Anulare act. Sentința nr. 8380/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 8380/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 8380/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 8380

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 27.10.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: I. D. M.

GREFIER: E. C. P.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect plângere contravențională și anulare dispoziție de ridicare, privind pe reclamantul C. Nicușor, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. de Poliție Locală Sector 6.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, au lipsit părțile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 12.10.2015, prin serviciul registratură, reclamantul a depus la dosar precizări, copia procesului-verbal . nr._/27.08.2015 și factura-chitanța nr._/07.09.2015, după care:

Instanța lasă cauza la a doua strigare în vederea prezentării părților, în conformitate cu art.104 pct.13 din HCSM nr.387/2005.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, au lipsit părțile.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:

Față de precizarea reclamantului, prin care a arătat că formulează și plângere contravențională, instanța dispune rectificarea obiectului dosarului în aplicația Ecris, în sensul adăugării și a obiectului de plângere contravențională împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 27.08.2015.

Având în vedere dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă raportat la dispozițiile art. 119 OUG nr. 195/2002, având în vedere că fapta a fost săvârșită în circumscripția sectorului 6, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să judece cererea.

De asemenea, instanța în conformitate cu disp. art. 238 Cod procedură civilă apreciază că procedura necesară pentru cercetarea procesului durează estimativ 6 luni de zile.

Instanța, considerând proba cu înscrisuri, solicitate de reclamant, prin cererea de chemare în judecată și proba cu înscrisuri, solicitată de pârâtă, prin întâmpinare, ca fiind admisibilă și concludentă, putând duce la soluționarea procesului, în temeiul art. 255 și art. 258 alin. 1 Cod de procedură civilă, o încuviințează.

Instanța respinge excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată, față de împrejurarea că reclamantul a achitat taxele judiciare de timbru puse în vedere, f. 29-30.

În privința celei de-a doua excepții - a lipsei plângerii prealabile, contestarea măsurii tehnico-administrative a ridicării vehiculului în cadrul plângerii contravenționale este prevăzută de legea specială, reprezentând accesorii ale procesului-verbal (art. 17 C.pr.civ.), iar legătura intrinsecă dintre acestea justifică judecarea de către judecătorie, ca instanță de contencios administrativ specială, fără a exclude posibilitatea contestării pe cale separată a actului administrativ, caz în care devin incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În măsura în care calea procesuală aleasă de contestator este plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție, acesta nu poate fi lipsit de accesul la instanță, garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Edgars Džeriņš c. Letoniei - decizie de inadmisibilitate din 28 februarie 2002). Aceasta deoarece în cele mai multe cazuri lipsa de previzibilitate a legii, ce poate fi dovedită cu practica a instanțelor judecătorești – chiar și neunitară – de a se pronunța asupra acestei măsuri în cadrul plângerii contravenționale, determină persoanele sancționate să nu formuleze plângere prealabilă, astfel cum impune art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, respingerea contestației ca inadmisibilă în procedura contravențională cu motivarea că instanța este limitată la verificările prevăzute de art. 34 din O.G. nr. 2/2001, va determina în cele mai multe cazuri pierderea termenului pentru formularea plângerii prealabile, ceea ce se traduce într-un fine de neprimire în procedura contenciosului de drept comun.

De asemenea, reclamantul a formulat plângere împotriva dispoziției de ridicare, intitulată „contestație”, înregistrată de către intimat sub nr. A7397/26.05.2015 (f. 13).

Prin urmare, instanța respinge excepția lipsei plângerii prealabile invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.06.2015, sub nr._, reclamantul C. Nicușor a formulat, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. De Poliție Locală Sector 6, plângere contravențională împotriva dispoziției de ridicare . nr._ din data de 25.05.2015, solicitând anularea dispoziției de ridicare și obligarea Poliției Locale Sector 6 București la repararea prejudiciului material în suma de 677,32 lei, actualizat cu rata inflației până în momentul plății.

În motivare, reclamantul a arătat că, în fapt, în dată de 25.05.2015 a parcat auto nr._ în stația taxi de pe ., nefiind niciun indicator de avertizare ridicări auto în zona. La momentul respectiv în stația taxi nu era niciun vehicul tip taxi, doar un alt autovehicul și, deși stația este prevăzută cu 4 locuri de staționare, autovehiculele taxi staționează în mijlocul intersecției .. Drumul Taberei pe trecerea de pietoni.

A mai arătat că, întrucât mașina dispăruse, a mers la Ilcor Auto Eco, unde a fost obligat să achit suma de 677,32 lei pentru a recupera mașină, o suma enormă pentru niște servicii nesolicitate și pentru care legea cere să existe un contract între părți.

Reclamantul a învederat că Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale nu permite unei firme private să încaseze taxe și amenzi în numele autorităților, căci nu se poate privatiza atribuția statului de a aplică pedepse.

A mai arătat că deși a recuperat mașina după aproximativ 10 ore de la ridicare și știa că nu se achită depozitarea în primele 24 de ore, i s-a facturat taxa de depozitare, 208,41 lei, fiind astfel încălcate dispozițiile HCL S6 nr. 4/2010, anexă 2, art. 11: „Tarifele de depozitare se calculează pe intervale de 24 de ore, începând cu momentul depozitării, nefracționat.”, ceea ce constituie un grav abuz.

Prin dispoziția de ridicare din 25.05.2015, primită la Ilcor Auto Eco, a fost sancționat pentru fapta comisă: „Vehiculul marca VW, cu numărul de înmatriculare_ se afla staționat neregulamentar în locul ., în intervalul orar 08:02-08:08 în stația mijloacelor de transport public local în regim de taxi.”

Fapta comisă este prevăzută de: art. 142 lit. G din RAOUG 195/2002 ( „Se interzice oprirea voluntară a vehiculelor în stațiile mijloacelor de transport public de persoane, precum și la mai puțin de 25 m înainte și după acestea;”). Codul rutier prevede la art. 64 din OUG 195/2002 că se ridică vehiculele staționate neregulamentar pe partea carosabilă, dar fapta de staționare neregulamentară în stația mijloacelor de transport public se sancționează doar cu amendă.

De asemenea, reclamantul a învederat că în dispoziția de ridicare nu s-a realizat o descriere concretă a faptei ci doar s-a reprodus textul legal din art. 7 lit. fă) din Legea nr. 155/2010, raportat la art. 143 lit. a) din RA OUG nr. 195/2002, precum și cu HCL Sector 6 nr. 4/2010. În practică judiciară s-a considerat că reproducerea textului legal care sancționează presupusă fapta ilicită nu reprezintă o descriere a faptei contravenționale.

Astfel „descrierea concretă a faptei contravenționale prin reproducerea textului care o incriminează nu echivalează cu descrierea ei efectivă întrucât, în absența descrierii modalității concrete, a acțiunii or omisiunii ce înfrânge legea, nu se pot determina circumstanțele săvârșirii, urmările ei, gradul real de pericol social, gradul culpei și în consecință nici individualiza sancțiunea” - Decizia nr. 412/R/CĂ/2005 a Tribunalului Bihor.

Reclamantul a mai arătat că fapta pentru care a fost sancționat a fost constatată și înregistrată în absența sa, cu un mijloc tehnic certificat (aparat foto), iar organul care a constatat contravenția și a aplicat amendă contravențională nu este cel limitativ prevăzut de dispozițiile OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Astfel, art. 2 din acest act normativ precizează: “îndrumarea, supravegherea și controlul respectării normelor de circulație pe drumurile publice se fac de către poliția rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, care are obligația să ia măsurile legale în cazul în care constată încălcări ale acestora Mai mult, aceste dispoziții se coroborează și cu cele ale art. 109 alin. 1:

“Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac direct de către polițistul rutier, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către polițiștii de frontieră”. Prin urmare, neexistând excepții de la regulă, măsurile de sancționare nu pot fi dispuse de alt organ decât cel al poliției rutiere. Or, în mod evident, în cazul de față, poliția locală și-a depășit atribuțiile.

Totodată, reclamantul a învederat că măsură tehnico-administrativă a ridicării autoturismului a fost dispusă cu nerespectarea procedurii legale, în acest sens, invocând prevederile art. 64, art. 97 și 128 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, potrivit cărora:

„Art. 64: (l)Poliția rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea și depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administrațiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz.;

Ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră în condițiile prevăzute la alin.(l) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.

Rezultă, așadar, că Poliția Rutieră are competență să dispună ridicarea vehiculelor și nu Poliția Locală, acest fapt fiind prevăzut și de HCL S6 nr. 4/2010, actul normativ în baza căruia a fost ridicată mașină:

Art. 6. în cazul constatării staționarii vehiculului/remorcii în afară spațiilor special amenajate, se va proceda la blocarea/ridicarea, transportul și depozitarea vehiculului/remorcii, constatarea staționarii neregulamentare/abuzive se face de către Brigada de Poliție Rutieră a Municipiului București și/sau de către Direcția G. de Poliție Comunitară Sector 6, după caz, în conformitate cu normele legale.

Operațiunea privind constatarea ocupării abuzive a locului de parcare de către un vehicul/remorcă, altul decât cel pentru care s-a eliberat autorizația de parcare sau blocarea accesului în instituții publice sau private ori reședințe se efectuează de agenți comunitari din cadrul Direcției Generale de Poliție Comunitară Sector 6 asistați de către angajații operatorului autorizat. Aceste operațiuni se pot realiza numai în prezența agentului comunitar, în baza Dispoziției de ridicare întocmită de către acesta, cu excepția cazurilor în care Dispoziția de ridicare este întocmită de către agenții Brigăzii de Poliție Rutieră pentru vehiculele/remorcile staționate neregulamentar pe partea carosabilă a drumurilor publice, prin care s-a dispus blocarea/ridicarea vehiculului/remorcii.

Operațiunile de blocare/ridicare, transport și depozitare a vehiculelor sau remorcilor, se vor face prioritar în cazurile în care vehiculele/remorcile staționate neregulamentar pe partea carosabilă a drumurilor publice din Sectorul 6 sau pe domeniul public/privat de pe rază teritorială a Sectorului 6, creează blocaje sau obstrucționări ale traficului rutier.

Reclamantul a apreciat că Dispoziția de ridicare, emisă de Poliția Locală, încalcă atât OUG 195/2002 cât și HCL S6 nr. 4/2010, actul normativ în baza căruia a fost ridicat autovehiculul, motiv pentru care a solicitat anularea Dispoziției de ridicare.

A învederat că în baza art. 2 din OG 2/2001, Curtea de Apel Ploiești a stabilit prin Decizia nr. 1398 din 21.10.2009, că un Consiliu Local nu poate stabili contravenții prevăzute și în Codul rutier și, prin urmare, competența aplicării sancțiunilor contravenționale o au numai polițiștii din cadrul Serviciului Rutier, nu și cei de la Poliția comunitară. Conform art. 64, alin (3) din OUG 195/2002, ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră se realizează potrivit procedurii stabilite prin Regulament. Or, la ora actuală, Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 este stabilit prin HG 1391/2006 și nu spune nimic despre procedura de ridicare a vehiculelor.

Reclamantul a învederat că poliția nu avea dreptul să dispună ridicarea mașinii deoarece măsură tehnico - administrativă a ridicării, menționată în art. 97 alin. (1) lit d) din OUG. 195/2002 republicată, nu poate fi luată decât cu respectarea dispoziției din art. 64 alin. (3) din aceeași OUG 195/2002 rep. Or, actul normativ indicat, anume Regulamentul de aplicare al OUG 195/2002 rep., nici cel adoptat prin H.G. 85/2003, nici cel actual în vigoare, adoptat prin H.G. 1391/2006, nu au nicio asemenea normă. Prin urmare, Poliția - agentul constatator - a luat o măsuri tehnico-administrativă ce, potrivit legii în temeiul căreia a emis-o, nu are mecanismul legal de aducere la îndeplinire, fiind, pentru această, nelegală,

Art. 64 nu se referă Ia Regulamentul unei Hotărâri de Consiliu Local, cum este HCL S6 nr. 4/2010, care decide ridicarea auto pe baza Dispoziției de ridicare în loc de Proces verbal, contrar prevederilor Ordonanței Guvernului privind sistemul juridic ai contravențiilor, OG 2/2001 și Reg. Aplicare a OUG 195/2002 și care nu respectă principiul ierarhiei actelor normative.

Astfel se încalcă art. 2 din O.G. 2/2001 care prevede:

(2) Prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsură în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului.

(5) Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea principiilor prevăzute la alin. (2)- (4), sunt nule de drept.

De aceea Curtea de Apel Cluj a stabilit prin Decizia nr. 4829 din 18.11.2011 că „OG 2/2001 este un act juridic cu forță unei legi ordinare, derogări de la acest act normativ se pot realiza doar prin acte normative de același rang. Hotărârile de Consiliu local (în speță HCL nr 149/2009 privind ridicarea mașinilor) nu au statut de lege specială și trebuie să nu conțină dispoziții contrare legilor constituționale, organice sau ordinare, să intervină strict în limitele competențelor teritoriale și materiale ale organului emitent și să respecte ierarhia forței juridice a actelor normative de stat.”

De asemenea, s-a stabilit că „este esențial împotriva legii fundamentale împuternicirea unei persoane juridice de drept privat cu executarea unei funcții de constrângere prin forță, proprie numai autorităților Statului Român desemnate în acest sens prin lege. O entitate de drept privat nu poate desfășura activități prin care să dispună punerea în aplicare a legilor Statului Român ori prin care să impieteze asupra proprietății private exercitând puteri de autoritate publică. Conform Legii 31/1990, art. 1, privind societățile comerciale, persoanele juridice cu scop patrimonial se organizează în vederea efectuării de acte de comerț, fiind contrar legii și ordinii de drept că unei persoane juridice de drept privat să-i fie încredințată forță publică proprie numai Statului Român, prin organismele sale” - Sentința civilă nr. 279/CĂ din 19.09.2007 a Tribunalului Satu M..

A mai arătat reclamantul că potrivit Art. 97: (1) în cazurile prevăzute în prezența ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: d) ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar.

Ridicarea autoturismului este deci o măsură tehnico-administrativă iar art. 97, alin.(6) OUG ar. 195/2002 prevede: “Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabilește prin regulament.” Se referă la RAOUG nr. 195/2002, care, la art. 180, alin. (1) stabilește: “Procesul verbal va conține în mod obligatoriu descrierea faptei contravenționale, (...), sancțiunea complementară aplicată și/sau măsură tehnico-administrativă dispusă.” în timp ce măsurile tehnico administrative au un caracter de regulă preventiv, sancțiunea contravențională complementară are întotdeauna un caracter punitiv, având scopul de înlăturare a unei stări de pericol. De asemenea, ridicarea autoturismului, potrivit Codului rutier este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea dispozițiilor cu privire la staționare. Până în 2007 măsură ridicării auto era chiar considerată că o sancțiune complementară (dat fiind caracterul ei punitiv, similar unei sancțiuni penale), pe când acum este văzută că o măsură tehnico administrativă, în timp ce imobilizarea vehiculul este prevăzută de art. 96 din Codul rutier că sancțiune complementară. Este evident că ridicarea auto este mai gravă decât imobilizarea autovehiculul, care este o sancțiune complementară și deci se aplică obligatoriu prin același proces verbal prin care se aplică și sancțiunea principala a amenzii sau avertismentului.

Cu privire la acest aspect, Într-o decizie de referință a practicii judiciare (Decizia nr. 3241/2010 a Curții de Apel Cluj) se arată:

„(...) Măsură de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar este legal stabilită tot în urmă săvârșirii unei contravenții. (...) Ca atare, o asemenea măsură ar trebui dispusă întotdeauna numai prin procesul verbal prin care se sancționează o contravenție referitoare la regimul de staționare al autovehiculelor”.

Art.128: (1) Autoritățile administrației publice locale au următoarele atribuții: d) stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces și circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul poliției rutiere”.

Procedura de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar în sectorul 6 este Regulamentul din HCL sector 6 nr. 4/2010, anexă 2, care prevede la art.8 că ridicarea se face pe baza Dispoziției scrise de ridicare, că apoi se va întocmi o Notă de constatare și „operatorul va imortaliza în format digital, foto, din cel puțin patru unghiuri diferite, starea vehiculului”. La art. 1, alin (1) din HCL sector 6 nr. 4/2010, se prevede ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă a drumurilor publice din Sectorul 6. Însă aceeași contravenție privind staționarea neregulamentară este și în Codul Rutier (la art. 143, lit. a) din RAOUG 195/2002, menționat în Dispoziția de ridicare) și are alte sancțiuni decât cea din HCL. Astfel HCL S6 nr. 4/2010 încalcă art. 2 din OG 2/2001, deci este nelegală și, prin urmare, Dispoziția de ridicare emisă în baza acestei HCL devine nulă.

O interdicție nu poate fi dispusă prin mai multe acte normative, fiecare cu puterea sa diferită și cu efecte diferite, pentru că un om nu poate fi egal în față unor legi contrare ce reglementează fix același lucru - art. 16 din Constituție.

Față de prevederile legale mai sus menționate, reclamantul a apreciat măsura ridicării autoturismului ca fiind una nelegală, pentru următoarele motive:

Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, aprobat prin HG 1391/2006, nu prevede nimic despre procedura ridicării auto, la care se referă art. 64, alin (3) din OUG 195/2002, ce prevede ridicarea de pe partea carosabilă.

Prin Regulamentul menționat la art. 64, alin (3) din OUG 195/2002 se înțelege RAOUG nr. 195/2002 și nu regulamentul aprobat de HCL S6 nr. 4/2010, care stabilește că ridicarea se face pe baza unei dispoziții de ridicare emisă de poliția locală.

Regulamentul din HCL S6 nr. 4/2010 încalcă art. 2 din OG nr. 2/2001:

OG nr. 2/2001 prevede că procesul verbal este singurul act prin care se constată și se sancționează o contravenție, deci dispoziția de ridicare stabilită printr-un Regulament aprobat prin Hotărâre de Consiliu Local nu respectă aceste prevederi. Se încalcă astfel principiul ierarhiei actelor normative.

S-a încălcat art. 11 din anexă 2, HCL S6 nr. 4/2010, ce prevede că taxa de depozitare se calculează pe interval de 24 de ore, nefracționat, începând cu momentul depozitării. Dar ILCOR a încărcat abuziv factură cu taxa de depozitare de 208,41 ron deși mașină a fost recuperată în intervalul de 24 de ore și așa procedează mereu, încălcând legea.

Față de cele menționate mai sus, reclamantul a apreciat că măsură ridicării autoturismului în ceea ce-l privește a fost dispusă și efectuată cu nerespectarea dispozițiilor legale incidente în materie, determinând astfel ca suma de bani achitată în vederea eliberării autoturismului să fie nejustificată din punct de vedere juridic, ceea ce a determinat o micșorare a patrimoniului său fără existența unui temei legal, provocându-i-se un prejudiciu material.

Față de această împrejurare, reclamantul a solicitat instanței angajarea răspunderii civile delictuale a D.G.P.L. Sector 6 pentru prejudiciul material provocat, și obligarea acesteia la repararea acestui prejudiciu, conform art. 998-999 Cod Civil.

A arătat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a DGPL Sector 6, sunt întrunite condițiile cumulative după cum urmează:

(i) existența unei fapte ilicite - această condiție se verifică prin dispunerea măsurii tehnico - administrative de ridicare a autoturismului cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege

(îi) existența unui prejudiciu - suma de bani achitată în vederea eliberării autoturismului a fost nejustificată din punct de vedere juridic, determinând o micșorare a patrimoniului propriu fără existența unui temei legal;

(iii) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

(iv) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul - în acest caz, vinovăția se rezultă din culpă agentului constatator în dispunerea măsurii de ridicare a autoturismului.

În lumina jurisprudenței CEDO, contravențiile referitoare la circulația pe drumurile publice sunt încadrate în sfera ’’acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Jurisprudența CEDO, care definește acuzația în materie penală în raport de trei criterii alternative: calificarea în dreptul intern, natură faptei și gradul de severitate al sancțiunii aplicate, a statuat că acuzația în materie penală include și domeniul contravențional (A. contra României, 2007; Lutz contra Germaniei, 1987; Otzurk contra Germaniei, 1984).

Caracterul penal al contravenției este de asemenea dovedit și de severitatea pedepsei aplicate (hotărârea Ozturk contra Germaniei).

În acest sens, trebuie notat că sancțiunea aplicată reclamantului este în valoare de 677,32 lei (eliberarea mașinii), suma cu mult peste minimul amenzii penale prevăzute de art.63 C.pen. Conform Art. 6 CEDO, rezultă că reclamantul beneficiază de prezumția de nevinovăție, deci nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, sarcina probei revenind intimatului, care trebuie să facă dovadă că aspectele consemnate în procesul-verbal de contravenție sunt întemeiate și corespund realității.

Pentru toate aceste considerente, reclamantul a solicitat anularea Dispoziției de ridicare emisă de poliția locală sector 6, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii aplicate cu măsura avertismentului, avându-se în vedere lipsa de pericol social a faptei, a consecințelor negative în urmă faptei, precum și circumstanțele personale.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei DGPL Sector 6 la repararea prejudiciului material cauzat, constând în taxa de 677,32 lei achitată către S.C. ILCOR AUTO ECO S.R.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5, 6, 7, 15, 16, 17, 19, 21 alin. 3, 26 alin. (1), 38 alin. (3) dinO.G. nr. 2/2001, art. 180 si 181 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 1, 8 si 9 din HCL S6 nr.4/2010.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, dispoziția de ridicare . nr._, din data de 25.05.2015, bonul fiscal și factura . MLF nr._, comunicarea . nr._, carte de identitate.

Cererea a fost legal timbrată, potrivit dovezii aflate la dosar.

La data de 07.07.2015, prin serviciul registratură, reclamantul a depus precizările solicitate de instanță prin rezoluția din data de 29.06.2015.

La data de 23.07.2015, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, pe toate capetele sale, ca neîntemeiată și menținerea dispoziției de ridicare contestată ca fiind temeinică și legală.

Pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei plângerii prealabile având în vedere că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada respectării dispozițiilor imperative ale art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care prevăd obligativitatea recursului administrativ.

Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competentă, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Astfel, acțiunea nu poate fi exercitată decât după efectuarea procedurii prealabile și primirea unui răspuns din partea autorității publice emitente, respectiv după expirarea termenului de răspuns.

Pe cale de consecință, întrucât dreptul la acțiune se naște condiționat de parcurgerea procedurii prealabile, iar reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri, obligație prevăzută de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 554/2004, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

A arătat că, în fapt, la data și ora menționate în procesul verbal, polițistul local din cadrul Direcției Generale de Poliție Locală Sector 6, care își desfășură activitatea în zona de competență, a identificat autoturismul cu nr. de înmatriculare_, staționat neregulamentar în stația mijloacelor de transport public local în regim taxi, stație semnalizată prin indicator rutier, aflată pe .. sector 6.

Potrivit notei de constatare . nr._/25.05.2015, întocmită la fața locului de polițistul local, act ce a stat la baza emiterii dispoziției de ridicare, se reține că vehiculul reclamantului era staționat neregulamentar în stația taxi, fapt ce a fost constatat cu ajutorul mijlocului tehnic certificat indicat în cuprinsul ei.

Astfel, din vizualizarea planșelor fotografice realizate la fața locului de polițistul local, reiese cu claritate nerespectarea condiției impuse de legiuitor, vehiculul supus măsurii tehnico administrative fiind staționat neregulamentar.

Reclamantul ignoră faptul că prin dispoziția de ridicare nu se constată și nici nu se sancționează săvârșirea vreunei contravenții, prin aceasta fiind aplicată în exclusivitate o măsură tehnico - administrativă de ridicare a vehiculului, prevăzută printr-un act administrativ cu caracter normativ.

Astfel, dispoziția de ridicare contestată nu trebuie să îndeplinească condițiile la care reclamantul face trimitere si nici nu se poate pune problema disproporționalității măsurii dispuse, cerințele analizate de reclamant găsindu-și aplicarea numai în cazul întocmirii unui proces verbal de constatare și sancționare contravențională.

Cu alte cuvinte, nici unul din motivele invocate de reclamant nu este aplicabil în speță, deoarece dispoziția de ridicare contestată a fost emisă în baza prevederilor H.C.L.S 6 nr 4/2010, act normativ în vigoare la momentul săvârșirii faptei și a emiterii actului administrativ contestat.

A menționat că dispoziția de ridicare a fost întocmită cu respectarea prevederilor H.C.L.S. 6 nr 4/2010 și cuprinde locul săvârșirii faptei, marca și numărul de înmatriculare ale vehiculului, data și ora săvârșirii, precum și faptul că vehiculul a staționat în stația mijloacelor de transport public local în regim de taxi.

De asemenea, prezumțiile de legalitate și veridicitate de care se bucură dispoziția de ridicare sunt întărite de planșele foto efectuate la fata locului în intervalul orar 08.02-08.08.

Conform planșelor foto menționate mai sus autoturismul s-a aflat în stare de imobilizare voluntară pe o perioadă mai mare de 5 minute, măsura dispusă având ca scop redarea spațiului destinat mijloacelor de transport public, dispoziția de ridicare atacată fiind întocmită în mod legal și temeinic.

Totodată, pârâta a învederat că susținerea reclamantului în sensul că polițistul local nu avea competență să aplice măsura tehnică este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 7 lit. h din Legea nr. 155/2010 potrivit cărora „în domeniul circulației pe drumurile publice, poliția locală are următoarele atribuții: constată contravenții și aplică sancțiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar".

Având în vedere cele de mai sus, pârâta a solicitat să se constate că măsura tehnico - administrativă a fost aplicată în mod legal, în conformitate cu hotărârea de consiliu sus menționată, act administrativ cu caracter normativ, ale cărei dispoziții erau în vigoare la momentul staționării neregulamentare, în sensul acesta polițistul local întocmind dispoziția de ridicare.

Nu în ultimul rând, a solicitat respingerea capătului de cerere accesoriu prin care a fost solicitată repararea prejudiciului material în cuantum de 677,32 lei, reprezentând contravaloarea taxei de ridicare, ca urmare a respingerii capătului de cerere principal și a menținerii dispoziției de ridicare dar și ca neîntemeiat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod proc. civ,. dispozițiile Legii nr. 155/2010, O.G. nr. 2/2001. O.U.G. nr. 195/2002, H.C.L.S6 nr. 4/2010.

În dovedirea cererii, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a depus la dosarul cauzei planșe foto.

La data de 06.08.2015, prin serviciul registratură, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare și precizare a acțiunii, arătând că a fost emis și procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției.

Fiind învestită, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu verificarea legalității și temeiniciei proceselor-verbale, instanța constată următoarele:

La data de 27.08.2015, petentul a fost sancționat, conform procesului verbal . nr._, întocmit de către intimată, cu sancțiunea amenzii în cuantum de 390 lei și 3 puncte penalizare, pentru că în data de 25.05.2015, între ora 08⁰²-08⁰⁸ a staționat voluntar și neregulamentar autoturismul cu nr. de înmatriculare_ pe ., în stația mijloacelor de transport public local în regim de taxi.

Fapta contravențională a fost încadrată în dispozițiile art. 143 lit. a raportat la art. 142 lit. g din HG 1391/2006 (care prevăd că „se interzice staționarea voluntară a vehiculelor în toate cazurile în care este interzisă oprirea voluntară” și „se interzice oprirea voluntară a vehiculelor în stațiile mijloacelor de transport public de persoane, precum și la mai puțin de 25 m înainte și după acestea”), cu sancțiunea stabilită de dispozițiile art. 108 alin. 1 lit. b pct. 7 din OUG 195/2002 (care prevăd că „săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a uneia sau mai multor contravenții atrage, pe lângă sancțiunea amenzii, și aplicarea unui număr de 3 puncte de penalizare pentru staționarea neregulamentară”), prin raportare la art. 100 alin. 2 din OUG 195/2002 (care prevăd că „amenda contravențională prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni se aplică și conducătorului de autovehicul sau tramvai care săvârșește o faptă pentru care se aplică 3 puncte de penalizare, conform art. 108 alin. (1) lit. b)”.

Contravenientul nu a semnat procesul verbal.

Analizând actul de sancționare sub aspectul legalității sale, instanța constată că acesta a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 2/2001 referitoare la mențiunile obligatorii ce trebuie prevăzute sub sancțiunea nulității.

De asemenea, instanța reține că faptei, astfel cum a fost reținută prin actul atacat, i s-a dat o corectă încadrare juridică. Deși exista instalat indicatorul „Stație de taximetre” (planșe foto, f. 38), ceea ce înseamnă în mod evident, că în zona respectivă pot opri/staționa doar autoturisme autorizate să presteze activități de taximetrie, de transport public de persoane, petentul a ignorat semnificația acestuia, staționând neregulamentar în acest loc.

Instanța învederează că potrivit dispozițiilor OG 2/2001, constatarea contravenției, întocmirea procesului verbal și aplicarea sancțiunii se pot efectua în momente diferite.

Instanța apreciază că nu este obligatoriu ca procesul verbal să cuprindă mențiuni privind măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului, de vreme ce aceasta a fost dispusă printr-un act scris, distinct și precedent procesului verbal întocmit, prin dispoziția de ridicare, astfel încât neindicarea măsurii ridicării autoturismului în cuprinsul procesului-verbal nu este de natură a afecta nici legalitatea acestui act, nici pe cea a măsurii dispuse.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal instanța reține următoarele:

Persoana sancționată contravențional se bucură de prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile prin care să se stabilească vinovăția sa. Această prezumție nu neagă, însă, valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenție legal întocmit, în care sunt consemnate aspecte constatate personal, în mod direct, de către agentul constatator, care este o persoană învestită cu exercitarea autorității de stat.

Astfel, procesul-verbal legal încheiat, se bucură de o prezumție de temeinicie, a cărei existență nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură persoana sancționată contravențional, aspect care rezultă și din posibilitatea persoanei sancționate de a administra probele pe care le consideră necesare pentru a face dovada contrară.

În speță, din planșele foto (f. 44-45), rezultă că autoturismul cu nr. de înmatriculare_ a staționat în zona stației de mijloace de transport public, existând marcaj în zonă „Taxi”.

Pe cale de consecință, instanța constată că nu s-a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută în sarcina contestatorului prin actul atacat, nefiind răsturnată prezumția relativă de temeinicie de care se bucură acesta.

Analizând sancțiunea stabilită prin actul atacat, instanța apreciază că s-a realizat o corectă individualizare a sancțiunii față de criteriile prevăzute de art. 21, alin. 3 din OG 2/2001. Sancțiunea aplicată trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Instanța consideră că petentul a ignorat semnificația marcajului rutier „Taxi”, fără nicio justificare.

Față de considerentele anterioare, instanța va respinge plângerea contravențională, ca neîntemeiată.

În privința acțiunii în pretenții formulate, instanța consideră că aceasta este întemeiată pentru motivele următoare.

Prin decizia nr. 9/25.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii în dosarul nr. 3/2014, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.128 alin.(1) lit.d), art.134 alin.(2) și art.135 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art.3 alin.(1), art.5, art.36 alin.(1), alin.(2) lit.d) și alin.(6) lit.a) pct.13 din Legea administrației publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art.21 lit.b) și art.24 lit.d) din Legea-cadru a descentralizării nr.195/2006, procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art.64 și art.97 alin.(1) lit.d) și alin.(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale.

Potrivit art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Instanța consideră că rațiunea soluției se impune în cauză, interpretarea textului legal trebuind a fi conformă deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, chiar de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

În speță, ca urmare a constatării săvârșirii contravenției, s-a dispus prin dispoziția de ridicare . nr_/25.05.2015 (f. 15), ridicarea vehiculului, transportul și depozitarea acestuia, în baza Hotărârii Consiliului Local Sector 6 nr. 4/2010.

Ori, potrivit deciziei amintite, hotărârile consiliilor locale adoptate în vederea reglementării procedurii privind ridicarea vehiculelor staționate sau oprite neregulamentar, constatarea și aplicarea contravențiilor sunt lovite de nulitate întrucât stabilesc și sancționează contravenții în domeniul circulației rutiere, domeniu reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit principiului legalității, este interzis ca prin acte normative care aparțin sferei secundum legem să se modifice sfera legislației primare prin completări, omisiuni sau restricții.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este o reglementare specială ce conține norme specifice obiectului său de reglementare și se completează în ceea ce privește constatarea contravențiilor, conform art. 93 alin. (5) din acest act normativ, cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, modificată și completată.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 care constituie dreptul comun în materie contravențională, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, se prevede la art. 2 alin. (1) că „prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate", iar la alin. (2) se prevede în mod expres că „prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului".

Atât timp cât Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu reglementează o procedură de ridicare a autovehiculelor staționate sau oprite neregulamentar, a reglementa această procedură printr-o hotărâre a consiliului local ar însemna, pe de o parte, a nerespecta dispozițiile legale în materie de competență și, pe de altă parte, a adăuga la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, modificată și completată, ceea ce este inadmisibil, întrucât hotărârile de consiliu local nu pot adăuga sau completa dispozițiile unui act juridic normativ cu forță juridică superioară.

În consecință, Hotărârea Consiliului Local Sector 6 nr. 4/2010, având ca obiect de reglementare procedura de ridicare a autovehiculelor staționate/oprite neregulamentar a fost adoptată cu depășirea competenței ce revenea autorităților administrației publice locale și este contrară actelor normative cu forță juridică superioară.

Aceeași concluzie rezultă și din interpretarea sistematică a dispozițiilor cuprinse în Cap. IX - „Atribuții ale unor ministere și ale altor autorități ale administrației publice” din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, modificată și completată și din coroborarea acestor prevederi cu cele cuprinse în Legea nr. 215/2001, republicată și Legea – cadru a descentralizării administrației publice locale nr. 195/2006.

Astfel, în cuprinsul Cap. IX al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată sunt delimitate competențele (atribuțiile) autorităților administrației publice centrale și ale celor locale în materia supusă reglementării prin acest act normativ.

Pe baza acestor delimitări se poate identifica, în privința autorităților administrației publice locale o competență specială, circumscrisă atribuțiilor expres și limitativ prevăzute de art. 128 alin. (1) din ordonanță.

Prin alin. (1) lit. d) al acestui text, în privința autorităților administrației publice locale există o competență de reglementare de nivel secundum legem, cu avizul poliției rutiere, în ceea ce privește regimul de acces și circulație, staționare și parcare pentru diferitele categorii de vehicule, potrivit alin. (1) lit. d).

În ceea ce privește ridicarea și depozitarea în spații special amenajate a autovehiculelor, remorcilor, caroseriilor și subansamblurilor acestora, atribuțiile autorităților administrației publice locale vizează, potrivit art. 128 alin. (1) lit. g) din același act normativ, doar luarea acestor măsuri asupra unor astfel de bunuri devenite improprii din punct de vedere tehnic pentru a circula pe drumurile publice, abandonate sau părăsite pe domeniul public.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, administrația publică locală din unitățile administrativ teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Principiul autonomiei locale, astfel cum este definit de art. 3 alin. (1) din această lege presupune dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă treburile publice, în condițiile legii.

Se observă că potrivit definiției legale, principiul autonomiei locale se conjugă cu principiul legalității care, din perspectiva atribuțiilor (competențelor) autorităților ce realizează autonomia locală presupune stabilirea acestor domenii numai prin lege și doar în limitele legii, dreptul de inițiativă al acestor autorități și, implicit, de reglementare putând viza doar acele domenii care nu sunt date în mod expres în competența altor autorități publice.

Pe de altă parte, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată: „Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale”.

Art. 36 alin. (2) lit. d) și alin. (6) lit. a) pct. 13 din acest act normativ arată că, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, consiliul local asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind podurile și drumurile publice.

Art. 21 lit. b) din Legea - cadru a descentralizării nr. 195/2006 stabilește, printre competențele exclusive ale autorităților administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local.

Potrivit art. 24 lit. d) din același act normativ, autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor exercită competențe partajate cu autoritățile administrației publice centrale privind ordinea și siguranța publică.

În același sens sunt și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 215/2001, republicată, potrivit cărora: „Autoritățile administrației publice locale exercită, în condițiile legii, competențe exclusive, competențe partajate și competențe delegate. Autonomia locală conferă autorităților administrației publice locale dreptul ca, în condițiile legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice”.

Prin urmare, în domeniul circulației pe drumurile publice există o competență de reglementare partajată între autoritățile administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale, competența acestora din urmă existând doar în situațiile prevăzute de art. 128 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată.

Ridicarea și depozitarea a vehiculelor staționate/oprite neregulamentar prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 constituie, în esență, măsuri de bună administrare a traficului rutier și de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin săvârșirea contravenției, iar reglementarea acestora nu poate fi detașată de regimul juridic de drept contravențional sub incidența căruia se află fapta săvârșită, sancțiunea principală și, după caz, sancțiunea contravențională complementară cărora le sunt atașate.

În această materie, delimitarea competențelor de reglementare se realizează, pe de o parte, pe baza actului normativ – cadru care le instituie și care, astfel cum s-a demonstrat în precedent, face trimitere la „regulament”, în sensul de regulament de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Pe de altă parte, această delimitare se face și prin raportare la sfera atribuțiilor autorităților administrației publice locale, stabilite prin lege, fie cu titlu de competențe exclusive, fie cu titlu de competențe partajate.

În privința ridicării vehiculelor staționate/oprite neregulamentar, competența de reglementare a autorităților administrației publice locale nu ar putea fi susținută pe temeiul art. 128 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, întrucât aceste reglementări referitoare la regimul de acces, circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule se circumscriu unei competențe de administrare a infrastructurii de transport rutier de interes local.

Or, ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar, ca măsură tehnico-administrativă, accesorie unei fapte sancționate contravențional referitoare la nerespectarea regulilor de circulație pe drumurile publice, înțeleasă ca măsură de restabilire a ordinii publice aparține unei competențe partajate a autorităților administrației publice locale, ceea ce presupune că atribuțiile de reglementare aparțin autorităților administrației publice centrale (Guvern), iar cele de executare, în concret a măsurii, autorității administrației publice locale.

Față ce cele expuse, rezultă că autoritatea administrației publice locale nu a fost abilitată de legiuitor de a reglementa o procedură efectivă pentru punerea în aplicare a măsurii tehnico – administrativă privind ridicarea și depozitarea în locuri special amenajate a vehiculelor staționate/oprite neregulamentar.

Cu atât mai mult, autoritățile administrației publice locale nu pot reglementa sancțiuni complementare în această privință, normele art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 fiind lipsite de echivoc sub acest aspect.

Una dintre condițiile de valabilitate a actelor administrative, inclusiv a celor cu caracter normativ este reprezentată de respectarea principiului legalității care guvernează competența autorităților publice, ceea ce presupune emiterea actului administrativ doar în limitele și cu respectarea competenței stabilite prin Constituție, lege sau alte acte normative de nivel superior.

Regulile în materie de competență, fiind de strictă interpretare și aplicare, înseamnă că un organ al administrației publice nu poate adopta/emite acte în afara competenței sale prevăzută prin lege și nici nu-și poate atribui competențe proprii, de reglementare, în afara celor prevăzute de lege și actele administrative de autoritate de nivel superior, sancțiunea pentru încălcarea acestor normelor de ordine publică referitoare la competență fiind nulitatea absolută a actului administrativ astfel emis/adoptat.

Față de aceste considerente rezultă că dispoziția de ridicare contestată este lovită de nulitate absolută, iar măsura tehnico-administrativă a autovehiculului petentului este lipsită de temei legal.

În consecință, instanța va anula dispoziția de ridicare . nr._/25.05.2015 emisă de pârâtă și va obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 677,32 lei (factură și chitanță, f. 16).

În acest context, instanța consideră că nu are relevanță cine a încasat efectiv suma în cauză (. SRL), de vreme ce autoturismul petentului a fost ridicat în baza actelor emise de către intimat. Bineînțeles, o eventuală desocotire între intimat și operatorul . SRL poate avea loc ulterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul C. Nicușor, CNP_, cu domiciliul în G., .. 9, ., ., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. de Poliție Locală Sector 6, cu sediul în București, ., sector 6.

Respinge plângerea formulată împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 27.08.2015, întocmit de către pârâtă, ca neîntemeiată.

Anulează dispoziția de ridicare . nr._/25.05.2015 emisă de pârâtă și obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 677,32 lei.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității, conform art. 471 Cod procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27.10.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Red. I.M./ Dact. E.V.

04 exemplare/27.11.2015

← Pretenţii. Sentința nr. 8394/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Legea 10/2001. Sentința nr. 8451/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Anulare act. Sentința nr. 8380/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Sentința nr. 8380/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI