarea O.U.G. nr. 10/2014 care suspendă plățile voluntare.
- Nerespectarea dispozițiilor OG nr. 22/2002.
Cu privire la primul motiv, respectiv faptul că a fost actualizată creanța deși executarea silită a fost încuviințată doar pentru debitul principal, fără actualizare, instanța urmează să respingă acest motiv de contestație ca neîntemeiat, având în vedere că actualizarea creanței s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Din actele dosarului de executare a rezultat că actualizarea creanței, prin încheierea din 16.10.2014 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, potrivit textelor invocate chiar de intimată, respectiv art. 18 alin. 6 din HG nr. 1120/2006, executorul ținând seama și de dispozițiile Deciziei nr. XXI/2007 pronunțată în recursul în interesul legii promovat pe acest aspect, de Înalta Curte de Casație și Justiție, actualizarea fiind făcută potrivit indicelui comunicat de INS – indicele lunar al prețurilor de consum. Înalta Curte a statuat că în cazul în care nu se achită tranșele conform eșalonării, actualizarea urmează a se face de la emiterea titlului executoriu și până la plata efectivă. Pentru recuperarea debitului actualizat nu este necesară o prevedere expresă în încheierea de încuviințare a executării silite, având în vedere dispozițiile art. 628 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora executorul judecătoresc procedează, la cererea creditorului, la actualizarea sumelor, în funcție de rata inflației, prin încheiere. Această încheiere poate fi emisă doar în cadrul dosarului de executare, după încuviințarea executării silite și constituie titlu executoriu; actualizarea este un debit accesoriu care, la fel cu cheltuielile de executare se execută împreună cu debitul principal pentru care a fost încuviințată executarea silită.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv, respectiv lipsa fondurilor și plata în funcție de disponibilitățile bănești, cu observarea dispozițiilor Legii nr. 500/2002 instanța reține următoarele:
Dreptul creditoarelor la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin lege și recunoscut prin hotărârea emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în anul 2013, însă, până la data formulării de către creditoare a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, la scadența sa, iar, în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități învederată în contestația la executare, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerile contestatoarei în sensul că este necesar ca sumele datorate conform titlului executoriu din cauză să fie aprobate în buget, instanța reține existența unei obligații legale în sarcina debitoarei contestatoare, aceea de a întreprinde demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca necuprinderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată. Odată pronunțat un titlu executoriu în contra sa, debitoarea avea obligația să îl aducă la îndeplinire inclusiv prin organizarea bugetului în mod corespunzător. În niciun caz lipsa sa de diligență și propriile inacțiuni nu justifică anularea unei executări silite.
Cum titlul executoriu a fost emis în 2013, ANRP trebuia să aibă rol activ și să întocmească într-un termen rezonabil liste cu fondurile necesare satisfacerii tuturor creditorilor săi. Este de reținut și faptul că autoritatea contestatoare este doar instituția publică prin intermediul căreia se plătesc despăgubirile, acestea fiind datorate de Stat cu titlu de reparații morale, cum rezultă chiar din expunerea de motive a legii. Ori, recunoașterea unor drepturi doar pe hârtie, fără a executa obligațiile recunoscute și asumate prin legile de reparație face ca aceste drepturi să fie iluzorii. Până în prezent, contestatoarea nu a achitat niciuna dintre sumele datorate nici pentru prima tranșă nici pentru cea de-a doua.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare C.E.D.O.) a statuat în hotărârea pronunțată în cauza Ș. contra României din 24.03.2005 că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Aceeași situație se regăsește și în cauză, deoarece, în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri și cheltuieli, se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii. Intimatele, deși au fost îndrituite să obțină despăgubiri în temeiul Hotărârii emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin comportamentul instituțiilor sale, statul le-a determinat să recurgă și la procedura executării silite.
C.E.D.O. a arătat că administrația (instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta, pe parcursul unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza S. P. împotriva României, CE.D.O. a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
Totodată, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului.
De asemenea, existența numărului mare de popriri asupra conturilor contestatoarei nu poate constitui motiv de nulitate a executării silite, fiind în sarcina statului să organizeze activitatea și resursele în așa fel încât să nu ajungă la blocarea conturilor sale.
Contrar susținerilor contestatoarei potrivit cărora nu-și poate onora voluntar obligațiile din cauza executării silite pe calea popririi, care duce la blocarea conturilor, instanța reține că debitoarea contestatoare a ajuns în această situație ca urmare a nerespectării la timp, respectiv la scadență a obligațiilor, ceea ce a determinat persoanele îndreptățite, inclusiv intimatele creditoare din cauza de față de a recurge la înființarea popririi. Contestatoarea a susținut că este în imposibilitate de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite însă instanța, pe baza înscrisurilor existente, reține că și intimatele creditoare sunt persoane îndreptățite în temeiul aceleiași legi invocate de contestatoare.
Referitor la insuficiența resurselor financiare ale contestatoarei, instanța apreciază că dificultățile economice ale autorităților publice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului, însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica refuzul sine die de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Mai mult, anterior, chiar prin HG nr. 1120/2006 s-a stabilit o modalitate de plată eșalonată și nu uno ictu a creanțelor către persoanele îndreptățite, însă contestatoarea nu a respectat-o, depășind termenul de scadență fără a arăta că este în măsură ca la acest moment să-și îndeplinească obligația față de intimată.
Totodată, instanța reține că intimatele sunt titularele unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimatele au o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatelor, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimatelor un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație” ori „în funcție de disponibilitățile bănești”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatelor și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimate la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatelor, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei în sensul că, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO, instanța reține că, prin O.U.G. nr. 10/2013, s-a stabilit că plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.
Potrivit alin. 2 al art. I din OUG nr. 10/2013, prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. Prin Decizia nr. 528/2013 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile OUG nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor sunt neconstituționale. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, între altele, că emiterea „OUG nr. 10/2013 este de natură a nu răspunde cerinței termenului rezonabil ce se circumscrie noțiunii de proces echitabil, care include și faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetățeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate”, precum și că „măsura instituită prin ordonanța de urgență criticată, de reeșalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menține un just echilibru între interesele debitorului – stat și cele ale creditorului – persoană îndreptățită la despăgubiri, ci dimpotrivă se poate aprecia că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate de lege”.
În ceea ce privește Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, instanța reține că acest act normativ nu are aplicabilitate în speță, raportul juridic de drept substanțial fiind între Statul Român, în calitate de debitor și intimată, în calitate de creditoare. Potrivit legii, Statul Român a ales să plătească despăgubirile prin intermediul ANRP astfel că nu se pune problema unei eventuale angajări de cheltuieli în limita creditelor. În virtutea dispozițiilor Legii nr. 290/2003 și a HG nr. 1120/2006 contestatoarea avea obligația legală să prezinte Statului Român, debitor, cuantumul creanțelor datorate pentru fiecare an, astfel cum s-a stabilit prin dispozițiile legale menționate.
Instanța subliniază că orice contestație la executare trebuie să reprezinte o cale de atac specială în procedura executării silite, prin intermediul căreia instanța să poată cenzura actele executorului sub aspectul legalității și temeiniciei. Ori debitoarea, prin invocarea lipsei fondurilor, a sublinierii atribuțiilor ei, inclusiv în protejarea statului de eventuale prejudicii, nu indică niciun motiv de nelegalitate ori de netemeinicie împotriva actelor de executare silită. Mai mult, plata unor drepturi recunoscute de stat către titularii acestora nu poate cauza prejudicii bugetului, sumele ce reprezintă însuși conținutul dreptului sunt datorate de Statul Român creditorilor săi, eșalonat, cum singur statul a prevăzut, având o marjă de apreciere, însă prin plata acestora statul își execută obligațiile. Tocmai din acest motiv s-a prevăzut obligația instituțiilor ca, în cazul în care nu au suficiente fonduri, să facă demersuri în vederea obținerii lor. În orice caz, niciun debitor, nici chiar statul, nu se poate exonera ori amâna succesiv, cu depășirea unui termen rezonabil, plata sumelor datorate numai invocând lipsa fondurilor. A accepta posibilitatea exonerării în acest mod de obligații înseamnă a aprecia că este legal ca un debitor să nu-și execute niciodată obligațiile pentru că nu are bani.
În consecință și acest motiv de contestație este neîntemeiate și va fi respins.
Prin cel de-al treilea motiv, contestatoarea a susținut că prin OUG nr. 10/2014 s-a suspendat plata voluntară a sumelor datorate în temeiul Legii nr. 290/2003. Instanța reține că OUG nr. 10/2014, cum a arătat și contestatoarea prin cerere, vizează plățile voluntare, ori de la data emiterii titlului, până la data formulării cererii de executare silită contestatoarea avea posibilitatea să execute voluntar obligațiile sale, ori să facă dovada demersurilor în vederea obținerii fondurilor într-un termen rezonabil. În orice caz, la data publicării OUG nr. 10/2014, cererea de executare silită era deja înregistrată la executorul judecătoresc, astfel că invocarea prevederile OUG nr. 10/2014 pentru a pretinde că plata voluntară este suspendată nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta se invocă în cadrul unei executări silite care deși nu exclude executarea voluntară, aceasta presupune începerea unei noi faze a procesului civil, faza executării.
Ultimul motiv al contestației este reprezentat de încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/ 2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instanța constată că potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prin urmare, procedura de executare este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bună voie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația comunicată prin executorul judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 din Codul de procedură civilă, rezultă că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale reglementează în favoarea creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în situația în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri și face dovezi în acest sens. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, O.G. nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Însă, beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, și art. 20 alin. 2, care prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, dispoziții care atrag prioritatea, în soluționarea cauzei de față, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Instanța reține că, deși dreptul creditoarei la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin Hotărârea din 2013, nici până la data formulării cererii de executare silită și nici până în prezent contestatoarea nu a făcut dovada lipsei de fonduri și că a făcut demersuri pentru a-și îndeplini obligațiile de plată reținute prin titlul executoriu. De altfel, prin somație, executorul i-a pus în vedere să comunice dacă se află într-o asemenea situație și să facă dovada, în caz contrar se va continua executarea silită or contestatoarea nu a comunicat în nici un fel cu organul de executare, astfel cum rezultă din întreg dosarul de executare comunicat instanței.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute susținerile contestatoarei în sensul că este necesar ca sumele datorate conform titlului executoriu din cauză să fie aprobate în buget, întrucât același text de lege, art. 2 din O.G. nr. 22/2002, prevede obligația pentru debitoare de a întreprinde demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca necuprinderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată. Odată pronunțat un titlu executoriu în contra sa, debitoarea avea obligația să îl aducă la îndeplinire inclusiv prin organizarea bugetului în mod corespunzător. În niciun caz lipsa sa de diligență și propriile inacțiuni nu justifică anularea unei executări silite.
O interpretare corectă a dispozițiilor OG nr. 22/2002 invocată de contestatoare ar determina orice instituție publică să comunice executorului lipsa fondurilor, dacă se află în această situație, atașând dovezi că a întreprins demersurile necesare în vederea executării obligațiilor în termen de 6 luni. În speță debitoarea nu a făcut aceste dovezi, ci doar s-a limitat la afirmarea lipsei fondurilor și la susținerea faptului că, pentru a nu destabiliza bugetul de stat, va plăti când va avea fonduri, ori nicio normă legală nu dă dreptul debitorului, indiferent de persoana acestuia, să-și îndeplinească obligațiile de plată dacă și când va avea bani.
Se reține, de asemenea, că executarea silită s-a realizat integral prin poprirea conturilor contestatoarei de unde rezultă că existau disponibilități bănești.
În aceste condiții, reținând că, în speță, creditoarele dețin un titlu executoriu contra statului încă din 2013, că au fost nevoite să se adreseze unui avocat și ulterior executorului judecătoresc, având în vedere pasivitatea contestatoarei, văzând și considerentele Curții constituționale expuse anterior, iar pe de altă parte faptul că executarea silită se desfășoară potrivit dispozițiilor legale în materie, neexistând niciun motiv de nulitate, în temeiul art. 711 din Codul de procedură civilă, instanța va respinge contestația la executare formulată de contestatoare ca neîntemeiată.
Art. 718 din Codul de procedură civilă statuează că până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel, asupra cererii de suspendare instanța, în toate cazurile, pronunțându-se prin încheiere, care poate fi atacată numai cu apel, în mod separat. Totuși, în ipoteza în care se rămâne în pronunțare, la același termen de judecată, atât cu privire la contestația la executare, cât și cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța va pronunța o sentință, supusă apelului, conform art. 717 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, instanța reține că s-a solicitat de către contestatoare suspendarea executării silite dispuse prin dosarul de executare nr. 1456/2014. Contestatoarea a solicitat și suspendarea popririi înființate la terțul poprit, însă se reține că executarea silită în sine este supusă suspendării, neavând relevanță forma sub care se desfășoară executarea silită.
Astfel, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 718 alin. 1 din Codul de procedură civilă, numai până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate suspenda executarea. Or, instanța a soluționat contestația la executare, astfel încât cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare apare ca rămasă fără obiect, urmând a fi respinsă ca atare.
În temeiul art. 9 din Codul de procedură civilă, va lua act că intimata C. D. nu a solicitat cheltuieli de judecată (cealaltă intimată neformulând întâmpinare și neprezentându-se la niciun termen de judecată).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, CUI_, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202 în contradictoriu cu intimații C. D., cu domiciliul în sector 2, București, ., ., . C. A. C., cu domiciliul în sector 1, București, ., ., ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Ia act că intimata C. D. nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședința publică azi, 15 februarie 2016.
Președinte, Grefier,
V.-I. I. M. N.
Red./Tehnored. jud. I.V.I./M.N.
6 ex/25.02.2016
| ← Partaj judiciar. Sentința nr. 1524/2016. Judecătoria SECTORUL... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 851/2016. Judecătoria... → |
|---|
