Acţiune în constatare. Sentința nr. 8672/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8672/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-11-2015 în dosarul nr. 8672/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8672
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 02.11.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: D. B.-J.
GREFIER: B. C.
Pe rol cauza civilă având ca obiect constatare clauze abuzive, privind pe reclamantele P. M. și S. I. C., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV și C. E. Ipotecar IFN SA.
La apelul nominal efectuat în ședința publică, s-au prezentat reclamantele P. M., legitimată cu C.I. ., nr._, CNP_ și S. I. C., legitimată cu C.I. ., nr._, CNP_, personal și asistate de avocat Opretescu A. și pârâtele, prin avocat I. A. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în cadrul căruia a învederat că termenul a fost acordat pentru administrarea interogatoriului reclamantelor.
În conformitate cu dispozițiile art. 352 Cod procedură civilă, instanța administrează interogatoriul reclamantelor.
La interpelarea instanței, părțile arată că nu au alte cereri de formulat.
Instanța acordă cuvântul pentru concluzii.
Reclamantele, prin avocat, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată. Instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile contractuale, adică, pe de o parte, reglementările din contract care arată în mod clar că plata ratelor se face în moneda în care a fost contractat creditul, dar și raportat la lipsa unei alte reglementări în ceea ce privește riscul valutar. Din aceste două elemente rezultă în mod clar că riscul valutar este plasat în mod intenționat de către bancă în sarcina exclusivă a împrumutatului. Consideră că instanța trebuie să facă o analiză, în primul rând a contextului economic din momentul acordării creditului. La acel moment, pe piața bancară și pe piața de creditare au apărut creditele în franci. Consideră că băncile cu bună știință au introdus această variantă de creditare. Aceasta era o variantă nouă de creditare pentru împrumutați, care, la rândul lor, nu cunoșteau această monedă precum și modalitatea de fluctuație a acesteia. Consideră că banca era informată cu privire la această monedă, în calitatea ei de profesionist, mai ales că în acea perioadă au fost create condiții mai accesibile pentru această variantă de creditare, tocmai pentru că banca cunoștea că nu există niciun pericol de devalorizare a acestei monede și că banca ar putea pierde. Acesta este și motivul pentru care nu a reglementat în cuprinsul contractului un mecanism de stabilire a riscului valutar. În măsura în care banca ar fi considerat că există un risc de devalorizare a fracului și nu doar de valorizare a acestuia, consideră că ar fi trecut în contractul de credit și un mecanism prin care să reglementeze acest risc valutar. Cu privire chiar și la calitatea împrumutatei, aceea de economist în marketing, consideră că nu are o relevanță deosebită această funcție în bancă. Mai degrabă, aceasta se încadrează în categoria de împrumutat mediu, cu cunoștințe medii. Este adevărat că lucra în bancă pe varianta de creditare, însă așa cum se cunoaște, cei care vin în întâmpinarea împrumutaților urmează niște instrucțiuni date de către bancă, astfel că și reclamanta cunoștea că și această variantă de creditare este una sigură. La momentul semnării contractului, i s-a dat o nouă asigurare că este o variantă de creditare care nu poate să aducă surprize foarte mari, în sensul creșterii excesive a valorii ratei raportat la creșterea francului. Consideră că banca se putea raporta la fluctuațiile celorlalte monede. Ca și consumator, cunoști faptul că o monedă poate fluctua, prin ceea ce vezi zi de zi pe piața bancară, însă nu te aștepți ca, practic, aceasta să își dubleze costul. Nu s-au așteptat la o dublare a ratelor. Motivul pentru care s-au adresat acum instanței, este și acela că banca nu a venit în întâmpinarea contractului pentru a suporta o parte din costurile francului. Consideră că este vorba de o practică abuzivă a băncilor. Toată această variantă de creditare a fost introdusă cu bună-știință de către bancă la acel moment, iar lipsa unei reglementări duce cu siguranță la concluzia relei credințe a băncii la momentul semnării contractului. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pârâtele, prin avocat, solicită respingerea cererii de chemare în judecată. Consideră că reclamantele nu și-au precizat acțiunea sub aspectul clauzei de risc valutar. Dispozițiile art. 6.1 formează obiectul principal al contractului. Prin urmare, față de dispozițiile art. 4 alin. 6, nu pot să fie analizate de către instanță decât în măsura în care sunt înscrise de o manieră netransparentă și în măsura în care instanța constată că nu există o contraprestație a instituției de credit. Însă, în cauză, împrumutatul principal este de profesie analist de credite. La punctul 9 din fișa postului se menționează faptul că trebuie să cunoască toate caracteristicile produselor pe care le prezintă, iar acesta este unul dintre produsele pe care le prezenta. Prin urmare, reclamanta nu poate să invoce că nu a înțeles dispozițiile contractului care au fost unele transparente și ușor de înțeles. Pe de altă parte, în ceea ce privește contraprestația este clar că atât timp cât banca a pus la dispoziție sumele împrumutate, are dreptul la restituirea sumei împrumutate în moneda creditului. Această dispoziție contractuală nu este altceva decât transpunerea la nivelul convenției părților a unei dispoziții din codul civil, cuprinsă la art. 1578, care instituie principiul nominalismului și care prevede faptul că indiferent de o apreciere sau o depreciere a valorii valutei străine, partea contractantă este obligată să restituie aceeași valoare a sumei împrumutate. Nu se poate prezuma faptul că instituția de credit a avut la momentul încheierii contractului cunoștință că această monedă va avea o devalorizare. Este un fapt notoriu, că la începutul anului, guvernatorul băncii elvețiene nu a mai vrut să controleze nivelul francului elvețian, refuzând să cumpere euro. Prin urmare, este absurd să se prezume că la nivelul anului 2008, banca pe care reclamantele o dau în judecată, a cunoscut acest fapt. Reclamantele invocă prin cererea de chemare în judecată, impreviziunea. Însă, reclamantele arată și faptul că la momentul încheierii contractului nici măcar nu au citit dispozițiile contractuale. Dacă ne raportăm la teoria impreviziunii, dispozițiile contractului de credit se află sub imperiul vechiului cod civil, prin urmare, dispozițiile privind impreviziunea nu pot să fie aplicate acestei convenții de credit. Pentru a analiza clauzele contractuale din perspectiva Legii nr. 193/2000, respectiv, cele trei condiții impuse de această lege, nu sunt întrunite, reclamanta, ofițer de credit a recunoscut că nici măcar nu a citit dispozițiile contractului de credit, că nu a depus la momentul încheierii convenției de credit o altă ofertă de credit și prin urmare banca nu putea să inițieze o negociere în lipsa unei solicitări din partea reclamantei. Cu toate acestea, reclamanta a beneficiat de o ofertă mai bună pentru încheierea convenției pentru că ea nu a fost obligată la plata niciunui comision. În cuprinsul convenției de credit se poate observa că ea este obligată doar la plata unei dobânzi. Prin urmare, se prezumă că urmare a demersurilor efectuate până la urmă, reclamanta a obținut o ofertă mai bună din partea băncii. Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că din probele administrate reclamantele nu au reușit să răstoarne dezechilibrului semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, având în vedere că acestora le revene sarcina demonstrării acestei condiții. În ce privește reaua-credință a pârâtor, nici aceasta nu a fost dovedită, având în vedere că dispozițiile contractuale criticate au fost cuprinse în contractul de credit de o manieră clară. Banca nu a încercat să inducă în eroare reclamantele pentru încheierea contractului. Reclamantele aveau posibilitatea să încheie contractul într-o altă monedă, însă au optat pentru CHF având în vedere condițiile mai avantajoase, dobânda scăzută de la momentul încheierii contractului și suma pe care au solicitat-o. Solicită obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 394 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.02.2015, reclamantele P. M. și S. I. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV, C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank România SA, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia din contract, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, la data de 11.01.2008, au încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA contractul de facilitare credit și de garanție nr._, având ca obiect creditul pentru achiziție imobil în valoare de 175.446 CHF, durata acestuia fiind de 360 luni. La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, precum și la capacitatea reclamantelor de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului. Astfel, reclamantele s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată însă, pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacitații reclamantelor de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamantelor obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja juridic.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul sau prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determina un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îi încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar „Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”. Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune că executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în monedă națională. De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului. Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale, precum și a principiului echității.
În drept, reclamantele au invocat Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OUG nr.99/2006, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 288/2011, Legea nr.363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. Cod procedură civilă, art. 480, 992 Cod civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.
În dovedirea cererii, reclamantele au solicitat proba cu înscrisuri, sens în care au depus la dosar, în copie, următoarele: contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 11.01.2008, condiții generale de creditare, plan rambursare credit.
Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare au arătat că, o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzelor cu privire la moneda în care s-a stabilit rambursarea creditului, nu se aflau într-o astfel de situație, deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat. Plecând de la dispozițiile art. 4 pct. 2 din Directiva nr.93/13, Legea nr.193/2000 a prevăzut că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Clauzele referitoare la dobândă, comisioane, precum și moneda în care s-a stabilit restituirea prețului contractului sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili. În plus, această clauză are un caracter clar și inteligibil, fiind expresia principiului nominalismului prevăzut de art.1578 din Codul civil în vigoare la momentul semnării contractului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. În acest context, având în vedere că dispozițiile contractuale atacate se referă la costul creditului, intră în sfera obiectului principal al contractului și sunt exprimate clar și inteligibil, pârâtele au solicitat instanței să țină cont de faptul că, în această situație, potrivit jurisprudenței europene (cauza Kesler), clauzele urmează a fi excluse de la caracterul abuziv, nemaifiind susceptibile de examinare nici din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directivă și de lege. Clauza cu privire la plata prețului contractului și la restituirea împrumutului în CHF, astfel cum s-a convenit prin contract, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Totodată, trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prin urmare, a acordat împrumutatului suma conform contractului, așadar, are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații anume, aceea de plată a prețului în moneda agreată contractual. Clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru același considerent, nu se poate reține nici cerința existenței relei-credințe întrucât acest produs de creditare nu a fost impus reclamantelor, acestea optând pentru contractarea unui credit denominat în CHF. Clauzele referitoare la costul contractului sunt perfect legale fiind negociate și aduse la cunoștința reclamantelor. Anterior încheierii convenției de credit, reclamantele s-au prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului. În acest sens, se poate observa din cuprinsul contractului de credit că reclamantele nu au avut obligația achitării comisionului de analiză, a comisionului de acordare și nici a comisionului de administrare, comisioane care se percep, în general, într-un anumit cuantum, de către instituția bancară. Neexistența acestora în contractul de credit reprezintă o dovadă clară a faptului că, clauzele contractuale au fost negociate. Totodată, anterior încheierii contractului a fost remisă reclamantelor o ofertă de credit în care au fost redate elementele esențiale ale contractului, inclusiv și moneda în care urmează a i se acorda creditul, respectiv franci elvețieni. Oferta avea o valabilitate de 30 de zile, fiind opțiunea reclamantei să semneze contractul de credit în aceeași zi. Legea vizând protecția consumatorilor urmărește protejarea unor consumatori diligenți, care aveau posibilitatea de a studia condițiile de credit însă, atâta timp cât împrumutatul a optat pentru semnarea contractului în aceeași zi, reiese că și-a însușit dispozițiile contractuale. Obligația de plată a ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditul nu reprezintă o clauză abuzivă. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de acordare a creditului, reclamantele au fost cele care au optat pentru produsul de creditare oferit la acel moment de instituția pârâtelor de credit, denominat în CHF. Acest capăt de cerere este în vădită contradicție cu principiul nominalismului monetar reglementat în Codul civil la art.1578, aplicabil la momentul încheierii contractului. Prin urmare, conform principiului nominalismului monetar consacrat de art.1578 Cod civil, în cazul împrumutului de bani, la scadența trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor. Astfel, executarea obligațiilor reclamantelor afectată de variația cursului de schimb își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut. Riscul valutar a fost asumat de ambele părți având în vedere că s-a agreat contractarea unei sume în CHF, nimeni nu a obligat reclamantele să opteze pentru această monedă, respectiv pentru acest produs de creditare. Cursul legal este afirmarea unei echivalente între instrumentul oferit efectiv în plată și unitățile ideale datorate. Legea dă curs instrumentului monetar pentru o valoare care reprezintă valoarea sa nominală, facială (înscrisă pe fața piesei sau pe spatele biletului). Valoarea nominală se opune valorii comerciale care rezultă dintr-o estimare a puterii de cumpărare conținută într-un instrument monetar. Cursul legal contribuie la aplicarea principiului nominalismului: creditorul nu poate pretinde să primească mai multe unități monetare sub motivul că unitatea monetară s-a depreciat după nașterea obligației (un leu înseamnă un leu), variațiile care pot afecta moneda nu aduc nicio consecință. Corespondența acestui principiu în dreptul obligațiilor se manifestă prin refuzarea teoriei impreviziunii, invocată, de altfel, de către reclamante în cuprinsul cererii de chemare în judecată în încercarea de a demonstra caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prin invocarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care nu poate fi imputat însă, pârâtelor, fiind, așa cum s-a arătat, consecința principiului nominalismului monetar.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și urm., art. 451 Cod procedură civilă.
Reclamantele nu au formulat răspuns la întâmpinare.
Prin încheierea din data de 22.06.2015, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Bank Romania SA.
Instanța a încuviințat pentru reclamante proba cu înscrisuri, iar pentru pârâte proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantelor.
La termenul de judecată din data de 02.11.2015, instanța a administrat interogatoriul reclamantelor, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamantele P. M. și S. I.-C., în calitate de împrumutat și respectiv codebitor, pe de o parte, iar pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar, pe de altă parte, a intervenit, la data de 11.01.2008, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, având ca obiect suma împrumutată de 175.446 CHF (franci elvețieni), durata de creditare fiind de 360 de luni.
Conform art. 6.1 din convenția părților, „rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul”.
Potrivit art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864 (aplicabile în cauză în raport de data încheierii contractului, conform art. 5 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, textul legal consacrând astfel principiul forței obligatorii a convențiilor.
Principiul menționat cunoaște și excepții, printre care se regăsește și revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți în momentul încheierii actului, cunoscută și sub denumirea de „teoria impreviziunii”. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, teoria impreviziunii nu a beneficiat de o reglementare cu caracter general, regăsindu-se în legislație numai aplicații ale acesteia pentru anumite domenii/situații particulare. Se poate însă reține că în sistemul Codului civil de la 1864 această teorie este incidentă în cazul intervenirii unor circumstanțe exterioare contractului și independente de voința părților, în special de ordin economic, cu efecte asupra echilibrului contractual. S-a reținut, de asemenea, în literatura juridică că excepția de la principiul forței obligatorii se aplică în cazul contractului sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă.
Pentru contractul de credit dedus judecății în cauza de față, instanța reține, cu titlu preliminar, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din Noul Cod Civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convențiilor încheiate după . actului normativ, astfel cum dispune expres art. 107 din Legea nr. 71/2011.
În ceea ce privește aplicarea propriu-zisă a teoriei sus enunțate în baza reglementărilor anterioare, instanța constată că, potrivit contractului de credit încheiat între părți reclamantele au împrumutat suma de 175.446 CHF, rambursarea urmând a se face în CHF, în echivalent în lei la data plății, în 360 de rate lunare, prevăzute ca atare în graficul de rambursare, parte din contractul de credit.
Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obțineau veniturile din salariu, reclamantele și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.
În acest context, modificarea circumstanțelor invocate de către reclamante – respectiv fluctuația monetară – a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecință, de către debitor, în lipsă de dispoziție contrară.
De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art. 1578 din Codul civil de la 1864 „obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract” (alin. 1). Potrivit alineatului al doilea, „întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.
Prin urmare, instanța reține că efectuarea contractului către reclamante, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei criticate de reclamante, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 1 din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 dispune că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În raport de dispozițiile legale citate, rezultă că, pentru a se constata existența unei clauze abuzive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Clauza este criticată de către reclamante, deoarece prevede că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, iar cursul CHF a crescut în mod considerabil, această creștere având consecințe grave asupra capacității reclamantelor de a-și îndeplini obligațiile contractuale.
Clauza are următorul conținut: „rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul”.
Această clauză transpune însă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din Codul civil de la 1864, nefiind întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutatelor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru același considerent nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită nici cerința relei-credințe a instituției financiare, nerezultând că aceasta le-a impus reclamantelor produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.
Susținerile reclamantelor în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluției cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine reține caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite numai pentru acest considerent condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut anterior.
În ce privește pretenția reclamantelor cu privire la adaptarea contractului, în sensul înghețării cursului de schimb și a denominării în moneda națională a plăților, instanța constată că se solicită de fapt ca instanța să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu este permis; raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 Cod civil.
Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința părților coincide, contractul poate fi modificat.
Prin urmare, instanța reține că cererea reclamantelor este neîntemeiată, urmând să o respingă ca atare.
În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantele vor suporta cheltuielile provocate pârâtelor în legătură cu judecarea prezentei cauze, în cuantum de 1.092,71 lei, reprezentând onorariu de avocat.
În raport cu soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Bank (Romania) SA, instanța va respinge cererea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank (Romania) SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, sector 6, cu sediul ales la SCA Eversheds L. & G., în București, Calea Victoriei nr. 145, ., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge cererea formulată de reclamantele P. M., CNP_, cu domiciliul în București, . nr. 3, ., ., sector 4, și S. I. C., CNP_, cu domiciliul în București, ., ., ., ambele reclamante cu domiciliul ales la cab. av. Colțuc M. V., în București, Calea Rahovei nr. 266-268, corp 60, ., sector 5, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, J40/_/2004, cu sediul în București, ., Anchor Plaza – Corp C, . și C. E. Bank NV, cu sediul în Karspeldreef 6A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza – Corp C, ., ambele pârâte cu sediul ales la SCA Eversheds L. & G., în București, Calea Victoriei nr. 145, ., ca neîntemeiată.
Obligă reclamantele la plata către pârâte a sumei de 1.092,71 lei, cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.11.2015.
Președinte, Grefier,
D. B.-J. B. C.
Red.DBJ/Thred.MV/7ex./2016
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 7526/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 9008/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
