Legea 10/2001. Sentința nr. 3639/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3639/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 3639/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3639
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 18.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: T. I. L.
GREFIER: T. C.-I.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect legea 10/2001 privind reclamanta S. E. și pe pârâtul M. București prin Primar General.
La apelul nominal efectuat în ședința publică, la ordine, a răspuns reclamanta, prin avocat B. C., cu împuternicire avocațială la dosar – fila 5, lipsind pârâtul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că reclamanta nu au depus răspuns la întâmpinare, după care,
Instanța pune în discuție competența Judecătoriei Sectorului 6 București în ce privește soluționarea cauzei.
Reclamanta, prin avocat, arată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă să soluționeze prezenta cauză având în vedere art. 94 lit. j coroborat cu art. 107 alin. 1 C.pr.civ.
Instanța având în vedere că în cauză este primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, în conformitate cu art. 131 C.pr.civ. constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, față de obiectul cererii și sediul pârâtului, în conformitate cu disp. art. 94 lit. j și art. 107 alin. 1 C.pr.civ.
Nefiind alte cereri de prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probelor.
Reclamanta, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar și depune la dosarul cauzei factura fiscală nr. 348/15.05.2015 și chitanța nr. 348/15.05.2015 reprezentând onorariu de avocat.
În temeiul art. 255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciind această probă ca fiind admisibilă și utilă pentru soluționarea cauzei.
Nemaifiind probe de administrat și constatând că părțile nu mai au cereri de formulat și că nu mai sunt alte incidente de soluționat, potrivit art. 392 C.pr.civ., instanța declară deschise dezbaterile asupra fondului și acordă cuvântul părților prezente.
Reclamanta, prin avocat, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării în termen a notificării depuse în baza Legii 10/2001 cât și ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești. Precizează că reclamanta a depus la dosarul administrativ constituit în baza Legii 10/2001 toate înscrisurile necesare pentru ca pârâta să poată emite dispoziția Primarului Municipiului București, dar din cauza lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care a înțeles să o adopte față de reclamantă, aceasta a fost nevoită să introducă acțiune în instanță pentru ca instanța să soluționeze notificarea pe fondul cauzei. Precizează că deși pârâtul a fost parte în acel dosar și i s-a comunicat sentința definitivă și irevocabilă, nici până în prezent nu a emis dispoziția Primarului Municipiului București, reclamanta fiind obligată să apeleze la un executor judecătoresc pentru ca acesta să își îndeplinească obligația, fiind la dosarul cauzei o cerere de executare, dar până în prezent aceasta nu și-a îndeplinit obligația. Solicită instanței să ia în considerarea atât practica națională cât și cea internațională cu privire la proba prejudiciului moral. Mai arată că pârâtul a invocat prin întâmpinare art. 46 și art. 47 care se referă doar la imobilele vândute în baza Legii 112. Depune la dosarul cauzei practică judiciară.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 11.02.2015, sub nr._, reclamanta S. E. în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.1157/10.01.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 4, cât și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr.719/01.04.2013 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr.22/13.04.1014, pronunțată de Curtea de Apel, evaluat la suma de 25.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1157/10.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 4, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 14.02.2012, reclamanta a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamata revenind la PMB, solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificărilor și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de reclamantă fiind obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2012, soluționat prin sentința civilă nr.719/0104.2013, irevocabilă prin decizia nr.22/13.04.1014, pronunțată de Curtea de Apel București prin care i s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în București, ., sector 4.
Prin adresa nr._/30.04.2014, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior având în vedere solicitarea reclamantei administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, a procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr.4538/11.12.2014 înregistrată la B. R. G. I.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziția prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 4.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificările în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care nemulțumirea și revolta pe care i-o cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze proceduri legale după liberul său arbitru.
Reclamanta a solicitat a se avea în vedere vârsta înaintată, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamantă ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr.719/0.04.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012 i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Reclamanta a solicitat a se observa că a așteptat 14 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru că pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamanta nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. lulia c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: contract de mandat autentificat sub nr.16 din 14.01.2014, cerere de executare silită nr.4538/11.12.2014, somație nr.6301/29.04.2014, sentința civilă nr.719/0.04.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, decizia civilă nr.22/13.04.1014, pronunțată de Curtea de Apel București, somație pentru emiterea dispoziției nr.4775/11.04.2012, cerere de emitere a dispoziției nr.2373/14.02.2012, notificare din 10.07.2001, carte de identitate.
La data de 16.03.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 și art.47, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.1.
În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat la data de 16.02.2015 prin emiterea Dispoziției Primarului General nr._, aceasta fiind returnată Comisiei Interne, la cererea reclamantei din data de 24.02.2015, în vederea rectificării acesteia.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanta. Acestea nu au fost dovedite.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumină și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 25.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de aceasta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamanta, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigențe probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și următ. Cod procedură civilă.
Alăturat întâmpinării, pârâtul a anexat în copie, documentele existente în dosarul nr._ (f.45 - 180).
La termenul de judecată din data de 18.05.2015, reclamanta a depus la dosar factura fiscală . nr.348/15.05.2015, chitanța . nr.348/15.05.2015 și practică judiciară.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 1157/10.017.2001 reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 4.
Prin decizia civilă nr. 22/13.01.2014 pronunțată în dosar nr._/3/2012 de Curtea de apel București instanța l-a obligat pe pârât să emită o dispoziție cu propunere de acordare măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamantei.
La data de 16.02.2015 pârâtul a emis dispoziția nr._, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în discuție.
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul cauzei de față reclamanta solicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de 25.000 lei .
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art.998-999 din C.civ. vechi, pentru faptele comise până la data de 16.02.2015, respectiv de art. 1357din Noul Cciv, pentru faptele comise ulterior acestei date, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamantă, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamantă, acesta fiind unitatea deținătoare a imobilului, aspect care rezultă, de altfel, și din faptul că dispoziția nr._/16.02.2015 a fost emisă de Primarul general al municipiului București.
Potrivit art. 23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În speță, reclamanta a depus la data de 14.02.2012 toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării sale, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Prin urmare, instanța reține că termenul de 60 de zile în care pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei s-a născut la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de lege.
Așadar, deși pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei în termen de 60 de zile de la data de 14.02.2012, acesta nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere.
În consecință, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantei ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal .
Cu privire la prejudiciu, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs reclamantei o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare pentru emiterea unei dispoziții favorabile: februarie 2012 (când a depus toate actele doveditoare) până în februarie 2015, când a fost emisă dispoziția.
Față de cele expuse anterior, și reținând totodată că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 5000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, apreciind că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., instanța va acorda reclamantei și cheltuielile de judecată în sumă de 300 lei, reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S. E., CNP_2, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1157/10.07.2001.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 400 reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2015.
P., GREFIER,
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 4489/2015. Judecătoria... | Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 3663/2015.... → |
|---|
