Legea 10/2001. Sentința nr. 8451/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8451/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 8451/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8451
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 27.10.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: B. V.
GREFIER: B. A.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții N. M. și A. M. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect legea 10/2001 – daune morale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul, prin av. B. C.-L., cu împuternicire avocațială la fila 4 dosar, lipsind pârâtul.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: cauza are ca obiect legea 10/2001, pricina se află la primul termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, după care;
Instanța, constatând că pricina se află la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe, în temeiul art. 131 alin. 1 C.pr.civ. pune în discuție competența instanței.
Reclamanții, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 6 este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, procedând din oficiu la verificarea și stabilirea competenței în soluționarea pricinii, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Având în vedere dispozițiile art. 238 alin. 1 C.pr.civ. și pentru respectarea termenului rezonabil și optim de soluționare a procesului, pune în discuție estimarea duratei procesului.
Reclamanții, prin avocat, estimează un termen de trei luni pentru soluționarea procesului.
Instanța estimează o durată de o lună pentru soluționarea procesului, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, probatoriul propus și încărcătura dosarelor pe ședință.
Instanța pune în dezbatere probele propuse de către părți și ia act că prin acțiunea introductivă, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba testimonială iar pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Avocata reclamantei solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, și a probei testimoniale.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de către ambele părți, este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea procesului, în temeiul dispozițiilor art. 255 și 258 C. pr.civ., încuviințează ambelor părți, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Instanța respinge reclamanților cererea de încuviințare a probei testimoniale, ca nefiind utilă cauzei, față de probatoriul deja administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și alte excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului.
Reclamanții, prin apărător, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral adus prin nesoluționarea în termen a notificării formulate în baza legii 10/2001, având în vedere demersurile reclamanților pentru soluționarea notificării.
Se solicită a se avea în vedere la soluționarea cauzei proba prejudiciului moral, în sensul că s-a statuat că dovedirea faptei ilicite este suficientă urmând a se prezuma și prejudiciul moral, tocmai datorită laturii subiective a acestuia, fiind practic imposibil de demonstrat printr-un alt mijloc de probă. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța în temeiul art. 394 alin. 1 din Cod de Procedură Civilă, declară închise dezbaterile în fond și, față de poziția părților, actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare asupra fondului cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze instanța constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 05.06.2015, sub nr._, reclamanții N. M. și A. M., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmarea a nesoluționării notificării nr.539/25.06.2001,în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .. 22, sector 4, evaluat la suma de 50.000 lei. Totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt, reclamanții au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 539/25.06.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul situat în București, .. 22, sector 4, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 17.02.2009 au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării. Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile de la dosar, a arătat că a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă. A mai arătat că abia după 11 ani de la depunere notificării Primăria Municipiului București.
Mai mult, reclamanții au apreciat că nu se poate considera că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 din Convenție. Totodată, au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral, constând în starea de disconfort psihic și moral datorat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care au fost supuși reclamanții ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului. Față de acest aspect, au apreciat că fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamanților care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, datorită atitudinii procesuale a pârâtului, reclamanții au arătat că a fost nevoiti să aștepte 12 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, pârâtul emițând cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București, tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare. Toate acestea a considerat reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, a arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, reclamanții au învederat instanței faptul că s-a apreciat că o bază de calcul între 1000 – 1500 Euro pentru fiecare an de întârziere, sumă apreciată ca fiind rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: contract de mandat, dispoziția nr._/18.11.2013, sentința civilă nr. 2333/19.12.2012, somația nr._/10.10.2011 pentru emiterea dispoziției, adresa nr._/25.06.2009, adresa nr. 3585/25.05.2009, certificat de moștenitor nr. 19/16.03.2009, cerere de emitere a dispoziției, notificarea nr. 539/25.06.2001, copie CI. Totodată a solicitat încuviințarea probei testimoniale cu martorul A. Ș..
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.07.2015, pârâtul a solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca nefondată.
În motivarea întâmpinării în fapt, pârâtul a învederat instanței faptul că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/18.11.2013 de acordare măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. În acest sens, pârâtul a învederat instanței faptul că la data de 16.01.2012 reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată la Tribunalul București sub nr._ prin care au solicitat să se constate că acestea sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Legea 10/2001. Față de situația de fapt expusă, pârâtul a apreciat că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au rămas în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționare a pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În aceste condiții, pârâtul a considerat că nu i-a împiedicat pe reclamanți să se adreseze instanței de judecată cu o cerere în acest sens. încă din anul 2007, aceștia rămânând în pasivitate până la data de 16.01.2012. A mai menționat totodată că termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în cauză, notificarea s-a soluționat abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Cu privire la acordarea daunelor morale, pârâtul a considerat că acest aspect este apreciat exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți, prejudiciu nedovedit în cauză, în opinia pârâtului, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012. În acest sens, pârâtul a mai apreciat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal, mai ales că aceștia au împuternicit o societate comercială să se ocupe de toate demersurile, fapt ce, în opinia pârâtului, a diminuat suferințele morale invocate de pârâți. Totodată, pârâtul a considerat că reclamanții nu au demonstrat în cauză prejudiciul moral suferit, respectiv dimensiunea suferințelor morale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la cuantumul solicitat de 50.000 lei, care să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Totodată, a considerat că reclamanții nu au dovedit în ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudiciul suferit de aceștia și prejudiciul moral. În plus, pârâtul a considerat că cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu să constituie venituri nejustificate acordate reclamanților. Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În aceste condiții, pârâtul a apreciat că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Pârâtul a mai apreciat că reclamanții trebuiau să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. În cauză, pârâtul a considerat că reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului care să impună acordarea despăgubirilor pentru prejudiciu moral cauzat reclamanților. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului a apreciat că nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanță să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral, atâta timp cât acesta nu este dovedit prin exigențe probatorii.
Față de cele învederate,pârâtul a solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. art.205 și următoare cod procedură civilă.
În susținerea întâmpinării, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: adresa nr._/7.07.2015, adresa nr._/_/26.06.2014, cerere, dispoziția nr._/18.11.2013, declarație reclamanți, contract de mandat autentificat sub nr. 438/7.04.2009, adresa nr._/20.11.2013, nota nr.4964/6.11.2013, nota nr. 4450/7.10.2013, raport nr._, adresa nr. 539, dovada comunicării, contract de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 2637/5.12.2011, act de vânzare – cumpărare, procesul verbal nr._, adresa nr. 7058/29.07.2008, declarație, proces verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952, proces verbal 7210, date privitoare la imobil, adresa nr. 20D/1154/C.Z./A, decret privind exproprierea unor terenuri și construcții, tabel cu proprietarii ale căror imobile situate în București se expropriază, sentința civilă nr. 2333/19.12.2012, testament, certificat de moștenitor nr. 288/12.04.1984, certificat de moștenitor nr.19/16.03.2009, copie CI, copie certificat de naștere, copie certificat de deces, planșe foto, adresa nr. 1297/15.05.2012, adresa nr. 1297/MF/4.05.2012, adresa nr._/21.07.2011, adresa nr._/22.07.2009, adresa nr._/18.06.2009, adresa nr._/27.05.2008, adresa nr. 1087/13.01.2012, certificat de înregistrare, certificat constatator, notificarea nr. 5491/21.04.2009, adresa nr. 2681, cererea de emitere a dispoziției nr. 2237/16.02.2009, adresa nr._/9.06.2008, adresa nr._/25.06.2008, adresa nr._/26.09.2005, adresa nr. 7798/SG/4.02.2003.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 539/25.06.2001 înregistrată la Primăria Municipiului București și care a făcut obiectul dosarului administrativ cu nr._, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 22, sector 4, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001, persoana care se considera îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația de a notifica în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii în natură/prin echivalent a imobilului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire întemeiate pe acest act normativ, putând fi depuse până la data soluționării notificării (art.23).
Instanța ia act că reclamanții au depus toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 (aspect necombătut de pârâtă prin niciun mijloc de probă din care să rezulte solicitări adresate petenților de completare a dosarului administrativ la care să nu se fi dat curs și care să fi determinat astfel soluționarea cu întârziere).
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din conținutul cererii de emitere a dispoziției primarului, dar și a solicitărilor ulterioare ale reclamanților și din susținerile acestora, necombătute de pârât prin niciun mijloc de probă, rezultă că dosarul administrativ a fost completat de petenți în conformitate cu dispozițiile legale, fără ca instituția competentă să dea curs notificării în sensul soluționării acesteia timp de 12 ani.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării reclamanților în termen legal, aceștia s-au adresat instanței de judecată, fiind format dosarul nr._, solicitând obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul menționat.
Prin sentința civilă nr.2333/19.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă cererea reclamanților a fost admisă, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate în vederea acordării de măsuri reparatorii și la transmiterea dosarului administrativ către Prefectura Municipiului București pentru continuarea procedurii.
La data de 18.11.2013 a fost soluționată notificarea nr. 539/25.06.2001 prin emiterea dispoziției nr._/18.11.2013, luându-se act totodată și de sentința civilă nr.2333/19.12.2012 ce constituia titlu executoriu în sarcina pârâtului.
Prin urmare, unitatea deținătoare era obligată ca în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001 să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire, soluția urmând a fi comunicată persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării, pârâtul nefăcând dovada prorogării acestui termen în condițiile pct. 25 din H.G. nr. 250/2007.
Din actele de la dosar rezultă că pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație timp de peste 12 ani, înțelegând să soluționeze cererea abia în data de 18.11.2013 prin emiterea dispoziției nr._/18.11.2013. Pentru aprecierea acestui interval de timp, instanța va avea în vedere drept criterii: comportamentul reclamanților, complexitatea solicitării și comportamentul pârâtului.
În ceea ce privește comportamentul reclamanților, instanța constată că aceștia și-au îndeplinit obligația depunerii la pârât a tuturor înscrisurilor necesare soluționării notificării, întârzierea nefiindu-le imputabilă.
Nu poate fi pusă pasivitatea pârâtului în soluționarea notificării pe seama reclamanților în sensul de a-i culpabiliza pentru lipsa unor demersuri judiciare suplimentare ca reacție la lipsa de răspuns a celui dintâi, deoarece ar fi o sarcină cu mult prea oneroasă pentru reclamanți, iar instanța de judecată nu ar face altceva decât să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală.
În ceea ce privește complexitatea obiectului notificării, instanța constată că prin notificare s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a unui imobil proprietatea autoarei reclamanților, neexistând în speță date din care să rezulte o complexitate deosebită a solicitării, de natură să justifice depășirea termenelor prevăzute de lege pentru soluționare.
Cu privire la conduita pârâtului, instanța constată că acesta avea la dispoziție un termen de 60 de zile pentru a proceda la soluționarea notificării, însă cu toate acestea, fără un motiv întemeiat și fără a recurge la mecanismele legale de prorogare a termenului de soluționare a refuzat nejustificat să adopte o soluție administrativă în cauză timp de 12 ani.
Prin raportare la aceste considerente, instanța va analiza condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, pe care reclamanții și-au motivat în fapt și în drept cererea.
Potrivit art. 998 C.civ. 1864, ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Făcând aplicarea acestor condiții în prezenta cauză, instanța constată îndeplinirea lor, astfel: în ceea ce privește existența unui prejudiciu, acesta constă în efectul negativ suferit de reclamanți prin nesoluționarea notificării și în incertitudinea asupra existenței și exercițiului dreptului lor de creanță; fapta ilicită constă în încălcarea nejustificată de către pârât a termenului de 60 de zile în care avea obligația legală de a acționa, astfel cum a fost constată anterior; raportul de cauzalitate dintre cele două rezultă din împrejurarea că nerespectarea termenului legal de către pârât a generat prejudiciul dreptului subiectiv al reclamanților; cu privire la imputabilitatea faptei, prin inactivitatea sa, pârâtul a creat reclamanților un interval de așteptare de peste 12 ani, punându-i totodată și în situația de a declanșa o procedură judiciară pentru soluționarea notificării, în condițiile în care acesta avea obligația instituită prin lege fie de a admite, fie de a respinge cererea pe baza unor criterii și după o procedură clar reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și H.G. nr.250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Față de calitatea pârâtului din prezenta cauză, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care ”actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin.2), iar ”faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin.3).
În consecință, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Față de aceste considerente, instanța apreciază că cererea privind acordarea prejudiciului moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 539/25.06.2001 este întemeiată, urmând să o admită sub aspectul îndeplinirii condițiilor.
Instanța constată că este admisibilă cererea având în vedere dispozițiile art. 998 și art. 999 C.civ., care folosesc termenul prejudiciu fără a distinge între prejudiciul material și cel moral, ceea ce înseamnă că obligația de reparație prevăzută de aceste texte se referă la ambele categorii de prejudicii. În același sens, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 44 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 18 aprilie 2002, că, în absența unor reglementări speciale este judicioasă fundamentarea de către instanțele judecătorești a răspunderii civile pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., în loc să considere absența acestora ca un fine de neprimire al acțiunilor în pretenții având ca obiect obținerea de daune morale.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, având în vedere caracterul acestora, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant trebuie să aprecieze o sumă globală, care să compenseze pentru acesta prejudiciul suferit.
În acest sens, având în vedere faptul că pârâtul a refuzat nejustificat îndeplinirea obligației ce îi revenea timp de aproximativ 12 ani, în pofida demersurilor repetate ale reclamanților, ceea ce a generat o stare de incertitudine cu privire la existența și întinderea dreptului lor de creanță, instanța apreciază că suma de 12.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamanți, cererea acestora urmând a fi admisă în parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanții N. M., cu domiciliul în București, Ale Barajul Lotru, nr.4, ., ., sector 3, CNP_ și A. M., cu domiciliul în București, ., ., ., sector 1, CNP_, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 12.000 lei daune morale.
Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. VB/ Tehnored. PAS
4 ex/2015
| ← Anulare act. Sentința nr. 8380/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 8453/2015. Judecătoria... → |
|---|
