Pretenţii. Sentința nr. 1965/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1965/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 1965/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1965
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE C. C. Ș.
GREFIER E. S.
Pe rol soluționarea cererii având ca obiect plângere contravențională privind pe contestatorul A. I. în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE LOCALĂ SECTOR 6.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 25.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea pentru azi, 11.03.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.06.2014, contestatorul A. I., în contradictoriu cu C. L. Sector 6 - Poliția Locală Sector 6, a formulat plângere împotriva procesului verbal . nr._ din data de 01.07.2014, prin care a solicitat anularea acestuia, întrucât a fost întocmit cu încălcarea normei imperative referitoare la formă, anume în forma disp. de art. 181 alin.1 din Regulamentul de aplicare al OUG nr.195/2002 rep., respectiv anexa 1D din acel Regulament iar, dacă instanța va constata în urma probelor administrate, pentru nedovedirea faptei cu probele cerute de lege, desdăunarea acestuia materială prin plata cheltuielilor legate de ridicarea ilegală a autovehiculului_ în sumă de 677.32 lei actualizate cu rata inflației până în momentul plății.
În motivarea plângerii, contestatorul a arătat că, în data de 04.03.2014, i-a fost ridicată mașina cu numărul de înmatriculare_ din zona Bulevardul I. M., ridicare care a fost efectuată de către firma . SRL, fiind depozitată la sediul acesteia din București. Pentru a-și recupera autovehiculul, contestatorul s-a deplasat la sediul societății mai sus amintite unde, pentru a intra în posesia autoturismului, a fost obligat să achite suma de 677,32 lei.
Intimata Poliția Locală Sector 6 i-a întocmit un proces verbal de sancționare a unei pretinse contravenții pe care ar fi săvârșit-o, fiind sancționat pentru parcarea neregulamentară a automobilului în stația RATB.
Așa cum va dovedi prin planșele fotografice, autoturismul era parcat într-o zonă care nu încurca traficul auto sau pietonal. Prin urmare, măsura ridicării autoturismului este una abuzivă. În aceste condiții, contestatorul a considerat sancțiunea ca fiind nelegală și netemeinică.
Aceste aspecte le-ar fi invocat și la semnarea procesului verbal, însă a fost în imposibilitate de a-și exercita acest drept, nefiind de față atunci când a fost amendat și i s-a ridicat mașina. În aceste situații este obligatorie existența unui martor pentru a se proba situația de fapt. În cazul contestatorului, semnătura martorului asistent lipsește cu desăvârșire. În această situație, chiar dacă procesul verbal face dovada faptelor înscrise în el până la dovada contrară, limita rezonabilă așa cum este ea impusă de CEDO este, în mod evident depășită.
Astfel, conform art. 19 alin. 3 „în lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod”. Nu s-a precizat de altfel, nici motivul pentru care nu a existat acest martor, conform dispozițiilor legale.
Procesul-verbal de contravenție se bucură de prezumțiile de legalitate, autenticitate si veridicitate, cu toate că orice sistem de drept presupune existența unor prezumții de fapt și de drept, în materie penală în accepțiunea CEDO, art. 6 alin. 2 din Convenție obligă statele să restrângă aceste prezumții în limite rezonabile.
În privința respectării drepturilor apărării, nici OG nr.2/2001 privitoare la regimul juridic al contravențiilor și nici Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, nu cuprind expres garanții de procedură, aplicabile în materie penală, cum ar fi - spre exemplu - respectarea prezumției de nevinovăție, cu toate că, în materie de contravenție, legiuitorul român a adoptat o reglementare sui generis, în sensul completării regimului juridic al contravențiilor cu dispozițiile Codului de procedură civilă.
Deși sarcina probei este inversată în materie contravențională, în practică se poate trage concluzia că prezumția de legalitate apare ca fiind absolută.
În mod evident, în lipsa martorilor, posibilitatea răsturnării acestei prezumții este imposibilă. În acest caz, prezumția depășește limitele rezonabile impuse de jurisprudența CEDO, lăsând calea deschisă abuzurilor instituționalizate.
Prin hotărârea A. c. România din 4 octombrie 2007, utilizată în motivarea sentinței atacate, CEDO a constatat că anumite dispoziții ale legislației contravenționale încurajează o jurisprudență contrară prezumției de nevinovăție.
Pe fond, CEDO a considerat că sistemul procedural român în materie contravențională, având la bază principii de procedură civilă ce impun celui ce deschide o procedură judiciară - contravenientul în speță - să probeze veridicitatea spuselor, este contrar prezumției de nevinovăție.
Curtea a considerat că prezumția de legalitate și de adevăr a procesului-verbal de contravenție este o prezumției lipsită de rezonabilitate, punând un acuzat „penal” într-o situație prea dezavantajoasă.
Pe de altă parte este important de observat faptul că în cadrul procesului verbal de sancționare nu se face vorbire despre vreo măsură cu privire la ridicarea autoturismului. De aceea, contestatorul a considerat măsura ridicării autovehiculului una nelegală și, în mod evident abuzivă.
Poliția nu avea dreptul să dispună ridicarea mașinii contestatorului deoarece măsura tehnico-administrativă a ridicării, menționată în art. 97 alin.1 lit. d din OUG nr.195/2002 rep., nu poate fi luată decât cu respectarea dispoziției din art. 64 alin.3 din aceeași OUG nr.195/2002 rep. Or, actul normativ indicat, anume Regulamentul de aplicare al OUG nr.195/2002 rep., nici cel adoptat prin HG nr.85/2003, nici cel actual în vigoare, adoptat prin HG nr.1391/2006, nu au nicio asemenea normă.
Prin urmare, Poliția - agentul constatator - a luat o măsură tehnico-administrativă ce, potrivit legii în temeiul căreia a emis-o, nu are mecanismul legal de aducere la îndeplinire, fiind pentru aceasta, nelegală.
Pentru că Poliția a emis o dispoziție nelegală, dar accesorie constatării și sancționării contestatorului contravenționale în acest caz - cea de ridicare a mașinii sale - așa cum a arătat mai sus, contestatorul a solicitat Poliției Locale Sector 6 să-i plătească toate cheltuielile pe care le-a făcut pentru reintrarea în posesie a autoturismului.
Procesul-verbal contestat nu cuprinde nicio indicație referitoare la faptul că s-a dispus o asemenea măsură - cea a ridicării mașinii - și nu are cunoștință de niciun act prin care această măsură a fost dispusă și în ce temei, pentru a-l putea contesta.
Mai mult, organul care a constatat contravenția și a aplicat amenda contravențională nu este cel limitativ prevăzut de dispozițiile OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
Astfel, art. 2 din acest act normativ precizează: „îndrumarea, supravegherea și controlul respectării normelor de circulație pe drumurile publice se fac de către poliția rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, care are obligația să ia măsurile legale în cazul în care constată încălcări ale acestora”.
Mai mult, aceste dispoziții se coroborează și cu cele ale art. 109 alin. 1 de care se face referire în cadrul procesului verbal: „Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac direct de către polițistul rutier iar, în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către polițiștii de frontieră”.
Prin urmare, neexistând excepții de la regulă, măsurile de sancționare nu pot fi dispuse de alt organ decât cel al poliției rutiere. Or, în mod evident, în cazul de față, poliția locală și-a depășit atribuțiile, motiv pentru care intervine nulitatea absolută a procesului verbal.
În aceste condiții, legalitatea procesului verbal de contravenție, nu numai că a fost pusă la îndoială, dar a fost și răsturnată.
Contestatorul a solicitat obligarea intimatei să depună la dosar toate înscrisurile în temeiul cărora a constatat și sancționat contravenția reținută în sarcina sa și, totodată, să depună la dosar măsurătorile efectuate în stabilirea faptei sancționate, să indice instrumentul folosit la măsurătoare și să depună copii după certificatul metrologic al respectivului instrument și atestările operatorului.
În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 31 și urm. din OG nr.2/2001, ale art. 64 alin. 3 raportat la art. 97 din OUG nr.195/2002 rep., ale art. 181 alin.1 din Regulamentul de aplicare al OUG nr. 195/2002 rep. adoptat prin HG nr.1391/2006, ale anexei 1D din Regulamentul de aplicare al OUG nr.195/2002 rep. adoptat prin HG nr.1391/2006 și ale art. 1357 și urm. din Codul civil.
În dovedirea plângerii, contestatorul a depus la dosar, în copie, adresa nr.A3685 din data de 18.03.2014, procesul verbal de contravenție contestat, dispoziție de ridicare . nr._, comunicare . nr._, factura nr._ din data de 04.03.2014.
La data de 06.10.2014, prin compartimentul registratură, intimata a depus la dosar întâmpinare la contestația formulată împotriva procesului verbal . nr._/01.07.2014, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată și menținerea procesului verbal ca temeinic și legal.
În fapt, la data și ora menționate în procesul verbal, polițistul local din cadrul Direcției Generale de Poliție Locală Sector 6, care-și desfășura activitatea în zona de competență, a identificat vehiculul cu numărul de înmatriculare_, staționat neregulamentar în stația mijloacelor de transport public în comun RATB „P-ța Veteranilor”.
Prin modalitatea de staționare vehiculul a obstrucționat mijloacele de transport în comun să oprească regulamentar în stație pentru îmbarcarea și debarcarea călătorilor.
Intimata a menționat că fapta constituie contravenție, fiind prevăzută de art. 142 lit. g raportat la art. 143 lit. a din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 rep. și sancționată de art. 100 alin. 2 din OUG nr. 495/2002.
Pentru fapta reținută în sarcina contestatorului, conform art. 108 alin. 1 lit. b pct. 7 din același act normativ, a fost aplicată și sancțiunea contravențională complementară constând în 3 puncte de penalizare.
În ceea ce privește legalitatea actului constatator, acesta cuprinde toate mențiunile prevăzute la art. 16 și art. 17 din OG nr.2/2001 cu modificările și completările ulterioare, fapt ce îi conferă valabilitate, iar fapta a fost corect încadrată, aceasta fiind prevăzută și sancționată de OUG nr. 195/2002, rep.
Cât privește temeinicia procesului-verbal contestat, din economia art. 34 al aceluiași act normativ, rezultă că acesta se bucură de o prezumție relativă de temeinicie, faptele cuprinse în procesul-verbal fiind constatate prin propriile simțuri de către agenții constatatori, și face dovada până la proba contrară, sarcina dovedirii contrariului celor consemnate în procesul-verbal revenind contestatorului.
A mai menționat intimata că, la stabilirea cuantumului amenzii, agentul constatator a avut în vedere dispozițiile art. 98, care stabilesc clase de sancțiuni, în funcție de gravitatea faptei reținute și gradul de pericol social pe care aceasta îl prezintă, cu posibilitatea achitării a jumătate din cuantumul amenzii aplicate.
Referitor la afirmația neîntemeiată a contestatorului, conform căreia procesul verbal de contravenție a fost întocmit nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din OG nr. 2/2001, intimata a învederat faptul că în speță, având în vedere că fapta a fost constatată în lipsa contravenientului, cu ajutorul mijloacelor tehnice (planșe foto), sunt incidente dispozițiile speciale derogatorii ale art. 39 și 109 din OUG nr.195/2002, precum și cele ale art. 181 din Regulamentul de aplicare a Codului rutier, care prevăd că procesul verbal se va întocmi în forma specială prevăzută de anexa 1D, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 din OG nr. 2/2001, numai pe baza datelor referitoare la contravenient, comunicate de proprietarul vehiculului în scris.
În forma specială, nu mai este necesară completarea rubricilor privind ocupația și locul de muncă, obiecțiuni, martor, nemaifiind necesară nici menționarea măsurii tehnico-administrative, în schimb este obligatoriu ca procesul verbal să cuprindă rubrica referitoare la mijloacele tehnice folosite, cerință ce în cauza de față a fost respectată.
Intimata a precizat, de asemenea, că invocarea nelegalității procesului verbal pentru nemenționarea măsurii tehnice a ridicării este neîntemeiată, având în vedere că nici o dispoziție nu impune această cerință iar măsura ridicării a fost dispusă de polițistul local tot printr-un act administrativ, respectiv prin dispoziția de ridicare, nefiind astfel afectată în nici un fel nici legalitatea procesului verbal și nici cea a actului administrativ individual.
De altfel, succesiunea emiterii actelor este logică întrucât procesul verbal nu poate fi emis decât in personam, pe când măsura administrativă poate fi dispusă și in rem, ea având un caracter urgent, justificat în speță de înlăturarea vehiculului ce reprezenta un obstacol pentru pietoni și care îi obliga pe aceștia să coboare pe partea carosabilă a străzii, fiind astfel expuși pericolului de a fi accidentați.
Cu alte cuvinte, având în vedere că măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului staționat neregulamentar are un caracter pur preventiv și urgent, având ca scop eliberarea trotuarului, este evident că poate fi luată și în lipsa persoanei vinovate și implicit a unui proces verbal de contravenție, măsura ridicării neavând caracterul unei sancțiuni contravenționale.
În ce privește afirmația contestatorului conform căreia numai poliția rutieră are competență potrivit OUG nr. 195/2002 să constate și să sancționeze contravenții la regimul circulației, intimata a învederat faptul că prin art. 7 litera h din Legea nr.155/2010 (lege ulterioară Codului rutier, cu caracter organic, ce reglementează organizarea și funcționarea Poliției Locale) dispozițiile Codului Rutier au fost completate în sensul în care a fost acordată competență și Poliției Locale pentru constatarea contravențiilor, sancționarea acestora și dispunerea măsurii ridicării.
Totodată, intimata a învederat instanței dispozițiile imperative ale art. 97 din OUG nr. 195/2002 care prevăd că în cazurile reglementate de codul rutier agentul constatator dispune (în mod obligatoriu) ridicarea vehiculul staționat neregulamentar.
Cu alte cuvinte, legea nu prevede condiția premisă ca vehiculul să constituie un obstacol pentru circulația pe drumurile publice, prezumându-se că acesta împiedică vizibilitatea celorlalți participanți la trafic ori circulația pietonală.
Intimata a solicitat, de asemenea, respingerea capătului de cerere în pretenții, prin care a fost solicitată suma în cuantum de 677,32 lei, reprezentând contravaloarea taxei de ridicare, ca nedovedit și neîntemeiat, având în vedere faptul că petentul contestator nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile a instituției sale.
Pentru considerentele de mai sus, intimata a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pe toate capetele sale ca neîntemeiată și menținerea procesului verbal . nr._/01.07.2014 ca temeinic și legal.
În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 205 și următoarele Cod procedură civilă, dispozițiile OG nr. 2/2001, OUG nr. 195/2002, HG nr. 1391/2006, precum și pe toate celelalte dispoziții menționate prin prezenta.
Alăturat întâmpinării, intimata a anexat în copie, planșe fotografice, notă de constatare . nr._, dispoziție de ridicare . nr._, comunicare . nr._, confirmare de primire, procesul verbal de contravenție contestat și confirmarea de primire a acestuia.
La data de 27.10.2014, prin compartimentul registratură, contestatorul a depus la dosar răspunsul la întâmpinarea formulată de către Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6, București, în sensul respingerii apărărilor acesteia pentru considerentele ce urmează a fi expuse pe larg mai jos.
Astfel cum s-a precizat și prin apărarea formulată anterior, contestatorul a menționat că în zona unde a parcat nu exista vreun indicator de avertizare ridicări auto. De asemenea, mașina acestuia, fiind la distanță suficientă de stația de autobuz, nu împiedica nici coborârea sau urcarea călătorilor, condiție necesară pentru ridicarea unui autoturism. La alineatul 6, pagina 2 din întâmpinare, intimata a motivat măsura tehnico-administrativă de ridicare a autoturismului contestatorului din acel loc ca având „un caracter pur preventiv și urgent, având ca scop eliberarea trotuarului”, fiind o afirmație aberantă și nejustificată.
Astfel cum a învederat și anterior prin apărarea formulată, contestatorul a solicitat anularea procesului-verbal, deoarece agentul constatator nu a realizat o descriere concretă a faptei. În practica judiciară s-a considerat că reproducerea textului legal care sancționează presupusa faptă ilicită nu reprezintă o descriere concretă a faptei contravenționale.
Astfel „Descrierea concretă a faptei contravenționale prin reproducerea textului care o incriminează nu echivalează cu descrierea ei efectivă întrucât, în absența descrierii modalității concrete, a acțiunii or omisiunii ce înfrânge legea, nu se pot determina circumstanțele săvârșirii, urmările ei, gradul real de pericol social, gradul culpei și în consecință nici individualiza sancțiunea" - Decizia nr. 412/R/CA/2005 a Tribunalului Bihor.
Se încalcă astfel prevederile art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001: „procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: (...) descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei si a locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite”.
Potrivit jurisprudenței dominante în materie „În cazul în care descrierea faptei lipsește cu desăvârșire sau aceasta este descrisă doar în mod generic, precum și în cazul în care orice mențiune privind împrejurările în care fapta a fost săvârșită este inexistentă, duce la aplicarea sancțiunii nulității absolute a actului constatator al contravenției” (Decizia 2463/20.10.2005 și Decizia 2406/13.10.2005 a Tribunalului București.)
Totodată, procesul verbal nu conține explicit măsura ridicării auto, așa cum prevede art. 180, alin.1 din RA OUG nr. 195/2002: „(1) Procesul verbal de contravenție va conține în mod obligatoriu: descrierea faptei contravenționale...; sancțiunea complementară aplicată și/sau măsura tehnico-administrativă dispusă”, iar ridicarea auto este o măsură tehnico-administrativă, conform art. 97, alin.1, lit. d din OUG nr.195/2002.
Mai mult decât atât, conform art. 16, alin.1 din OG nr. 2/2001 și art. 180 din RA OUG nr. 195/2002: „(1) Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: ...descrierea faptei ... precum și arătarea tuturor împrejurărilor..; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția”.
Însă actul normativ în baza căruia s-a ridicat mașina, adică HCL S6 nr. 4/2010, nu apare în procesul verbal de constatare a contravenției, care reprezintă unicul act probator al contravenției.
Potrivit practicii judiciare: „Lipsa elementelor obligatorii ale procesului verbal de contravenție, inclusiv descrierea faptei contravenționale, nu poate fi completată prin acte extrinseci procesului verbal de contravenție”. (Decizia nr. 226/R/CA/2006 a Tribunalului Bihor). „Actul normativ OG nr. 2/2001 nu prevede posibilitatea completării mențiunilor procesului verbal de contravenție cu constatările cuprinse în alte înscrisuri” (sentința nr. 1341/14.05.2009 Judecătoria Târgu N.).
Procesul verbal contestat nu menționează actul normativ în temeiul căruia s-a ridicat vehiculul, ci precizează doar date despre amendă și puncte de penalizare, astfel încât faptul că s-a întocmit în mod separat o „Dispoziție de ridicare” identificată sub nr._ din data de 04.03.2014, de către agentul constatator al Poliției Locale sector 6 a Municipiului București, contestatorul a apreciat că este ilegală.
Fapta pentru care a fost sancționat a fost constatată și înregistrată în absența sa, cu un mijloc tehnic certificat (aparat foto). Intimata nu a făcut dovada, așa după cum s-a solicitat, a unei copii de pe certificatul metrologic al respectivului instrument folosit la efectuarea măsurătorilor și atestările operatorului.
Măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului a fost dispusă cu nerespectarea procedurii legale și, prin urmare, contestatorul a solicitat anularea dispoziției de ridicare.
În acest sens, contestatorul a invocat prevederile art. 64, art. 97 și 128 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 64 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice: „(1) Poliția rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea și depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administrațiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz. (3) Ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră în condițiile prevăzute la alin.1 se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament”.
Conform art. 64, alin.3 din OUG nr. 195/2002, ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră se realizează potrivit procedurii stabilite prin Regulament. Or, la acest moment, Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, stabilit prin HG nr.1391/2006, nu stabilește nimic despre procedura de ridicare a vehiculelor.
Poliția nu avea dreptul să dispună ridicarea mașinii contestatorului deoarece, măsura tehnico-administrativă a ridicării menționată în art. 97 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 195/2002 rep., nu poate fi luata decât cu respectarea dispoziției din art. 64 alin.3 din aceeași OUG nr. 195/2002 rep. Or, actul normativ indicat, anume Regulamentul de aplicare al OUG nr. 195/2002 rep., nici cel adoptat prin HG nr. 85/2003, nici cel actual în vigoare, adoptat prin HG nr. 1391/2006, nu au nicio asemenea normă.
Prin urmare, intimata a luat o măsură tehnico-administrativă ce, potrivit legii în temeiul căreia a emis-o, nu are mecanismul legal de aducere la îndeplinire, fiind, pentru aceasta, nelegală.
Art. 64 din OUG nr.195/2002 nu se referă la Regulamentul unei Hotărâri de Consiliu L., cum este HCL S6 nr.4/2010, care decide ridicarea auto pe baza Dispoziției de ridicare, contrar prevederilor Ordonanței Guvernului privind sistemul juridic al contravențiilor, OG nr. 2/2001 și care nu respectă principiul ierarhiei actelor normative.
Astfel se încalcă art. 2 din OG nr. 2/2001 care prevede: „(2) Prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului.
(5) Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea principiilor prevăzute la alin.2-4, sunt nule de drept”.
Pe acest temei, Curtea de Apel Cluj a stabilit prin Decizia nr. 4829 din data de 18.11.2011 că „OG nr. 2/2001 este un act juridic cu forța unei legi ordinare, derogări de la acest act normativ se pot realiza doar prin acte normative de același rang. Hotărârile de Consiliu L. nu au statut de lege specială și trebuie să nu conțină dispoziții contrare legilor constituționale, organice sau ordinare, să intervină strict în limitele competențelor teritoriale și materiale ale organului emitent și să respecte ierarhia forței juridice a actelor normative de stat”.
De asemenea, s-a stabilit că „Este esențial împotriva legii fundamentale împuternicirea unei persoane juridice de drept privat cu executarea unei funcții de constrângere prin forță, proprie numai autorităților Statului Român desemnate în acest sens prin lege. O entitate de drept privat nu poate desfășura activități prin care să dispună punerea în aplicare a legilor Statului Român ori prin care să impieteze asupra proprietății private exercitând puteri de autoritate publică.
Conform Legii nr.31/1990, art.1, privind societățile comerciale, persoanele juridice cu scop patrimonial se organizează în vederea efectuării de acte de comerț, fiind contrar legii și ordinii de drept ca unei persoane juridice de drept privat să-i fie încredințată forța publică proprie numai Statului Român, prin organismele sale” - sentința civilă nr. 279/CA din data de 19.09.2007 a Tribunalului Satu M..
Referitor la administratorul drumului public, . o stradă pe care circulă RATB - deci este încălcată competența Consiliului General al Municipiului București, pentru că aceasta . administrarea sectorului 6, astfel că nu se poate decide ridicarea vehiculelor în temeiul unei Hotărâri a Consiliului L.. Intră în contradicție cu HGCM nr. 181/2000 și cu Decizia citată, nr. 4829/18.11.2011 a Curții de Apel Cluj, privind competenta teritoriala a unei HCL.
În conformitate cu dispozițiile art. 97 din OUG nr. 195/2002: (1) În cazurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: d) ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar. (6) Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabilește prin regulament”.
Prin regulament se referă la Regulamentul de Aplicare a OUG nr. 195/2002, aprobat de HG nr.1391/2006, care nu prevede nimic referitor la ridicarea auto, și nu la Regulamentul de ridicări auto aprobat de HCL S6 nr. 4/2010.
În conformitate cu dispozițiile art.128 din OUG nr. 195/2002: „ (1) Autoritățile administrației publice locale au următoarele atribuții: d) stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces și circulație, staționare si parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul poliției rutiere”.
Față de prevederile legale mai sus menționate, contestatorul a solicitat să se constate faptul că măsura ridicării autoturismului care a fost dispusă în ceea ce privește pe petent a fost una nelegală, pentru următoarele motive:
Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, aprobat prin HG nr.1391/2006, nu prevede nimic despre procedura ridicării auto, la care se referă art. 64, alin.3 din OUG nr.195/2002.
Prin Regulamentul menționat la art. 64, alin.3 din OUG nr.195/2002 se înțelege RAOUG nr. 195/2002 și nu regulamentul aprobat de HCL S6 nr. 4/2010, anexa 2, care stabilește că ridicarea se face pe baza unei dispoziții de ridicare emise de poliția locală. În plus, această dispoziție de ridicare a fost dispusă neîntemeiat, întrucât mașina contestatorului nu era un obstacol pentru circulația publică.
Regulamentul din HCL S6 nr. 4/2010, anexa 2, încalcă art. 2 din OG nr. 2/2001: (2) Prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului.
(5) Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea principiilor prevăzute la alin.2-4, sunt nule de drept”.
Prin Decizia nr. 1083 Curtea de Apel București, în data de 14.11.2013, a admis excepția de nelegalitate a Regulamentului HCL nr. 4/2010 emisă de C. L. Sector 6, devenind irevocabilă.
OG nr. 2/2001 prevede că procesul verbal este singurul act prin care se constată și se sancționează o contravenție, deci dispoziția de ridicare stabilită printr-un Regulament aprobat prin Hotărâre de Consiliu L. nu respectă aceste prevederi. Se încalcă astfel principiul ierarhiei actelor normative.
Procesul verbal nu conține explicit măsura ridicării auto, așa cum prevede art.180 din RAOUG nr. 195/2002: „(1) Procesul verbal de contravenție va conține în mod obligatoriu: descrierea faptei contravenționale...; sancțiunea complementară aplicată și/sau măsura tehnico-administrativă dispusă”, iar ridicarea auto este o măsură tehnico-administrativă, conform art. 97, alin.1, lit. d din OUG nr. 195/2002.
În aceste condiții, contestatorul a considerat că, prin obligarea nejustificată la plata taxei de 677,32 lei de către acesta către . SRL în vederea ridicării autoturismului ca urmare a dispoziției agentului poliției locale sector 6 în acest sens, Poliția Locala Sector 6 i-a provocat un prejudiciu material.
Față de această împrejurare, contestatorul a solicitat instanței angajarea răspunderii civile delictuale a Poliției Locale Sector 6 pentru prejudiciul material provocat, și obligarea acesteia la repararea acestui prejudiciu, conform art. 1349 raportat la art.1357 Cod civil.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Poliției Locale sector 6, sunt întrunite condițiile cumulative după cum urmează: (i) existența unei fapte ilicite - această condiție se verifică prin dispunerea măsurii tehnico-administrative de ridicare a autoturismului cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege; (ii) existența unui prejudiciu - suma de bani achitată de contestator în vederea eliberării autoturismului a fost nejustificată din punct de vedere juridic, determinând o micșorare a patrimoniului propriu fără existența unui temei legal; (iii) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; (iv) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul - în acest caz, vinovăția ce rezultă din culpa agentului constatator în dispunerea măsurii de ridicare a autoturismului.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal trebuie menționat că un proces-verbal de constatare și de sancționare a contravenției nu poate face, prin el însuși, dovada existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, acest proces-verbal fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.
Prin urmare, contestatorului nu i se poate reține sarcina dovezii celor constatate în procesul-verbal a cărui anulare a solicitat-o.
În lumina jurisprudenței CEDO, contravențiile referitoare la circulația pe drumurile publice sunt încadrate în sfera „acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Jurisprudența CEDO, care definește acuzația în materie penală în raport de trei criterii alternative: calificarea în dreptul intern, natura faptei și gradul de severitate al sancțiunii aplicate, a statuat că acuzația în materie penală include și domeniul contravențional (A. contra României, 2007; Lutz contra Germaniei, 1987; Otzurk contra Germaniei, 1984).
Conform art. 6 CEDO, rezultă că petentul contestator beneficiază de prezumția de nevinovăție, deci nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, sarcina probei revenind intimatei, care trebuie să facă dovada că aspectele consemnate în procesul-verbal de contravenție sunt întemeiate și corespund realității. Prin urmare, intimata trebuie să facă dovada celor reținute în procesul-verbal.
Pentru toate aceste considerente, contestatorul a solicitat anularea procesului verbal și a dispoziției de ridicare, emise de Poliția Locală sector 6 cu încălcarea reglementărilor legale în domeniu.
Contestatorul a avut o conduită corectă, însă instanța trebuie să aibă în vedere faptul că a parcat în grabă ca urmare a urgenței ce o avea de a ajunge la o farmacie din zona stației RATB, iar la momentul luării măsurii tehnico-administrative nu era la fața locului spre a avea dreptul la apărare, aplicabile în cauză apreciind a fi dispozițiile art.11 din Ordonanța nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor conform căruia: „(1) Caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită”.
Astfel, având în vedere lipsa de pericol social a faptei, a consecințelor negative în urma faptei (nu s-a produs nici un accident, nu au existat vătămări ale unor persoane sau prejudicii), precum și circumstanțele personale ale contravenientului (buna conduită a contestatorului și lipsa oricăror abateri de acest gen, anterioare faptei respective), se impune înlocuirea sancțiunii aplicate cu măsura avertismentului.
Sancțiunea ridicării auto aplicată pentru staționarea vehiculului într-o zonă fără indicator de avertizare ridicări auto, în condițiile în care nu încurca traficul rutier, este totuși disproporționată, prin suma totală de 1527,32 lei (425 lei amendă + 425 lei puncte amendă + 677,32 lei taxa de ridicare), mai mare ca salariul minim brut pe țară și prin ingerința în dreptul de proprietate.
Pentru aceste considerente, contestatorul a solicitat admiterea plângerii astfel cum a fost formulată și completată prin apărările ulterioare.
La termenul de judecată din data de 10.12.2014, contestatorul a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare . nr._ emisă de C. L. Sector 6 la data de 04.03.2014, reiterând, în esență, aceleași apărări menționate în răspunsul la întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 21.01.2015, intimata a depus la dosar note în raport de excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare, invocată de contestator.
Ambele părți au administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin procesul verbal de contravenție . nr._/01.07.2014 contestatorul a fost sancționat cu amenda in suma de 425 lei si aplicarea a 3 puncte de penalizare, agentul constatator reținând ca la data de 4.03.2014 a identificat vehiculul cu numărul de înmatriculare_, staționat neregulamentar în stația mijloacelor de transport public în comun RATB „P-ța Veteranilor” din sectorul 6. Prin modalitatea de staționare vehiculul a obstrucționat mijloacele de transport în comun să oprească regulamentar în stație pentru îmbarcarea și debarcarea călătorilor, fapta constituind contravenție în conformitate cu prevederile art. 142 lit. g raportat la art. 143 lit. a din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 republicată și sancționată de art. 100 alin. 2 din OUG nr. 495/2002.
Contravenția a fost constatata prin mijloace tehnice certificate, cu aparatul foto marca Nikon, seria_, certificat cu nr. 32/17.02.2012.
Sub aspectul legalității procesului verbal de contravenție, instanța reține că acesta respectă condițiile de formă prevăzute de art.16 raportat la art.17 din OG nr.2/2001, fapta fiind descrisă în mod corespunzător pentru a fi încadrată în textul de lege care reglementează contravenția, nefiind necesară descrierea altor împrejurări față de conținutul normei care descrie și sancționează fapta drept contravenție, intimata procedând la o individualizare corespunzătoare a sancțiunilor aplicate.
În ceea ce privește motivele de nulitate relativa invocate de contestator, instanța retine ca acestea nu sunt întemeiate, iar pe de alta parte, petentul nu a dovedit nicio o vătămare care sa nu poată fi înlăturata decât prin anularea actului, in acest sens Decizia ICCJ nr. 22/2007 data in recurs în interesul legii.
Astfel, cu privire competenta polițiștilor locali de constatare și sancționare a contravențiilor privind circulația pe drumurile publice, instanța retine incidenta dispozițiilor art. 7 lit. h din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliția locală are in atribuții constatarea de contravenții și aplicarea de sancțiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar.
In ce privește lipsa martorului la întocmirea procesului-verbal, instanța retine că, potrivit dispozițiilor art. 109 alin.3 din OUG nr. 195/2002, în cazul în care constatarea contravenției a fost efectuata cu ajutorul unui mijloc tehnic certificat procesul-verbal se poate încheia și în lipsa contravenientului, după stabilirea identității conducătorului de vehicul, fără a fi necesară confirmarea de către un martor a împrejurării ca petentul contestator nu este de fata la întocmirea procesului verbal de contravenție.
De altfel, petentul se afla in eroare cu privire la rolul formal al menționării martorului in procesul verbal, acesta putând atesta numai împrejurarea lipsei contravenientului la încheierea procesului verbal sau refuzul acestuia de a semna procesul verbal, iar nu de a confirma situația de fapt, respectiv ipoteza contravenționala menționata în procesul verbal.
Referitor la măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului, instanța retine ca a fost dispusă prin dispoziția de ridicare . nr._/4.03.2014, în conformitate cu art. 143 lit. a coroborat cu art. 142 lit. g din HG nr. 1391/2006, precum și cu HCL S6 nr. 4/2010, iar necomunicarea actului administrativ către contestator nu poate constitui motiv de nulitate a procesului verbal de contravenție.
De asemenea, nemenționarea măsurii tehnico-administrativă a ridicării vehiculului în cuprinsul procesului-verbal de contravenție, nu poate atrage nulitatea procesului verbal din perspectiva condițiilor de fond si de forma prevăzute de art. 16-17 din OG nr. 2/2001, cu atât mai mult cu cat a fost dispusa printr-un act separat, ci poate constitui, eventual, un motiv de nelegalitate a măsurii in sine de ridicare a vehiculului, in speța procesul-verbal fiind întocmit ulterior emiterii dispoziției de ridicare.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal, instanța reține că petentul nu a răsturnat prin probele administrate prezumția de temeinicie a actului sancționator.
Împrejurarea că sarcina probei revine contestatorului, sancționat contravențional, nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici prezumția de nevinovăție asimilabilă dreptului penal, întrucât plângerea contravențională presupune o judecată contradictorie cu toate garanțiile procesuale care decurg din aceasta.
Procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor se bucură de prezumția relativă de autenticitate și veridicitate până la proba contrară, dar aceasta nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal.
Actul sancționator beneficiază de prezumția de legalitate și temeinicie, prezumție care, deși neconsacrată legislativ, este unanim acceptată, atât în doctrina de specialitate, cât și în practica instanțelor judecătorești. O astfel de prezumție nu încalcă dreptul contestatorului la un proces echitabil, nefiind de natură a încălca prezumția de nevinovăție. Astfel după cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Salabiaku c. Frantei, Hot. din 7 oct. 1988, s. A no 141 A, p. 15, § 28 ; Telfner c. Austriei, no_/96, § 16, 20 mart. 2001; A. c. României, no_/03, § 60, 4 oct. 2007), prezumțiile de fapt și de drept sunt recunoscute în toate sistemele juridice, fiind permisă utilizarea acestora inclusiv în materie penală pentru dovedirea vinovatei făptuitorului, daca sunt îndeplinite doua condiții: respectarea unor limite rezonabile, ținându-se cont de miza litigiului si respectarea dreptului la apărare, condiții verificate în cauză.
Totodată, în Hotărârea Curții în cauza I. P. c. României (cererea nr._/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011) Curtea a reamintit că admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune reglementată de dreptul intern și, ca regulă generală, cade în competența instanțelor naționale să se pronunțe asupra probelor pe care le administrează. Potrivit Convenției, rolul Curții nu este de a decide dacă declarațiile de martori au fost admise în mod corect ca probe, ci dacă întreaga procedură, incluzând modul în care proba a fost obținută, este echitabilă (a se vedea Doorson c. Țărilor de Jos, 26 martie 1996, par. 67; V. Mechelen și alții c. Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, par. 50).
În speță, instanța reține că prezumția de temeinicie a actului sancționator nu a fost răsturnată, fapta fiind constatata prin mijloace tehnice certificate, la dosar fiind depuse planșe fotografice, filele 27-29, din care rezulta ca autoturismul contestatorului a fost staționat neregulamentar în stația RATB. Interdicția de staționare este prevăzuta in lege, art. 143 lit. a raportat la art. 142 lit. g din HG nr. 1391/2006, nefiind condiționată de existența vreunui indicator rutier cu această semnificație, existând marcaj rutier, vizibil în mijloacele materiale de probă depuse de intimată, cu semnificația de interzicere a staționării în stația RATB.
În aceste condiții, instanța apreciază că petentul a săvârșit contravenția reținută în sarcina sa, motiv pentru care procesul verbal este temeinic întocmit.
Sub aspectul individualizării sancțiunii, instanța va retine că nu se justifică înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu avertismentul raportat la criteriile prevăzute de art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001.
Pentru toate aceste motive, instanța va respinge plângerea contravențională ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare instanța retine următoarele:
Prin dispoziția de ridicare . nr._/4.03.2014 (f. 31 ) Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 prin agent constatator a dispus în conformitate cu art. 7 lit. h) din Legea 155/2010, raportat la art. 143 lit. a) coroborat cu art. 142 lit. g) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. 195/2002 și cu H.C.L. Sector 6 nr. 4/2010 ridicarea autovehiculului_, transportul și depozitarea acestuia în locul special amenajat.
In motivarea excepției de nelegalitate, contestatorul a invocat faptul că locul de unde a fost ridicat autoturismul, nu se afla în administrarea Consiliului L. sector 6, ci în administrarea Consiliului General al Municipiului București, potrivit HCGMB nr.235/2005 modificată prin HCGMB nr.254/2008.
Din conținutul procesului verbal de contravenție rezultă că locul săvârșirii contravenției este Bulevardul I. M., artera de circulație care se afla in raza administrativ teritoriala a sectorului 6.
Însă, instanța reține că dispozițiile hotărârii CGMB nr.235/2005 modificată prin HCGMB nr.254/2008, invocate de contestator, nu sunt incidente în speță, având în vedere că actul de administrare exercitat de către Primăria Municipiului București prin Administrația Străzilor este limitat la proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, intretinerea si exploatarea retelelor stradale si a lucrarilor de arta specificate in anexele 1 si 2, în conformitate cu prevederile art. 1 și 2 din hotărârea respectivă, neaducând atingere competenței Consiliului L. sector 6, ca autoritate deliberativă, (putând fi apreciată ca o competență partajată între cele două unități administrativ teritoriale în sensul art. 5 din Legea nr. 215/2001) de a adopta acte cu caracter normativ în limitele competențelor stabilite prin art. 23 și 36 din Legea nr. 215/2011, în concret de a adopta HCL nr. 4/2010 și Regulamentul privind blocarea/ridicarea, transportul, depozitarea și eliberarea vehiculelor și remorcilor staționate neregulamentar pe partea carosabilă a drumurilor publice din Sectorul 6 precum și pe domeniul public și privat de pe raza teritorială a Sectorului 6
Instanța retine că dispoziția de ridicare este un act administrativ cu caracter unilateral, care nu a fost emis in baza dispozițiilor Regulamentului de aplicare a OUG nr.195/2002 care reglementează măsura tehnică administrativă a ridicării autovehiculului, exclusiv din perspectivă contravențională raportată la prevederile art.181 din HG nr.1391/2006, care stabilesc forma și modalitatea de încheiere a procesului verbal de contravenție. Ori, dispoziția de ridicare nu are caracterul unui act contravențional, fiind un act administrativ cu caracter individual, una din cerințele legalității actului vizând oportunitatea emiterii acestuia.
Sub acest aspect, instanța are în vedere dispozițiile art. 64 din O.U.G. nr. 195/2002 din al căror conținut reiese că măsura ridicării vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă se dispune de poliția rutieră, iar operațiunea fizică de ridicare a acestora se face de către administrațiile publice locale: ” (1) Poliția rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea și depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administrațiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz. (2) Contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul și depozitarea vehiculului staționat neregulamentar se suportă de către deținătorul acestuia. (3) Ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră în condițiile prevăzute la alin. (1) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.
De asemenea, art. 65 din aceeași ordonanță prevede faptul că se stabilesc prin regulament cazurile și condițiile în care oprirea, staționarea sau parcarea pe drumul public este permisă, astfel încât prin interpretarea sistematică a celor două texte legale rezultă că măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculului se ia în cazurile în care nu sunt respectate condițiile prevăzute de regulament pentru oprirea, staționarea sau parcarea pe drumul public.
Astfel în cauza de față, potrivit art. 143 lit. a) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. 195/2002 se interzice staționarea voluntară a vehiculelor în toate cazurile în care este interzisă oprirea voluntară, iar potrivit art. 142 lit. g) din același act normativ se interzice oprirea voluntară a vehiculelor în stațiile mijloacelor de transport în comun.
Instanța constată că în cauză măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului a fost dispusă prin dispoziția de ridicare și nu prin procesul verbal de contravenție astfel încât apărarea contestatorului în sensul în care nemenționarea măsurii ridicării autoturismului în cuprinsul procesului verbal ar atrage nelegalitatea măsurii nu poate fi reținută deoarece nemenționarea acesteia în cadrul procesului verbal nu este de natură a afecta prin ea însăși legalitatea măsurii.
Pentru a concluziona astfel, instanța a avut în vedere faptul că măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculului nu are natura unei sancțiuni complementare, sancțiunile contravenționale complementare fiind expres și limitativ prevăzute de art. 96 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002: aplicarea punctelor de penalizare; suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat; confiscarea bunurilor destinate săvârșirii contravențiilor prevăzute în prezenta ordonanță de urgență ori folosite în acest scop; imobilizarea vehiculului; radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la art. 17 alin. (4). D. urmare, cerința ca măsura să fie aplicată prin același proces verbal prin care s-a aplicat și sancțiunea principală nu se impune a fi respectată.
Esențial în procedura luării măsurii ridicării autoturismului este constatarea, de către agentul constatator rutier a staționării neregulamentare, aprecierea acestuia că se impune luarea măsurii, și manifestarea de voință a agentului competent în sensul dispunerii ridicării autoturismului, neavând relevanță sub ce formă se materializează această dispoziție, față de dispozițiile art. 64 din OUG 195/2002 anterior enunțate. Pe cale de consecință, atâta vreme cât un agent constatator din cadrul poliției locale a constatat personal staționarea neregulamentară a autoturismului și a dispus luarea măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea autoturismului astfel staționat, instanța apreciază că faptul că măsura ce a fost dispusă prin nota de constatare anterior menționată, iar nu prin procesul-verbal de contravenție, încheiat ulterior, nu este de natură a produce contestatorului nicio vătămare.
Cu privire la necomunicarea notei de constatare instanța reține că acesta nu este un motiv de nulitate a dispoziției de ridicare a autovehiculului, nulitatea reprezentând sancțiunea ce intervine în cazul întocmirii unui act cu nerespectarea condițiilor de valabilitate prevăzute de lege, iar comunicarea reprezentând o procedură ulterioară întocmirii actului.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 64 din OUG 195/2002 lasă la aprecierea agentului competent necesitatea luării măsurii ridicării autovehiculului, împrejurare care reiese din modul de redactare al acestui articol, respectiv ”poliția rutieră poate dispune ridicarea...”. De asemenea, potrivit art. 8 alin. 2 din Anexa 2 a HCLS 6 4/2010, în vigoare la data producerii evenimentului, operațiunile de blocare/ridicare, transport și depozitare a vehiculelor se face prioritar în cazurile în care vehiculele staționate neregulamentar pe partea carosabilă a drumurilor publice din Sectorul 6 sau pe domeniul public/privat de pe raza teritorială a sectorului 6, creează blocaje sau obstrucționări ale traficului rutier.
Prin urmare, măsura nu trebuie dispusă în mod obligatoriu în toate situațiile în care se constată staționarea neregulamentară, ci trebuie apreciat în mod concret de la caz la caz dacă se impune a fi luată, trebuind respectate condiții de proporționalitate între această măsură și efectele produse în trafic ca urmare a unei staționări neregulamentare. În cazul emiterii unor astfel de dispoziții agentul constatator trebuie să aibă în vedere principiul oportunității, această măsură fiind în acord cu acest principiul în cazul în care este utilă și deservește interesului public în scopul fluidizării circulației pe drumurile publice.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția de ridicare a autoturismului nu se justifica a fi luată în prezenta cauză, din planșele foto rezultând faptul că autoturismul nu obstrucționa oprirea mijlocului de transport în stație sau traficul călătorilor, fiind suficientă aplicarea unei amenzi contravenționale în sumă de 425 lei pentru sancționarea contravenției, instanța apreciind că în situația în care măsura ridicării nu este imperios necesară și oportună, s-ar crea premizele unei duble sancționări a contravenientului pentru aceeași faptă, cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. 7 din OG nr. 2/2001 .
În analiza răspunderii civile delictuale în persoana intimatei instanța va avea în vedere dispozițiile legii civile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv art. 1381 C.civ, raportat la art. 1.357 C.civ. . Astfel, condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt: existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul.
Prejudiciul constă în plata sumei de 677,32 lei reprezentând cheltuieli de ridicare, transport și depozitare a autoturismului conform facturii fiscale de la fila 12. Fapta ilicită constă în aceea că autovehiculul a fost ridicat din locul unde era staționat, fără a reprezenta un obstacol pentru circulația rutieră, încălcându-se principiul proporționalității dintre măsura dispusă și fapta contestatorului. Existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din însăși materialitatea faptei.
În ceea ce privește vinovăția, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. 2 C.civ. autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. În plus, instanța reține că agentul constatator își desfășoară activitatea ca un profesionist în domeniul său de activitate, astfel încât criteriile de apreciere a culpei sale sunt mai exigente decât cele ce au ca și criteriu obiectiv de apreciere a culpei omul mediu avizat
Față de cele anterior reținute, instanța apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei, în temeiul art. 1381 C.civ, raportat la art. 1.357 C.civ. .
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța urmează să admită excepția de nelegalitate a dispoziției de ridicare având in vedere ca nerespectarea principiului oportunității vizează un aspect de nelegalitate raportat la nerespectarea procedurii prevăzute de art. 64 din OUG nr. 195/2002 și să oblige intimata la plata în favoarea contestatorului a sumei de 677,32 lei cu titlu de despăgubiri.
In conformitate cu prevederile art. 453 din codul de procedura civila, instanța va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată către contestator în sumă de 400 lei reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea contravențională formulată de contestatorul A. I., domiciliat în București, .. 8, ., apartament 105, sector 6, CNP:_, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA DE POLIȚIE LOCALĂ SECTOR 6, cu sediul în București, ., sector 6, ca neîntemeiată.
Admite excepția de nelegalitate a Dispoziției de ridicare . nr._/4.03.2014.
Obligă intimata să plătească contestatorului suma de 677,32 lei cu titlu de despăgubiri.
Obligă intimata la plata cheltuielilor de judecată către contestator în sumă de 400 lei reprezentând onorariu de avocat.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CȘ/Thred.MV
5 ex./
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 866/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 132/2015. Judecătoria... → |
|---|
