Anulare act. Sentința nr. 5173/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5173/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 5173/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5173
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 25.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE A. C.
GREFIER M. A.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă având ca obiect anulare clauze abuzive privind pe reclamanții B. M. și B. D. în contradictoriu cu pârâții C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termenul de judecată din data de 17.06.2015, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp mai îndelungat pentru a delibera a amânat succesiv pronunțarea la data de 24.06.2015 și, ulterior, la data de 25.06.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.02.2015 sub nr._, reclamanții B. M. și B. D. au formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâților C. E. Ipotecar IFN S.A. și C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN S.A. prin care a solicitat constatarea nulitații absolute a clauzelor 5.1 lit. b) și c), din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 21.12.2007 și obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la zi, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către parate, valoarea cererii însumând valoarea de_ euro (_,8 lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 6365 euro (_,13 lei), cu valoarea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului –_ euro (_,67 lei) precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au menționat că aveau calitatea de împrumutați, dobândită în baza Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/21.12.2007.
Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voința și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voința, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, ca în contractele ne-voite nu exista voința sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).
Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a parților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată său fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului.
Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerința a obligațiilor contractuale implicite de bună credința și echitate (art. 970 alin. l și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).
Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat între părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătură contractuală intrinseca și profundă pe care contractul o creează intre părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-1 pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor parților, care presupune o justă repartiție intre părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele parților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigentelor principiului proporționalității și principiului coerentei, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.
Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confunda cu domeniul bunei-credințe, deși buna - credința este, în dreptul român, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul nostru. La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive în contractele cu consumatorii). În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerenta ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul ne-executării contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere). Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul pârtii, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul intre părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a parților, ci pe interesele parților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. În orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului și care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist sau de fațadă.
Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).
Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”) iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voința sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voința alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 cod civil vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele, moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).
Inegalitatea economică, tehnica și juridica între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.
Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competentă de reechilibrare a prestațiilor parților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consta în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect fata de consumator, pe lingă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecința, neputând negocia contractul cu clientul.
Voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indica clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
În ceea ce privesc cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive, reclamanții au invocat prevederile art. 4 alin (1) și alin (2) din Legea nr. 193/2000 care prevăd că „o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociata direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv. ”
De asemenea art. 4, alin (3) din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În plus, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede ca „De asemenea, art. l alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 21.12.2007 încheiat de către părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între părți - reclamanții aflați în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanțiul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiză) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Reclamanții au solicitat că pârâtele să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept “speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.).
Clauzele criticate de reclamanți au fost:
Clauza 5.1 lit. b) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de acordare 6.365 euro, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului Contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” a fost catalogată de reclamanția ca fiind abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru că o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanții au menționat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, perceperea comisionului creând un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului) și a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute. De asemenea, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credința intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit fata de drepturile celeilalte părți (consumatorul). Pârâtele au înserat în contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, iar în cuprinsul contractului nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume.
Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr.190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.
O altă clauză contestată de către reclamanți a fost clauza 5.1 lit. c) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a”, calificată ca fiind abuzivă, având în vedere că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimat iar caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanții au menționat că comisionul nu a fost negociat între părți, având în vedere că negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a) creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.
Reclamanții au menționat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica la ce se aplică acest procent, iar acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Caracterul abuziv rezultă din faptul că pârâtele nu și-au îndeplinit obligația de informare ceea ce a dus la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Reclamanții au menționat că contractul de credit semnat de părți nu are D. (Dobânda anuală efectivă), aceasta exprimând sub forma procentuala costul total al unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.
Reclamanții au precizat că comisionul de administrare a reprezentat o dobândă mascată, un procent foarte important din rată.
În drept cererea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 992 din Vechiul Cod.Civil, art. 994 din Vechiul Cod Civil și următoarele, art. 998 din Vechiul Cod Civil și art. 453 din Noul Cod de Procedura Civilă.
În dovedirea, reclamanții au solicitat încuviințare probei cu înscrisuri depunând, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 21.12.2007, fișe de cont.
La data de 13.03.2015 pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiata și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâte, în temeiul art. 451 Cod procedură civilă.
În motivare pârâtele au arătat că în data de 21.12.2007, a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, între C. E. Ipotecar IFN S.A. și reclamanți, B. M., în calitate de împrumutat și B. D., în calitate de codebitor. Prin acest contract, i s-a pus la dispoziție reclamanției suma de 318.250 EUR.
Ulterior încheierii contractului de credit, părțile au încheiat trei acte adiționale la contractul de credit, dintre care un act adițional prin care instituția de credit a răspuns în mod pozitiv solicitării clientului de reeșalonare a creditului, în baza cererii de reeșalonare nr. 326/08.04.2009.
Actele adiționale încheiate au avut drept scop modificarea Contractului în vederea precizării modului de efectuare a operațiunii de reeșalonare și a costurilor aplicabile după încheierea perioadei de reeșalonare aprobată de CEB NV, precum și a altor clauze, inclusiv a celor vizând privind modul de rambursare și cuantumul altor taxe ulterioare, ocazionale, intervenite la solicitarea scrisă expresă a clientului. Aceste acte adiționale, împreună cu graficele de rambursare aduse la cunoștința clienților, atât înainte, cât și după semnarea modificărilor la contract, reprezintă voința părților.
Așadar, reclamanții au fost informați, încă dinaintea semnării contractului și a actelor adiționase, cu privire la elementele esențiale ale acestora (cuantumul dobânzii, al comisioanelor).
Prin acțiunea introdusă, reclamanții au investit instanță cu o cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale.
Prin Notificarea nr. 2714010_968768/08.04.2009, i s-a adus la cunoștința reclamanției că drepturile de creanța decurgând din contractul nr._ au fost cesionate în favoarea C. E. Bank NV în data de 31 martie 2009.
Ulterior, prin notificarea nr. 3768480_1053103/31.05.2010, comunicata reclamanției, aceasta a fost informată cu privire la cesionarea tuturor drepturilor în legătură cu împrumutul sau către C. E. Bank (România) S.A. la data de 21 mai 2010, urmând ca, începând cu această dată, C. E. Bank (România) S.A. să dobândească calitatea de creditor al reclamanției, cu toate consecințele ce decurg din această.
Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voința, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentala.
De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.
Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului. Cele trei componente ale voinței juridice sunt reprezentate de decizia de a intra într-un contract de credit, decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și stabilirea conținutului contractului.
În raporturile ce implică un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie.
Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implică un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numesc reclamanții contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implică un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar, oferta.
Contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.
În ceea ce privește obligațiile băncii și ale consumatorilor, pârâtele au arătat că odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei convenții de credit, instanță va observa că aceasta modalitate de încheiere a contractelor respecta obligațiile legale instituite de legislația protecției consumatorilor. Din trecerea în revistă a acestor obligații, instanță va constata că legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie.
În ceea ce privește obligația de transparentă, pârâtele au arătat că această obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.
În ceea ce privește calitatea de consumatori neavizați a reclamanților, pârâtele au menționat că ambii reclamanți au studii superioare, reclamanția B. M. având ocupația de notar, la momentul încheierii contractului. În această calitate, reclamanția cu siguranța era familiarizată cu prevederile unui astfel contract.
Mai mult decât atât, înainte de încheierea contractului, reclamanților li s-au adus la cunoștința elementele principale ale contractului, dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare etc., sub forma ofertei de credit emisă de bancă și care avea o valabilitate de 30 de zile. Pentru a avea o reprezentare cât mai corectă asupra obligațiilor asumate, reclamanților li s-a prezentat chiar o simulare a graficului de rambursare care cuprindea aceste costuri ale creditului, înainte de semnarea contractului.
Cu privire la elementele menționate mai sus, reclamanții nu au formulat obiecțiuni sau o contraoferta, motiv pentru care pârâtele au apreciat că au fost de acord și și-au însușit prevederile contractuale, la semnarea contractului.
În ceea ce privește obligația de a nu stipula clauze abuzive, pârâtele au arătat că aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În continuare pârâtele au precizat că condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuziva sunt să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000), să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecința a lipsei de negociere, dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe, iar clauza să nu fi fost negociată.
Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.
Totodată pârâtele au menționat că clauzele cu privire la comisioanele percepute se asociază cu obiectul principal al contractului, o clauză abuzivă fiind aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator.
De asemenea au invocat prevederile art. 4 alin 6 din Legea 193/2000 arătând că prețul contractului este elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurentei intre banei.
În consecința, modalitatea de determinare a acestuia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația naționala, cât mai ales prevederile comunitare.
Totodată pârâtele au arătat că în ceea ce privește clauzele atacate acestea nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru că un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Îndată ce în analiza dezechilibrului sunt introduse și obligațiile Băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce banca își executa obligația de a pune la dispoziție suma împrumutata o dată cu sau imediat după încheierea Contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator. În plus, acest risc este imposibil de cunoscut deoarece Contractele conțin termene de plată foarte lungi.
Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea împrumutatului, însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutata, ceea ce dă naștere dreptului acesteia, născut la data încheierii contractului, de a primi de la reclamanți prețul format din dobânda și comision, în moneda agreată prin contract.
În continuare pârâtele au menționat că în ceea ce privește clauzele atacate acestea sunt perfect legale fiind negociate și aduse la cunoștința reclamanților
Anterior încheierii convenției de credit, reclamanții s-au prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior, cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.
Prin urmare, atât timp cât legea a permis, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri prin actul normativ, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive, motiv pentru care au solicitat respingerea acestui capăt de cerere.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de administrare - art. 5.1. lit. c din contract, pârâtele au precizat că clauza contractuală prin care a fost reglementata obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu poate fi sancționata de către instanță de judecată, comisionul fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale, fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului.
În continuare pârâtele au invocat dispozițiile art. 3 lit. g ale Directivei 2008/48/CEE care prevăd ele însele posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului.
Clauza prin care a fost reglementata contractual obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.
Comisionul de administrare credit este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv notificările privind modificările de dobândă conform frecventei prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail), verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamitaților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plaților periodice, notificări / somații pentru întârzierea la plata ratelor/polițelor, reevaluări de garanții, operațiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) - implica încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic, confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia, raportări lunare către BNR privind expunerile din credite, eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori clientul solicita acest lucru, eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului, monitorizarea respectării clauzelor contractuale, informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date în caz de neplata a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei.
Totodată, referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora clauzele atacate nu au fost negociate, nu au caracter clar și inteligibil, dând posibilitatea băncii de a le interpreta în sens propriu și nespecificându-se pentru ce se percepe comisionul de administrare, nefiind justificat, pârâtele au menționat că comisionul de administrare a fost evidențiat în oferta de credit (acceptată de reclamanți), în contractul de credit și în graficul de rambursare (ambele înscrisuri fiind însușite de acesta prin semnătură), iar procentul de 0,15% se aplică la soldul lunar, aspect care rezultă din art. 6.1. din contract în care menționează din ce este compusă rata lunară și din graficul de rambursare în care se specifică suma fixa care trebuie plătită lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost încă de dinaintea semnării contractului.
În cuprinsul contractului de credit, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii convenției, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.
Pe de altă parte, nici susținerea potrivit căreia comisioanele percepute ar reprezenta o dobândă mascata sau dobânda la dobânda nu poate fi primită întrucât cele două costuri sunt percepute din rațiuni diferite. Astfel, dobânda reprezintă echivalentul folosinței banilor, pe când comisionul de administrare reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.
Totodată, în ce privește susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la neindicarea în contract a dobânzii anuale efective (D.), pârâtele au arătat că această obligație reiese din cuprinsul Directivei 87/102/CEE care se aplică exclusiv creditelor de consum, nu și creditelor ipotecare.
În concluzie pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.
În dovedire pârâtele au solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și urm., art. 451 Cod procedură civilă și au depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, oferta de credit, cereri de credit împrumutat și codebitor, jurisprudență, notificări cu privire la cesiunile intervenite, precum și dovada comunicării acestora.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 21.12.2008, reclamanții au acceptat oferta de credit propusă de C. E. Ipotecar IFN S A. având ca obiect acordarea de către C. E. Ipotecar IFN a unui credit ipotecar în valoare de_ EUR, încheiat pe o durată de 96 de luni. Potrivit mențiunilor din ofertă creditul presupunea o rată a dobânzii fixă timp de 1 an, ulterior rata dobânzii urmând să fie variabilă în funcție de indicele de referință EURBOR6M+3,5%, un comision de acordare de 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat și un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, fila 57.
Anterior acestei date, la data de 10.12.2007, reclamanții au formulat cerere de credit, filele 58-60.
În aceeași zi, între reclamanți și C. E. Ipotecar IFN S. A. a fost încheiat Contractul de facilitate credit și de garanție nr._/21.12.2007, având ca obiect acordarea de către C. E. Ipotecar IFN a unui credit ipotecar în valoare de_ EUR, încheiat pe o durată de 96 de luni, care la dispozițiile art. 5.1 lit. b s-a stabilit obligația de plată a unui comision de acordare de 6365 Eur, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu a primei trageri din creditul aprobat, iar la art. 5.1 lit. c un comision de administrare reprezentând 0,15% aplicat soldului creditului, plătibil începând cu rata a 13-a.
La data de 31 martie 2009, C. E. Ipotecar IFN S.A. a cesionat către C. E. Bank NV toate creanțele din portofoliul său însoțite de toate drepturile accesorii aferente, inclusiv contractul de credit încheiat între părți. Ulterior, la data de 21.05.2010, C. E. Bank NV a cesionat acest contract către C. E. Bank (România).
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul 2 din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.
De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care sunt redactate în mod clar și previzibil și care reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanților este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b) și lit. c) din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 6365 Eur, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totală a creditului și este plătibil integral la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 6365 Eur care devine scadentă la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Cu privire la clauza care stabilește comisionul de administrare instanța constată că, într-adevăr, din cuprinsul contractului rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% și este plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se menționa însă în mod precis la ce se aplică procentul și ce înseamnă scadența a 13-a. Cu toate acestea, potrivit prevederilor dintre părți, contractul de credit se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare. Or, potrivit planului de rambursare credit, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat. Prin urmare, simpla lecturare a acestui plan de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată.
În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei, deoarece, deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, în concret, aceste verificări.
Cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că și în acest caz există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit. Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, instanța reține, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva nr. 93/13/CEE, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.
În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare și al comisionului de administrare (art. 5. 1 lit. b și lit. c din contract), precum și cel aferent costurilor suplimentare art. 5 lit. f din contract, criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.
Instanța reține că aceste clauze a fost clar prevăzute în contract, în termeni expliciți, de care consumatorul a putut lua cunoștință la încheierea contractului. Niciunul dintre actele normative invocate de acesta ca temei al acțiunii de față și care au incidență în speță nu interzic prevederea unei astfel de clauze în contract și nici nu stabilesc caracterul ei abuziv, de asemenea, nu prevăd obligativitatea introducerii în contracte a unui termen care să fie pus la dispoziția consumatorului pentru îndeplinirea obligațiilor (nici O.U.G. nr. 50/2010 nu introduce o astfel de reglementare).
Iar condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu este îndeplinită, din moment ce consumatorul a beneficiat de suma împrumutată de instituția de credit și și-a exprimat acordul în privința obligațiilor ce-i revin, explicit prezentate în contract.
Or, în aceste condiții, a da curs acestei solicitări înseamnă, practic, ca instanța să intervină în raporturile contractuale dintre părți, prin modificarea unei clauze, limitând aplicabilitatea acesteia la cazurile dorite de consumator, lucru inacceptabil în condițiile art. 969 Cod civil vechi (în vigoare la momentul încheierii contractului), dacă nu se reține caracterul abuziv al clauzelor.
Având în vedere că instanța nu va constata nulitatea clauzelor puse în discuție, va respinge și solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu acest titlu ca neîntemeiată.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va obliga reclamanții la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariu avocat în cuantum de 6551,81 lei, așa cum rezultă din factura nr. FF 15-401/30.04.2015 și extrasul de cont din data de 02.06.2015, filele 264-265.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții B. M. și B. D., ambii cu domiciliul procesual ales în București, ., ., sector 2 în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, ., CUI_, J40/_/2004 și C. E. BANK NV, cu sediul Karspeldreef 6A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda prin mandatar C. E. Ipotecar IFN S.A., cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, ., CUI_, J40/_/2004, ambele cu domiciliul procesual ales în București, Calea Victoriei, nr. 145, V. Center, ..
Obligă reclamanții la plata către pârâți a sumei de 6551,81 lei, cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.06.2015
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. AC/ Tehn. ȘG/6 ex.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 5172/2015. Judecătoria... → |
|---|
