Acţiune în constatare. Sentința nr. 963/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 963/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 963/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.963
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 22.01.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE M. D.
GREFIER A. B.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca acțiune în constatare-clauze abuzive privind pe reclamanții L. S. și L. L. în contradictoriu cu pârâtul C. E. BANK ROMÂNIA SA (fostă C. E. IPOTECAR IFN SA).
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanții, reprezentați de apărător D. N., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 3, și pârâta, reprezentata de apărător Busini M. D., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 101.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța, în conformitate cu prevederile art.131 Cod procedură civilă, pune în discuție competența generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei.
Reprezentantul reclamanților arată că Judecătoria sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Pârâta, prin apărător, arată că nu este competentă Judecătoria Sectorului 6 București, având în vedere incidența art.99 C.p.c..
La interpelarea instanței de judecată, arată că înțelege să invoce excepția necompetenței materiale, fiind vorba de o excepție de ordine publică, având în vedere faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, unele sunt evaluabile în bani, altele neevaluabile în bani și, având în vedere că exista unele capete de cerere neevaluabile în bani care atrag competența Tribunalului, potrivit art.99 din Codul de procedură civilă, în cazul în care sunt mai multe capete de cerere, competența se determină ținând cont de capătul de cerere care atrage competența instanței de grad mai înalt.
La interpelarea instanței de judecată cu privire la clauzele care ar putea determina competența tribunalului, reprezentantul pârâtei arată că este vorba de punctul 5 din cerere, respectiv posibilitatea acordată discreționar pârâtei de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, apoi capătul 8, 9 și 10 din cerere cu privire la posibilitatea acordată discreționar pârâtei de a declara creditul scadent anticipat.
Apreciază că sunt mai multe capete de cerere neevaluabile de bani.
Reclamanții, prin apărător, cu privire la excepția necompetenței materiale invocată la acest termen de judecată, arată că este competentă Judecătoria Sectorului 6 să soluționeze prezenta pricină, având în vedere valoarea obiectului cererii și capetele de cerere care nu sunt evaluabile de bani.
Reprezentantul pârâtei remarcă poziția reprezentantului reclamanților, care admite că exista capete de cerere neevaluabile în bani.
Instanța reține cauza în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.06.2014, reclamanții L. S. și L. L., în contradictoriu cu pârâta . România SA (fostă . IFN SA), au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.3. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv posibilitatea discreționară a pârâtei de a modifica nivelul dobânzii după bunul plac, constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv plata „comisionului de administrare lunar” de 0,15% ce a fost achitat de reclamanți începând cu scadența a 13-a, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la refacerea graficului cu privire la comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CFIF, plătibili în 336 tranșe lunare egale, pe toată perioada derulării Contractului, respectiv suma de 0,63 CHF (șaizeci și trei cenți) lunar.
În urma constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008 (cu efect retroactiv), reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea către aceștia a sumei de 11.411,46 CHF, reprezentând comision de administrare achitat pentru perioada 27.07._14, așa cum rezultă prin adunarea sumelor achitate lunar de reclamanți conform planului de rambursare credit. De asemenea, suma respectivă este purtătoare a aceleiași dobânzi pe care pârâta a încasat-o pentru creditul acordat în această perioadă, astfel încât reclamanții au solicitat restituirea sumei actualizate cu această dobândă, precum și cu sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă.
În subsidiar, reclamanții au solicitat restituirea sumei achitate în plus cu titlu de comision (în aceleași condiții și cu aceeași dobândă), în cazul stabilirii că suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF, constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. d din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv plata comisionului de rambursare anticipată, constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.2. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv posibilitatea acordată discreționar pârâtei de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului „în funcție de politica sa de creditare”, modificarea clauzei inserate la art.6.2. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, ca o consecință firească a constatării nulității absolute a clauzelor abuzive de la art. 4.3. și 5.2. din contract, modificarea clauzei inserate la art. 6.6. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, ca o consecință firească a constatării nulității absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. d) din Contract, constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.6. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv posibilitatea acordată discreționar pârâtei de modificare unilaterală a clauzelor „privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente”, constatarea faptului că această clauză este abuzivă decurge în mod firesc din constarea ca fiind abuzive a clauzelor privitoare la modificarea unilaterală și discreționară a valorii ratelor de credit și a ratei dobânzii curente, constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.14. și 8.15. din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.06.2008, respectiv renunțarea la beneficiul termenului de către reclamanți și posibilitatea acordată discreționar pârâtei de a constata „cazul de culpă” și a trece la executarea silită, în condițiile arătate în acele articole, constatarea nulității absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.3. din Condițiile Generale De Creditare, respectiv posibilitatea acordată discreționar pârâtei de a declara creditul scadent și de a avea posibilitatea să aplice sau nu, după bunul plac, prevederile art. 4.1. din Condiții, precum și dreptul discreționar al pârâtei de a declara scadent creditul dacă aceasta „constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului”.
În conformitate cu dispozițiile art. 98, 101 (stabilirea competenței), coroborate cu dispozițiile art. 194 lit. c) din Codul de procedură civilă, au evaluat valoarea litigiului la suma de 11,411,46 CHF (respectiv 41.879 lei, la cursul BNR RON-CHF din 16.04.2014), aceasta fiind partea evaluabilă în bani a cererii, raportată la clauzele contestate ale contractului de credit.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 16.06.2008, au încheiat cu pârâta contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, având ca obiect acordarea de către pârâtă a creditului în valoare de 142.088,75 franci elvețieni (CHF). Pârâta, ulterior semnării contractului, și-a schimbat denumirea din . IFN SA în . România SA. Acest contract, așa cum s-a arătat în mod unanim în doctrină și jurisprudență (și așa cum au susținut chiar reprezentanții instituțiilor de credit), reprezintă un contract (de credit ipotecar) cu clauze tip, preformulate, respectiv un contract de adeziune, reclamanții neavând posibilitatea de negociere a clauzelor acestui contract. Acest tip de contract are la bază o ofertă uniformă, standard și imuabilă adresată consumatorilor în general, adică unui grup de persoane sau tuturor persoanelor. Reclamanții au considerat că acest credit a fost acordat în condiții abuzive, împovărătoare, existând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, reclamanții se află în situațiile reglementate de dispozițiile Legii nr.193/2000 (privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori), republicată, ale Legii nr.296/2004 (privind Codul consumului), republicată, ale Legii nr.190/1999 (privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare), ale Codului civil în vigoare la data încheierii Contractului, ale Legii nr.289/2004 (privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice), ale OG nr. 21/1992 (privind protecția consumatorilor), ale Ordinului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007, ale Directivei nr. 93/13/CEE și ale altor acte normative care conțin reglementări privitoare la protecția consumatorilor, precum și sub incidența jurisprudenței Curții Europene de Justiție.
Față de cele menționate mai sus și față de faptul că nu au avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, reclamanții nu au participat la conceperea modelului de Contract, nu au avut niciun drept efectiv de a emite păreri cu privire la scutirea de plata taxelor judiciare de timbru, încheierea sau derularea tranzacției, acționând de pe o poziție inegală în raport cu banca, este evident faptul că au fost aderanți la un contract standard, conceput de pârâtă cu rea-credință, în scopul ascunderii anumitor aspecte și în scopul obținerii unui profit cât mai mare. Mai mult decât atât, nu le-a fost furnizat un proiect al Contractului, ci acesta a fost listat (împreună cu oferta de credit) la momentul semnării, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea reală de studiere a Contractului și apoi de modificare a vreunei prevederi din acesta.
Inserarea clauzei 8.16. din contract, respectiv împrejurarea că reclamanții au „citit, înțeles și acceptat clauzele [...] și că acestea au fost negociate cu pârâta [...]” nu reprezintă altceva decât o mistificare a adevărului și o nouă dovadă de rea-credință din partea reprezentanților pârâtei, culminând cu obligarea acestora - pe principiul „take it or leave ii” - să semneze acest contract care cuprinde atestarea unor aspecte nereale.
Reclamanții au menționat că, nici nu s-a pus problema negocierii, ci acest contract le-a fost impus dacă doreau să primească creditul. Neavând cunoștințe de specialitate, nici nu au înțeles exact termenii folosiți în Contract și practic au fost puși în fața a două alternative: ori semnau contractul în termenii impuși de pârâtă, ori nu primeau acest credit. Situația reclamanților locativă era extrem de delicată în acel moment (creditul fiind luat pentru achiziționarea unui apartament, așa cum rezultă din Contract), astfel încât au fost nevoiți să accepte orice condiții și chiar să ateste prin semnătura acestora o situație nereală, respectiv aceea că ar fi „negociat’’ contractul. De altfel, chiar din modul de redactare a acestei clauze se poate lesne observa că partea cu negocierea a fost adăugată ulterior, iar nu la prima redactare a modelului de contract (pârâta acumulând experiență în cei câțiva ani în care a activat pe piață înainte ca reclamanți să ia acest credit).
Reclamanții au precizat că au fost nevoiți să contracteze acest credit, întrucât au pierdut proprietatea asupra apartamentului în care locuiau și exista riscul de a fi evacuați în stradă.
Înainte de inițierea acestui litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 7201 -72010 din vechiul Cod de procedură civilă, reclamanții au încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, invitând la conciliere reprezentanții legali ai pârâtei. Acest aspect rezultă din notificarea nr. 3293, primită de pârâtă la data de 25.06.2012, existând pe dovada de comunicare ștampila de registratură cu noua denumire a pârâtei. Astfel, se confirmă că pârâta a primit invitația la conciliere, dar reprezentanții acesteia au ignorat intenția reclamanților de negociere și de încercare a soluționării amiabile a litigiului, refuzând să se prezinte la data, ora și locul comunicate în invitație. Acest aspect rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 12.07.2012.
După . dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 192/2006, reclamanții au participat la ședința obligatorie de informare privind procedura și avantajele medierii, așa cum rezultă din procesul-verbal nr. 52/27.02.2014. Având experiența anterioară prin care pârâta a evitat orice dialog cu reclamanții, aceștia au considerat că litigiul nu poate fi soluționat prin mediere. Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 192/2006 au fost declarate neconstituționale.
Motivele concrete pentru care reclamanții au considerat clauzele menționate în petitul acțiunii ca fiind abuzive au fost următoarele:
Clauza cuprinsă în art. 4.3. din Contract are următoarea formulare: „Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 4,25% p. a. f.f.
În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda și orice alte sume datorate, Creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă.
O asemenea clauză (manifest ilegală și abuzivă) afectează echilibrul contractual, reprezentând o condiție potestativă simplă din partea băncii, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii.
Astfel, atitudinea băncii se încadrează perfect în prevederile art. 1010 din vechiul cod civil (astfel cum erau acestea în vigoare la momentul încheierii Convenției), întrucât în contractele sinalagmatice ambele părți „se obligă”, iar modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație a fost principiul și voluero - „dacă vreau dobânda, se modifică”, iar Clientul nu poate face altceva decât să accepte, întrucât este cvasi imposibil să restituie integral creditul (se presupune că, dacă acesta are sume de bani disponibile nu are nevoie de a se împrumuta de la o instituție de credit).
Prin această clauză clientul este pus să accepte orice decizie va dori să ia instituția de credit, fără să o poată contesta și fără a avea vreun drept de a împiedica această acțiune. Datorită clauzelor contractuale de acest tip, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva consumatorului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, fără nicio justificare.
De altfel, această modalitate de modificare a dobânzii intră în contradicție flagrantă și cu alte prevederi legale. Astfel:
a) Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), ,,vânzătorul (în cazul de față creditorul) trebuie să informeze consumatorii (adică, debitorii-împrumutați) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”.
Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 25 din OG nr.21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să ne informeze cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, formulă conform căreia banca va modifica numai dacă va dori dobânda fiind evident ilegală.
b) Conform art. 93 lit. g pct. 1 și 3 din OG nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili. menționați în contract”, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia”.
În plus, pct. 3 al lit.g din OG nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii. Acestea nu sunt lăsate de lege la latitudinea instituției financiare.
De altfel, modificarea dobânzii este trecută în mod ferm în oferta de credit, modalitatea de calcul fiind conformă legii, astfel încât completarea din Contract „Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii împreună cu condiția de acceptare (dacă clientul nu restituie integral creditul) reprezintă un abuz al creditorului și o încălcare grosolană a dispozițiilor legale.
d) Prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) arată că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. Astfel, dobânda fiind corect stabilită (indice fix + un indice de referință verificabil) aplicarea acesteia nu poate ține de voința exclusivă a băncii, ci aceasta se aplică imediat, începând cu scadența a 13-a (ceea ce s-a și întâmplat în Contract, dar această dobândă, odată stabilită, nu mai poate fi modificată în funcție de voința exclusivă a băncii - acesta fiind, de altfel, sensul solicitării reclamanților).
Reclamanții au solicitat a se observa că, în cazul acestora, pârâta nu a respectat dispozițiile BNR privind obligativitatea menționării D. în Contract.
Clauza cuprinsă în art. 5.1. lit. c din Contract prin care le-a fost impusă obligația de a achita un comision de administrare este abuzivă, fiind total nejustificată, așa cum rezultă din analiza întregului raport juridic dintre părți și a întregului context contractual.
Reclamanții au precizat că acest „comision de administrare” nu a fost negociat cu aceștia, ci a fost impus de bancă, drept condiție pentru acordarea creditului. Practic, se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților din Convenție, reclamanții fiind obligați să achite o sumă totală de 40.700,18 CHF până la finalul perioadei contractului, reprezentând un procent de aproape 30% din valoarea creditului.
Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, corespunzător, profitul băncii. În acest fel, printr-un contract de adeziune, banca acționează cu rea-credință, speculând nevoia celui care cere acordarea creditului și inducându-l în eroare prin prezentarea unei dobânzi mai mici decât cea practicată de celelalte instituții financiare de pe piață. Această activitate este foarte asemănătoare cu activitatea de cămătărie (ambele fiind ilegale), întrucât prin art. 15 din Legea nr.190/1999 se prevede foarte clar că: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții”. Este limpede că legiuitorul a dorit în mod expres să limiteze posibilitatea băncilor de a avea o conduită incorectă, prin interzicerea introducerii altor costuri în sarcina împrumutatului. Tocmai o astfel de conduită face diferența dintre activitatea de cămătărie și activitatea unei bănci.
În mod intenționat, banca a nesocotit prevederile legale reproduse și a introdus în Convenție un „comision de administrare” care nu are nicio justificare. În plus, prin această atitudine, banca și-a creat un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Reclamanții au precizat că, prezentarea unei dobânzi mai mici decât cele ale concurenței i-a determinat să ia un credit de la pârâtă, iar nu de la o altă bancă. La momentul semnării contractului nici nu au realizat că au fost înșelați de reprezentanții pârâtei, ignorând total comisionul de administrare de 0,15% („lunar”), care aparent era mic dar, în realitate, așa cum au arătat, reprezintă 1,8% anual (după calculul pârâtei), procent care se adaugă dobânzii „atractive”.
De altfel, acesta a fost motivul pentru care, în cuprinsul contractului, la pct. 5.1. lit. c prin care se stabilește „comisionul de administrare lunar”, se face mențiunea: „0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a”.
Este lesne de observat diferența între dobândă, care este stabilită „p.a.” (pe an) și „comisionul de administrare”, la care nu se face mențiunea că este stabilit „p.a.” sau „p.l.” (pe lună), ci în mod intenționat este trecută această formulă ambiguă: „plătibil începând cu scadența a 13-a”, tocmai în scopul de a crea confuzie și a înșela vigilența clientului (care trece foarte ușor peste acest „amănunt nesemnificativ”).
Altfel spus, banca profită de faptul că atenția clientului este îndreptată asupra dobânzii mici, acesta nemaifiind atent la celelalte „detalii”. Pe scurt, este vorba de înșelăciune (tehnici psihologice atent studiate, aplicate intenționat în contractul de adeziune, cu scopul deturnării, atenției victimelor).
Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamantilor (ale clienților în general, întrucât aceasta este o practică generală a pârâtei), aduce atingere și mediului concurențial al băncilor, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de „comision”. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol. În mod evident, o dobândă (aparent) redusă a atras mai mulți clienți și, deci, o cifră de afaceri mai mare raportată la ceea ce ar fi putut obține banca respectivă în condițiile în care ar fi arătat în mod transparent costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut mai multe bănci concurente).
Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puțin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obținerea unui credit își canalizează atenția asupra dobânzii, cost care ar trebui sa fie cel principal și care diferențiază ofertele de creditare din piața bancară. Menționarea unei dobânzi mai mici (dar crescută substanțial prin comision) este intenționată, având drept scop înșelarea clienților.
Reprezentanții pârâtei au acționat psihologic, cu rea-credință, asupra consumatorilor, clienți ai băncii care au apelat cu bună-credință și cu încredere la o „instituție serioasă”.
Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
Conform art.117 din OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, „instituțiile de credit pot derula tranzacții cu clienții doar pe baze contractuale, acționând într-o manieră prudentă și cu respectarea legislației specifice în domeniul protecției consumatorului în realitate, respectarea drepturilor consumatorului și prezentarea unei oferte transparente, materializată într-un contract echilibrat și onest, precum și lipsa încercărilor de a „ascunde” costurile reale sub denumirea de „comisioane” face diferența între activitatea bancară (care, în mod evident, trebuie să aibă în vedere ideea de profit rezonabil) și activitatea de cămătărie. Or, în anii anteriori crizei economice, numeroase bănci au practicat cămătăria sub aparența unei activități respectabile și legale.
În realitate, pârâta nu a făcut altceva decât să inducă în eroare clienții și să obțină dobânzi cel puțin duble față de cele obținute în țara de origine a băncii C. E. Bank, ascunzând costurile reale ale creditului sub denumirea de comisioane pe care, orice client care nu avea pregătire de specialitate nu putea să le înțeleagă pe deplin.
Clienții (așa cum este și cazul de față), în majoritate covârșitoare se ghidau după dobânda prezentată de bancă, iar nu după comisioane, neînțelegând exact ce înseamnă aceasta și trecând de multe ori cu vederea faptul că, în realitate, prin cumularea comisioanelor cu dobânda, dobânda devine aproape dublă față de cea arătată la rubrica dobândă din contract.
Mai mult decât atât, „comisionul de administrare” este împărțit pe luni, iar nu calculat pe an, așa cum este dobânda, această tehnică fiind folosită în mod intenționat pentru inducerea în eroare a clienților de bună-credință și fără cunoștințe de specialitate. Astfel, „comisionul” lunar prezentat în convenție este de 0,15% „lunar” (exprimare cel puțin confuză, aspect ce va fi analizat mai jos), ceea ce, la o primă vedere, nu pare chiar așa de mult. Dacă se va face înmulțirea cu 12 luni, se va ajunge la o valoare de 1,8% p.a., ceea ce nu mai este chiar atât de puțin, în condițiile în care se va aduna și dobânda prezentată de bancă drept „extrem de atractivă”. Acesta este un caz tipic de dol. Reclamanții au menționat că respectivul calcul rezultă din graficul de rambursare întocmit de bancă, iar nu din interpretarea legală a clauzei contractuale. Explicația noțiunii de „comision de administrare” nu se regăsește în contract, tocmai pentru că ar fi trebuit să se explice foarte clar motivul care determină achitarea unui astfel de comision și ar fi atras atenția asupra nelegalității sale.
În mod evident, instituțiile de credit realizează venituri, deci profit din dobânzile aplicate și din taxele reținute la data semnării convențiilor de credit, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea să corespundă costurilor efective ale băncilor, să se limiteze la acoperirea acestora și să nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de administrare nu își regăsește justificarea, ci rezultă clar că s-a urmărit obținerea unor profituri suplimentare, iar nu acoperirea unor costuri care fac necesară achitarea unui astfel de comision.
În art. 75 din Legea nr. 296/2004 se arată: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea, de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”. În art. 78 din același act normativ se arată: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. ”
O dovadă suplimentară a faptului că acest „comision de administrare” reprezintă în realitate o dobândă mascată o reprezintă și faptul că acesta se achită „începând cu scadența a 13-a”, adică exact când se modifică dobânda fixă de 5,5% în dobândă variabilă, respectiv LIBOR 6M + 4,25% p.a. Dacă se va adăuga 1,8% (comisionul) la cei 4,25%, se va constata că obțin o dobândă de 6,05% p.a.„ la care se adaugă și LIBOR la 6 luni. Acest lucru înseamnă că banca, în mod deliberat, a făcut această „echilibristică” între dobândă și comisionul de administrare, astfel încât clientul să fie complet năucit și să nu înțeleagă că, în realitate îi crește dobânda, neavând nicio importanță cât va fi LIBOR 6M (altă exprimare confuză, deoarece limba care guvernează Contractul este limba română), întrucât acesta se adaugă la o dobândă deja mărită față de dobânda inițială (6,05% față de 5,5%).
Un alt motiv pentru care dobânda reală era „mascată” prin acest comision de administrare este acela că, la un moment dat, dobânda reală (D.) putea depăși dobânda de referință a BNR (redusă cu 20%), încălcându-se astfel prevederile art. 3 alin.3 din OG nr. 9/2000, în prezent abrogate prin art. 1089 alin.2 din Noul Cod civil. A fost mult mai simplu pentru pârâtă să disimuleze dobânda în acest „comision de administrare” și astfel să nu-și asume niciun risc, în condițiile în care contractul de credit este încheiat pentru o perioadă de 28 de ani.
O altă dovadă a relei-credințe a pârâtei (o dovadă a faptului că au fost înșelați) o reprezintă mențiunile din contract și graficul de rambursare, care prevăd plata unui comision de administrare de 1,8% anual, deși acesta a fost stabilit prin contract ca fiind „lunar” de 0,15%, fără să se precizeze asupra cărei baze de calcul se aplică acest procent. Având în vedere dispozițiile art. 77 din Legea nr.296/2004, „În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”, dispozițiile clauzei referitoare la comisionul de administrare ar trebui interpretate în sensul că procentul arătat (0,15%) trebuie aplicat o singură dată asupra întregului sold al creditului (142.088,75 CHF), ceea ce ar presupune o sumă totală de 213,13 CHF, plătibilă în 336 tranșe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF (șaizeci și trei cenți) lunar.
Astfel, reclamanții au solicitat în subsidiar, în conformitate cu dispozițiile art.77 din Legea nr. 296/2004, modificarea graficului de rambursare și restituirea sumei achitate în plus, cu titlu de comision de administrare, sumă la care se va adăuga aceeași dobândă cu cea percepută de bancă la creditul acordat.
Clauza inserată la art. 5.1. lit. d din contract, respectiv plata unui comision de rambursare anticipată este vădit abuzivă, întrucât restituirea sumei în avans este un drept al clientului, acesta neputând fi „penalizat” pentru că își îndeplinește obligația înainte de scadență.
Clauza abuzivă inserată la art. 5.2. din contract, respectiv faptul că pârâta „va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare reprezintă o nouă dovadă de rea-credință din partea creditorului.
Această clauză (ca și clauzele anterioare prin care creditorul este îndrituit să modifice unilateral și discreționar contractul) se încadrează perfect la pct. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, anexă în care sunt cuprinse clauzele considerate ca fiind abuzive: „Sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”
Față de prevederile legii, este evident că schimbarea „politicii de creditare” a pârâtei nu poate reprezenta „un motiv întemeiat”, ci cel mult o transferare a activității viitoare neperformante a băncii în sarcina clienților vechi. Motivul nu este doar neîntemeiat (în sensul legii), ci reprezintă o încercare de transformare a activității bancare în activitate de camătă cu aparență de legalitate.
Clauzele abuzive inserate la art. 8.14. și 8.15. din contract prevăd ca reclamanții să renunțe la beneficiul termenului prevăzut tot în contract în cazul executării silite (8.14.) și constatarea și aplicarea în mod discreționar a cazului de culpă și a consecințelor ce decurg din aceasta (8.15.).
În mod evident și aceasta este o clauză impusă, care creează un dezechilibru clar între drepturile și obligațiile părților, înlăturând de la aplicare art. 4.1. din condiții, dând dreptul discreționar pârâtei să decidă și să nesocotească (după cum va dori aceasta) prevederile contractului în ceea ce privește executarea silită.
În acest mod, reclamanților le-a fost încălcate drepturile conferite de lege, întrucât, datorită crizei financiare și scăderii veniturilor reclamanților există posibilitatea unei întârzieri la plată (absolut nedorite), care ar putea determina pârâta să acționeze cu bună-știință și să decidă executarea în paguba acestora, deși la acel moment ar fi achitat deja o mare parte din credit.
Clauza abuzivă inserată la art. 8.3. din condiții prevede că, în cazul în care reclamanții nu îndeplinesc oricare dintre obligațiile contractuale, ori pârâta „constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului”, aceasta va avea dreptul, doar pe baza unei notificări transmise împrumutatului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și să atragă și celelalte consecințe menționate în acest caz.
O astfel de clauză este evident abuzivă, întrucât conferă băncii un drept discreționar și total de a aprecia subiectiv apariția situațiilor menționate care nu sunt definite, afectând astfel, într-un mod evident echilibrul contractual. Aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Dezechilibrul contractual generat de aceste clauze este evident, deoarece operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului. Caracterul abuziv al acestor clauze și totodată reaua-credință a creditorului la momentul încheierii contractelor de credit sunt subliniate prin acest adevărat modus operandi al anumitor bănci care au transferat orice risc contractual în sarcina consumatorului. în fapt, deja instanțele de judecată, fiind învestite cu judecata unor clauze similare, au constatat caracterul abuziv al acestora, deoarece oferă băncii, în mod discreționar, dreptul exclusiv de a declara scadent anticipat creditul. Aceste clauze sunt considerate ab initio abuzive deoarece exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind.
Față de cele menționate mai sus, reclamanții au mai arătat și următoarele:
În accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuzivă este acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Conform art.78 din Legea nr.296/2004 „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin.2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu (ex. Directivele), au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Astfel, Directiva nr. 93/13/CEE, în art.6 paragraf 1 stipulează: „Statele membre stabilesc că, condițiile echitabile utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația națională în cauză, nu îl obligă pe consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste contracte, dacă poate continua să existe fără condițiile inechitabile ”. Aceasta este o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante și are ca efect impunerea unui echilibru real, echilibru ce restabilește egalitatea între părți (Decizia Curții Europene de Justiție, cauza E. M. Mostaza Claro vs Centro Movil Milenium SL, Cauza C-168/05).
Conform dispozițiilor tratatelor constitutive ale UE și Tratatului de aderare a României la UE, jurisprudența Curții Europene de Justiție, dată în aplicarea reglementărilor comunitare europene, are caracter obligatoriu. Așadar, jurisprudența CEJ are caracter obligatoriu în dreptul intern și înlătură de la aplicare orice alte dispoziții contrare din dreptul intern. Directiva, al cărei scop este acela de a consolida protecția consumatorului, constituie, potrivit art.3 paragraf. 1 lit. t din Tratatul Comunităților Europene, o măsură indispensabilă pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate Comunităților Europene și, în particular, pentru ridicarea standardului de viață și a condițiilor de viață pe tot teritoriul UE. Natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directiva consumatorului justifică, mai mult, ca instanța națională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor.”
Avocatul general apreciază că a recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract se încadrează pe deplin în textul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, este că o călăuzește interesele specifice ale unor părți.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/16.06.2008, oferta de credit din data de 16.06.2008, contractul de ipotecă autentificat sub nr. 979/16.06.2008, plan de rambursare inițial, plan de rambursare din data de 08.04.2014, notificarea nr.3293/21.06.2012 și dovada comunicării, proces-verbal conciliere din data de 12.07.2012, proces-verbal de informare a instanței nr. 52/27.02.2014 si extras de pe web site-ul paratei.
La data de 31.10.2014, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de L. S. și L. L., prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active a C. E. Bank România pentru perioada anterioară datei de 5 decembrie 2011, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în subsidiar, în măsura în care instanța ar admite pretențiile pecuniare ale reclamanților, pârâta a solicitat limitarea acestora cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani anteriori introducerii acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze
În cauza dedusă judecății, reclamanții și-au întemeiat cererea prin raportare la contractul de credit nr._/16.06.2008, având ca obiect acordarea de către bancă a unui împrumut bancar în valoare de 142.088 CHF.
Inițiativa încheierii contractului de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamanților, care s-a adresat pârâtei pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către bancă.
Prealabil încheierii contractului de credit, banca a prezentat reclamanților o ofertă de credit, în care erau stipulate toate costurile creditului.
La data de 31 martie 2009, C. E. Ipotecar IFN SA a cesionat către C. E. Bank NV (bancă constituită legal și funcționând conform legilor din Olanda) toate creanțele din portofoliul său însoțite de toate drepturile accesorii aferente. Ulterior, la data de 5 decembrie 2011, C. E. Bank NV a cesionat aceste creanțe către C. E. Bank (România).
Inițiativa încheierii contratului de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamanților, care s-a adresat pârâtei în urmă cu mai bine de 7 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către bancă.
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, contractul de credit a fost încheiat, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 7 ani de la momentul când a contractat creditul și s-a folosit de banii împrumutați.
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, convenția de credit a fost încheiată, iar reclamantul, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 7 ani de la momentul când a contractat creditul și s-a folosit de banii împrumutați.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru perioada anterioară datei de 05.12.2011.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului dedus judecății.
Reclamantul este însă cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, pornind de la împrejurarea că obiectul procesului civil îl constituie un raport juridic în care figurează un subiect activ - reclamantul - și un subiect pasiv, persoana căreia îi incumbă obligația corespunzătoare dreptului valorificat prin acțiune.
În speță, reclamanții au solicitat restituirea sumelor percepute și reținute în baza unor clauze pretins abuzive începând cu data de 16.06.2008 și până în momentul restituirii efective. Or, până la data de 05.12.2011, pârâta nu are calitate procesuală pasivă cu privire la aceste sume.
Nu există, așadar, identitate între persoana pârâtului C. E. Bank (România) SA și subiectul pasiv al raportului dedus judecății pentru sumele achitate anterior datei de 05.12.2011, motiv pentru care pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la perioada menționată.
A. Prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.
În măsura în care s-ar aprecia că sumele solicitate de reclamanți ar trebui restituite, pârâta a solicitat aplicarea prevederilor Decretului nr.167/_, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 71/_, referitoare la prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.
Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.
În aceste condiții, pârâta a solicitat instanței să constate prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea oricăror sume achitate de acesta cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.
B. Clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive.
B1. Prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „[directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte dar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale”.
Or, în conformitate cu art. 3 lit. g și i din Directiva nr.2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]”.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.
În cauza de față, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate, neexistând nici un dubiu în ceea ce privește modalitatea de clacul, soldul asupra căruia comisioanele urmează a fi aplicate și perioadele de timp pentru care urmează a fi aplicată dobânda.
Concluzionând, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care a solicitat instanței să aplice prevederile art. 4 alin.5 al Legii nr. 193/2000, prin prisma art. 4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
B 2. Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Contractul a fost încheiat în luna mai 2008, la acel moment contractele de credit pentru investiții imobiliare fiind reglementate de Legea nr. 190/1999.
Or, prevederile legii sus-menționate nu prevăd vreo regulă care să interzică băncii adaptarea clauzei referitoare la rata dobânzii la variațiile semnificative ale pieței monetare/financiare.
Procedând la menținerea ratei dobânzii la nivelul din anul 2008, banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale, evoluția condițiilor de pe piața monetară/financiară impunând acest lucru.
În cazul concret, reclamantul a optat pentru un produs de creditare cu dobândă variabilă din al doilea an contractual {dobânda este fixă doar în primul an de creditare). Opțiunea a fost liber exprimată, iar banca nu a impus nicio clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere. Existența altor produse de creditare predefinite nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă.
Alegerea unui tip de contract cu dobândă variabilă a fost făcută de către reclamant in considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare. Caracterul variabil al dobânzii a presupus anumite elemente contractuale diferite față de cele existente în situația aplicării unei dobânzi fixe, acestea reprezentând la momentul încheierii contractului de credit avantaje pentru împrumutat sau, cel puțin, elemente definitorii în alegerea făcută de acesta.
Sub un al doilea aspect, conform art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” [definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin.1 din Directiva nr. 93/13.
Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze induse într-un contract încheiat cu consumatorii: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să fie contrară bunei-credințe; 3. clauza prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.
B.2.1. Condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul.
În definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului. în măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a fiu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.
Nu poate fi reținută critica reclamanților referitoare la modificarea în mod discreționar a dobânzii, perceperea comisionului de acordare, administrare și rambursare, având în vedere că la solicitarea acestora pârâta a modificat de trei ori condițiile de creditare, în funcție de cererile repetate ale reclamanților.
Aceste costuri fac parte din prețul creditului. Aceste costuri au fost aduse la cunoștința reclamanților prin oferta de creditare, prin contractul de credit și prin cele trei acte adiționale și sunt consecința operațiunilor pe care pârâta întreprinde ca urmare a derulării creditului și ca urmare a celor trei modificări aduse contractului.
B.2.2. Condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință:
(i) Criteriul bunei-credințe.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 Cod civil, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.
Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr.193/2000.
În cazul concret, persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.
Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale.
În concluzie, reclamanții au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația acestuia este una cu executare succesivă. Perceperea comisionului de administrare, acordare este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu banca.
În considerarea celor precizate, instanța va avea în vedere că pârâta și-a îndeplinit obligația precontractuală stabilită prin capitolul II al OUG nr.25/2010, informând consumatorul cu privire la toate aspectele contractului de credit.
Totodată, pe lângă informațiile precontractuale furnizate consumatorului, care se materializează în oferta de credit, reclamanților le-a fost acordat un termen de minim 15 zile, termen în care aceștia puteau reflecta asupra tuturor condițiilor de creditare.
În mod regulat consumatorii aleg să încheie contractul de credit în aceeași zi în care primesc oferta de creditare. Renunțarea la beneficiul termenului este doar opțiunea consumatorului, banca supunându-se voinței acestuia.
(ii) Criteriul echilibrului contractual
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei nr.93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Urmează a se observa că fiecărui consumator cu care banca contractează i se emite preliminar o ofertă de credit, cuprinzând valori diferite atât în ceea ce privește dobânda dar și în ceea ce privește comisioanele, inclusiv comisionul de risc. Astfel, este limpede că în urma analizei pe care banca o face, având în vedere toate condițiile consumatorului, aceasta va stabili toate costurile creditului și va emite oferta de creditare. Ulterior emiterii acesteia, consumatorul are posibilitatea de a negocia fiecare clauza contractuală, aspect ce incumbă consumatorului o obligație de diligență.
Față de situația de fapt dedusă judecății, o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către reclamant ținând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă de la momentul primirii ofertei de creditare termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potrivit legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu, profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
De asemenea, așa cum s-a arătat, banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale liber agreate. Perceperea comisionului de administrare și a dobânzii (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil, conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
Clauza referitoare la modificarea dobânzii nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere. în acest sens, art. 4 alin.5 și 6 din Legea nr. 193/2000 stabilește cu titlu de principiu că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În afara enumerării condițiilor teoretice a căror îndeplinire cumulativă ar conduce la încadrarea clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii în categoria prevederilor abuzive, pentru simplificarea demersului de identificare și calificare a naturii acestora, anexa la Legea nr. 193/2000 oferă o listă exemplificativă a clauzelor care sunt considerate abuzive. Printre altele, anexa menționată face referire la clauzele care „dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.
În speță, toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcție de indicele independent LIBOR 6M și nicidecum dobânda nu a fost majorată de către creditor în mod discreționar, așa cum au susținut reclamanții.
Anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Pârâta a solicitat instanței să constate că anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a preciza însă în mod concret de unde rezultă aceste sume.
Însă, admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. Astfel, cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la aceste comisioane.
În situația în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr.193/2000, prevăzut în art.13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.
Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea contractului de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu.
În drept, art.205 și următoarele din Codul de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, Legea nr.193/2000, Legii nr.363/2007 și celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentei.
Pârâta a depus la dosar în copie adresă din data de 08.04.2009 și borderou.
La termenul de judecată din data de 05.02.2015, parata a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 6 București.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva excepției necompetenței materiale instanța reține următoarele:
În conformitate cu disp. art. 123 alin. 1 Cod procedură civilă, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.
În speță reclamanții au formulat zece capete principale de cerere, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.3, 5.1 lit. c și d, art. 5.2, 8.6, 8.14 și art. 8.3 și modificarea cauzelor inserate la art.6.2 și 6.6 din contractul de facilitate de de credit și de garantie nr._/16.06.2008.
În privința capetelor de cerere prin care se contestă clauzele prevăzute de art. 5.2 din contract, care prevede dreptul creditorului să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derularii contractullui în funcție de politica sa de creditare, art.8.6 din contract, care prevede dreptul creditorului de modificare unilaterala a caluzelor privind valoarea ratelor de credit și rata dobanzii curente, art.8.14 și 8.15 din contract, care prevede dreptul creditorului de a constata cazul de culpa și a trece la executarea silita, și art. 8.3 din contract, potrivit căruia creditorul are dreptul de a declara creditul scadent și de a avea posbilitatea sa aplice prevederile art.4.1 din contract, instanța constată că acestea nu sunt evaluabile în bani, având în vedere obiectul clauzelor contractuale contestate.
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 Cod procedura civila, întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 Cod procedura civila, care atrag competența materială a judecătoriei.
Împrejurarea că aceste clauze influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutați, nu sunt de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauzele analizate nu stabilesc în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutaților ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea contractului, care depășește 200.000 lei.
Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 Cod procedura civila, instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții L. S., CNP_, și L. L., CNP_, cu domiciliul în B., .. 45, . Ilfov, în contradictoriu cu pârâta . România SA (fostă . IFN SA), cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Clădirea Anchor Plaza, sector 6, înregistrată la ORCTB sub nr.J40/_/1993, C._, cu sediul ales în București, Șoseaua N. T. nr.4-8, America House, Aripa de Vest, etaj 8, sector 1, la SCA T., Z. și Asociatii, în favoarea Tribunalului București.
Nesupusă niciunei căi de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,05.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.MD/Thred.MV
5 ex./02.03.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 590/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 866/2015. Judecătoria... → |
|---|
