Pretenţii. Sentința nr. 8930/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 8930/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 05-11-2015 în dosarul nr. 8930/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI-SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 8930

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 05.11.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE C. C. Ș.

GREFIERELENA S.

Pe rol soluționarea cererii având ca obiect pretenții, privind pe reclamantul S. T., în contradictoriu cu pârâtul P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 28.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 04.11.2015 și ulterior pentru azi, 05.11.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17.08.2015, reclamantul S. T., în contradictoriu cu pârâtul P. G. al Municipiului București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să plătească în favoarea reclamantului o penalitate stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, sentința civilă nr. 223/11.02.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul pe care acesta i-l produce în mod deliberat, încă din anul 2011, prin faptul că refuză să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin sentința civilă nr. 223/2011 și astfel îi încalcă în mod flagrant dreptul de proprietate/dreptul la despăgubiri pentru bunul ce-i aparține în proprietate; inacțiunea pârâtului/refuzul acestuia de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu este cu atât mai prejudiciabil(ă) pentru reclamant cu cât obligațiile prevăzute în titlul executoriu nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane, iar pârâtul cunoaște foarte bine acest lucru și astfel, acceptă această situație de fapt atât de vătămătoare pentru reclamant.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr.223/11.02.2011 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, instanța de judecată a stabilit în sarcina pârâtului, P. G. al Municipiului București, următoarele obligații: „să propună acordarea de despăgubiri către contestator (reclamantul), în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005; „să emită o nouă dispoziție în acest sens”.

Așa cum rezultă din pag. 6 alin. 4 a sentinței civile nr. 223/2011, instanța de judecată a reținut că reclamantul a depus toate actele doveditoare ale dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 264 mp situat la adresa din București, ., sector 3, statuând astfel că reclamantul este persoana îndreptățită să solicite acest bun însă, față de faptul că din probatoriul administrat în dosarul nr._/3/2009, ce s-a aflat pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a Civilă, a rezultat că imobilul nu-i poate fi restituit în natură, a stabilit obligarea pârâtului să emită o dispoziție prin care să propună să-i fie acordate despăgubiri pentru acest imobil.

Reclamantul a precizat că, așa cum s-a consemnat în motivarea sentinței civile nr. 223/2011, acesta a fost lipsit de bunul său în mod abuziv, încă din anul 1973, când imobilul în discuție a fost expropriat de Statul Român, fără a-i fi achitată nicio despăgubire pentru acesta (a se vedea pag. 4 alin.2).

Ceea ce a dorit reclamantul să sublinieze a fost faptul că Statul Român, prin instituțiile sale, în continuare îi încalcă în mod flagrant dreptul de proprietate, având în vedere că, deși s-a stabilit, încă din anul 2011, în sarcina Primarului G. al Municipiului București, obligația de a emite o dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant pentru imobilul proprietatea sa situat la adresa din București, ., sector 3, nu a înțeles să-și îndeplinească această obligație nici până în prezent.

Desigur că neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu mai sus menționat este extrem de vătămătoare pentru reclamant, mai ales având în vedere că este o persoană în vârstă, a împlinit deja vârsta de 80 ani și este foarte grav bolnav. În această situație este evident că, prin neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor ce îi revin față de reclamant, se continuă încălcarea dreptului acestuia de proprietate.

În plus, având în vedere că pârâtul este P. G. al Municipiului București, este evident că, în continuare, Statul Român, prin instituțiile sale, nu înțelege să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin lege, prin hotărâri irevocabile, față de cetățenii săi, acționând în continuare ca un uzurpator.

Au trecut 42 de ani de când Statul Român l-a deposedat în mod abuziv de bunul său și nici până în prezent nu i-a fost restabilit acest drept de către Statul Român, deși există o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens încă din anul 2011.

Având în vedere că: pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în titlul executoriu și nici nu i-a răspuns la numeroasele adrese pe care i le-a comunicat începând din anul 2011 și până în prezent, prin care i-a solicitat îndeplinirea obligațiilor ce au fost stabilite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 223/2011 și că obligațiile prevăzute în titlul executoriu mai sus menționat nu puteau să fie aduse la îndeplinire printr-o altă persoană, fapt bine cunoscut și de pârât care, în acest fel a ales să-i producă o vătămare considerabilă, reclamantul a fost nevoit să formuleze cerere de executare silită a titlului executoriu, sentința civilă nr. 223/2011 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu P. G. al Municipiului București, care a fost înregistrată pe rolul B. C. L., sub număr de dosar 306/2015.

Executorul judecătoresc i-a comuniat pârâtului încă din data de 23.07.2015 încheierea privind încuviințarea executării silite a sentinței civile nr. 223/2011, iar în data de 24.07.2015, somația prin care i-a solicitat îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu de mai sus, însă pârâtul nu a dat curs nici acestor încercări ale reclamantului de a obține respectarea dreptului său de proprietate.

În concluzie, având în vedere că până la data formulării prezentei cereri (14.08.2015) au trecut mai mult de 10 zile față de data la care pârâtul a primit încheierea privind încuviințarea executării silite dispusă de B. C. L., în dosarul nr. 306/2015, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata unei penalități în cuantumul maxim prevăzut de art. 906 Cod procedură civilă alin.2, de 1.000 lei/zi de întârziere, până la aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce-i revin potrivit sentinței civile nr. 223/2011.

Având în vedere vătămarea deosebit de gravă care i-a fost produsă de pârât ca urmare a faptului că o perioadă atât de mare de timp a refuzat să-și îndeplinească obligațiile stabilite printr-un titlu executoriu, obligații ce vizează respectarea dreptului său de proprietate, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâtului să-i achite o despăgubire pentru repararea acestui prejudiciu, în temeiul art. 892 Cod procedură civilă.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 892, art. 906 și urm. din Codul de procedură civilă.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, sentința civilă nr.223/11.02.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, somație din data de 16.07.2015, confirmare de primire și notă de inventar.

Prin compartimentul registratură, la data de 30.09.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

În raport de situația de fapt și cea de drept, pârâtul a invocat și a solicitat admiterea următoarelor excepții:

Excepția netimbrării acțiunii, având în vedere dispozițiile OUG nr.80/2013, art.33 alin.1 conform căruia timbrajul se analizează cu prioritate, astfel, taxa de timbru se datorează anticipat, iar neîndeplinirea obligației se sancționează cu anularea cererii. Pârâtul a solicitat ca reclamantul să evalueze capătul 2 de cerere și să-l timbreze la valoare.

Pârâtul a apreciat că prezenta acțiune nu este scutită de plata taxei de timbru, și trebuie timbrată la valoare conform art.3 alin.1 lit. e.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune privind acordarea despăgubirilor pentru perioada_12, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.706 Cod procedură civilă, privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 17.08.2015, având în vedere data la care dosarul administrativ a fost completat de către reclamant, acesta reprezentând momentul ales de persoana îndreptățită pentru depunerea tuturor actelor necesare soluționării notificării și începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect pentru următoarele motive:

Din adresa nr._/21.09.2015 emisă de Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001 rezultă că dosarul administrativ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar G. nr._/20.03.2015.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 Cod procedură civilă.

Alăturat întâmpinării, pârâtul a anexat în copie, adresa nr._ din data de 21.09.2015 și Dispoziția nr._ din data de 30.03.2015 a Primarului Municipiului București.

Urmare solicitării instanței, la data de 13.10.2015, Biroul Executorului Judecătoresc C. L. a înaintat la dosar în copie certificată înscrisurile din dosarul de executare silită nr.306/2015 (filele 39-57.

La data de 12.10.2015, prin același compartiment, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a arătat că pârâtul a invocat cu prioritate excepția netimbrării acțiunii, solicitând „ca reclamantul să evalueze capătul 2 de cerere și să-l timbreze la valoare ... conform art.3 alin.1 lit. e” din OUG nr. 80/2013.

În mod cert, pârâtul este în eroare, având în vedere că, prin capătul 2 de cerere, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul produs care, conform art. 7 din OUG nr. 80/2013, aplicabil în cauză, se taxează cu suma de 100 lei, și nu la valoarea despăgubirilor. Mai mult, conform dispozițiilor art. 892 Cod procedură civilă „instanța de executare va stabili această sumă (c/v despăgubirilor solicitate de creditor) dacă prin titlu executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului”.

Pârâtul a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind acordarea despăgubirilor pentru perioada_12, excepție care este, de asemenea, netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele argumente:

Prin capătul 2 de cerere, reclamantul, în calitate de creditor, a solicitat, în temeiul art. 906 alin. 7 și art. 892 Cod procedură civilă, ca instanța de judecată să stabilească despăgubirea ce i se cuvine ca urmare a faptului că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută într-un titlu executoriu (care nu putea să fie adusă la îndeplinire decât de P. G. al Municipiului București și nu prin alte persoane), și nu a solicitat stabilirea unei despăgubiri pentru fiecare an în parte de la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței de judecată și până în prezent.

Sensul art. 892 Cod procedură civilă este cât se poate de clar: instanțele de judecată stabilesc cuantumul despăgubirilor datorate de debitor creditorului având în vedere particularitățile fiecărei spețe în parte (inclusiv vârsta înaintată a reclamantului - în prezent având 80 de ani - și o stare de sănătate precară), dar și atitudinea pârâtului care, așa cum se întâmplă în prezenta cauză, a acceptat să-i producă un prejudiciu, atâta timp cât nu a cunoscut foarte bine că obligația din titlul executoriu nu poate fi adusă la îndeplinire decât de acesta și nu de/prin alte persoane.

În speța de față, reclamantul a solicitat a se avea în vedere că titlul executoriu are ca obiect obligarea pârâtului să-i acorde măsuri reparatorii pentru imobilul pe care l-a deținut în proprietate, și care, conform celor stabilite de instanța de judecată în mod irevocabil, i-a fost expropriat în mod abuziv de către Statul Român, care a acționat ca un uzurpator.

În acest context, este evident că Statul Român, prin instituția reprezentată de pârât, înțelege să-i încalce în continuare reclamantului dreptul de proprietate, deși acesta i-a fost recunoscut de instanțele din România și este garantat prin Constituție.

Această atitudine abuzivă a pârâtului care îi încalcă în mod profund drepturile de cetățean și de om este cu atât mai gravă cu cât reclamantul este o persoană în vârstă (în prezent având 80 de ani și o sănătate precară) și, în aceste condiții, este greu de crezut că voi mai fi în viață pentru a se putea bucura de reparațiile pe care Statul Român, prin instituțiile sale, ar trebui să i le acorde.

Pârâtul a știut toate aspectele menționate mai sus și, totuși, nu a luat nicio măsură pentru a-l pune în drepturi într-un termen cât mai scurt pentru ca măsurile sale să fie eficiente și pentru reclamant.

Pârâtul a solicitat, pe fondul cauzei, „respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect”, invocând în acest sens că dosarul administrativ al reclamantului a fost soluționat prin Dispoziția de Primar G. nr._/30.03.2015.

Reclamantul a precizat că, deși pârâtul a depus la dosarul cauzei Dispoziția nr._/30.03.2015, prin care a propus acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiectul sentinței civile nr. 223/11.02.2011, pe numele reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită, aceasta nu i-a fost comunicată până în prezent, și astfel, nu produce efecte juridice.

Așa cum s-a menționat în mod expres în pag.2 a Dispoziției nr._/30.03.2015, aceasta poate fi atacată de reclamant, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția Civilă a Tribunalului București, fiind cât se poate de evident că, în lipsa comunicării, Dispoziția nu produce niciun fel de efecte (ca și cum nu ar fi fost emisă), dosarul promovat de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 rămânând în lucru pe rolul Municipiului București, pentru care subzistă în continuare obligația de a emite o dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul în discuție pe numele reclamantului.

Pentru și mai bună înțelegere a acestei situații, reclamantul a arătat că, nefiindu-i comunicată Dispoziția nr._/2015, nu curge termenul de 30 de zile și nici nu se pot desfășura în continuare etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013, adică decizia nu poate fi supusă controlului de legalitate de către prefect și nici nu poate fi transmisă către ANRP pentru finalizarea procedurii de restituire a imobilului către reclamant.

În sensul celor de mai sus este și lipsa vreunui răspuns al pârâtului la somația care i-a fost comunicată de executorul judecătoresc, în sensul de a emite dispoziția prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pe numele reclamantului pentru imobilul în discuție.

Reclamantul a solicitat a se avea în vedere că pârâtul, de totală rea credință, nu i-a comunicat Dispoziția nr._/30.03.2015 nici până în prezent și astfel, finalizarea procedurii de restituire către acesta a reparațiilor prevăzute în lege pentru imobilul pe care l-a deținut în proprietate este mult întârziată, cu consecința că reclamantul nu se va mai putea bucura personal de măsurile reparatorii prevăzute în lege (care nu pot reprezenta în niciun caz o reparație totală a abuzului la care a fost supus de către Statul Român, care i-a luat cu forța imobilul pe care îl deținea în proprietate) având în vedere vârsta înaintată pe care o are, fapt bine cunoscut de către pârât.

Prin compartimentul registratură, la data de 16.10.2015, reclamantul a depus la dosar precizări la capătul 2 de cerere formulat în cauză, prin care a solicitat obligarea pârâtului să-i achite o despăgubire în cuantum de 100.000 de lei, cu titlu de daune morale.

În susținerea pretențiilor mai sus menționate, reclamantul a arătat că, prin refuzul de a-și îndeplini obligațiile stabilite prin sentința civilă nr. 223/2011 (au trecut deja 4 ani) - care au drept scop final obținerea de către reclamant a unei despăgubiri materiale pentru imobilul pe care l-a deținut în proprietate și care i-a fost expropriat în mod abuziv de Statul Român - reclamantul, care este o persoană în prezent în vârstă de 80 de ani și cu o sănătate extrem de șubredă, nu se mai poate bucura de condiții normale de viață, neavând banii necesari să-și cumpere toate medicamentele de care are nevoie și nici nu-și poate prelungi speranța de viață (dreptul la viață, cu respectarea demnității umane).

În plus, în susținerea daunelor morale, reclamantul a invocat și încălcarea de către pârât a demnității și respectului care i se cuvin în calitate de om și cetățean, care rezultă fără putință de tăgadă din următoarele:

Reclamantul a formulat imediat după pronunțarea sentinței civile nr.223/2011 adresa nr._/01.07.2011 pe rolul Primăriei Municipiului București, pentru ca această instituție a statului să îl repună cât mai repede în drepturi. Având în vedere că și pârâtul a fost parte în dosarul nr._/3/2009, ce s-a aflat pe rolul Tribunalului București-Secția a III- a civilă, nu era necesar acest demers al reclamantului, obligația ar fi trebuit să fie adusă la îndeplinire de Municipiul București, prin P. G., fără eforturi suplimentare din partea acestuia. Reclamantul a depus mai multe dosare pe rolul Judecătoriei Sector 6 (nr._ ; nr._ ; nr._ și prezentul dosar) în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin P. G., în încercarea de a determina acest pârât să-și îndeplinească obligațiile instituite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 223/2011, însă, fără niciun rezultat.

Mai mult, deși pârâtul a făcut dovada în prezentul dosar că a emis Dispoziția nr._/30.03.2015, prin care a propus acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiectul sentinței civile nr.223/11.02.2011, pe numele reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită, nu i-a comunicat-o până în prezent, și astfel, acest document nu produce efecte juridice.

Nici la somația emisă în dosarul de executare silită nr. 306/2015 aflat pe rolul B. C. L., ce i-a fost comunicată încă din data de 24.07.2015, pârâtul nu a înțeles să răspundă și să-i comunice Dispoziția nr._/2015.

Astfel, instanța va observa că dispoziția de mai sus pârâtul nu i-a comunicat-o nici în cadrul prezentului dosar, chiar dacă a primit acțiunea și a putut observa că a solicitat să fie obligat la plata de penalități pe zi de întârziere până la aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce-i revin prin sentința civilă nr. 223/2011 și despăgubiri.

Prin refuzul pârâtului de a-i răspunde la toate demersurile făcute până în prezent pentru punerea în executare a unui titlu executoriu pronunțat de instanțele din România, având ca obiect repararea abuzului care i s-a făcut de către Statul Român prin exproprierea imobilului proprietate sa (obligația de propunere de măsuri reparatorii pentru acest imobil nu poate să fie adusă la îndeplinire decât prin debitorul din prezentul dosar), reclamantul a fost umilit și a avut un sentiment extrem de accentuat de neputință, izvorât din imposibilitatea de a-și recâștiga drepturile de om și de cetățean, în contradictoriu cu un stat de drept care se consideră democratic și social, însă, care nu are nicio rezervă în a-i încălca drepturile fundamentale. O dată în plus, reclamantul a simțit că i-au fost violate drepturile de către Statul Român.

Față de cele de mai sus, reclamantul a solicitat admiterea prezentei acțiuni așa cum a fost formulată, motivată și precizată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 906, art. 892 Cod procedură civilă și art. 1357 Cod civil.

La data de 29.10.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare la cererea precizatoare formulată de către reclamant, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În fapt, prin cererea precizatoare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 100.000 lei cu titlu de daune morale, pârâtul, chiar dacă a emis Dispoziția de PG nr._/30.03.2015, nu i-a comunicat-o până în prezent. Temeiul de drept l-a constituit dispozițiile art.906, 892 Cod procedură civilă, art. 1357 Cod civil.

Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin. 1.

Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite.

Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.

Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Daunele morale sunt prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic. Normele eticii și echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.

Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.

Sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamantul nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral, în ce anume constă.

În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Pârâtul a apreciat că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.

Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanță de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza căror a să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Pârâtul a considerat că reclamantul trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de prejudiciul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturile lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigențe probatorii.

În speță, reclamantul nu a dovedit vătămarea concretă produsă de către pârât a stării psihice a acestuia, în condițiile în care, în afară de depunerea notificării, acesta nu a întreprins, personal, vreun demers. În concret, reclamantul s-a limitat a enunța că a încercat o stare de disconfort psihic constând în revoltă, nemulțumire față de conduita pârâtului, fără a invoca elemente suplimentare de natură a forma convingerea că a fost afectat moral, într-adevăr, în oricare dintre elementele sale.

Astfel, nu s-a făcut dovada vătămării prin fapta ilicită a pârâtului a uneia dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite pe plan psihic, astfel încât instanța să fie în măsură a analiza importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și, implicit, măsura în care pot fi acordate despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Întrucât nu a fost îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu moral, nu se mai impune analiza condiției existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudicial moral suferit, în lipsa unei întruniri cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel că pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.

Pentru Municipiul București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.

În speță, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condițiile în care, reclamantul avea la îndemână căi de soluționare a notificărilor și, respectiv, obținerii executării pe cale silită, prevăzute de lege, tocmai pentru a se obține satisfacțiile pretențiilor deduse judecății, respectiv a punerii în executare - proceduri purtătoare de cheltuieli de judecată - și de cheltuieli de executare, la care creditorul avea dreptul să le solicite și să le obțină, la cerere.

De altfel, daunele morale potrivit art.1349 Cod civil trebuie să aibă efecte reparatorii și nu să constituie o cale de a obține venituri nejustificate.

În speță, nu s-a demonstrat nici fapta ilicită, prejudiciul real încercat și efectiv, vinovăția privind săvârșirea faptei ilicite, și nici raportul de cauzalitate între fapta presupus a fi ilicită a pârâtului și prejudiciul moral invocat, potrivit cerințelor art. 1.349 și următoarele Cod civil.

Însăși Legea nr.165/2013 prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art.33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.

Referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, acesta a solicitat respingerea acestora, deoarece nu se poate reține culpa acestuia procesuală.

Față de aceste considerente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 Cod procedură civilă.

Ambele părți au administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capatul de cerere avand ca obiect daune morale, instanța o va respinge ca neîntemeiată.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, in vigoare la momentul expirării termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit pana la data de 14.03.2003, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamant a notificării înregistrate sub nr. 3547/1.11.2001, prin care a solicitat despăgubiri pentru terenul situat în București, . f.n., sector 3, preluat în mod abuziv, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.

Pârâtul Municipiul București s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 abia în anul 2009 prin emiterea Dispoziției nr._/17.04.2009, atacată de reclamant prin contestație și soluționată de Tribunalul București secția a III a civilă prin sentința civilă nr.223/11.02.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2009, prin care instanța de judecată a anulat dispozitia atacata, a stabilit în sarcina pârâtului să propună acordarea de despăgubiri către contestator (reclamant), în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, obligând paratul să emită o nouă dispoziție în acest sens.

Desi hotărârea judecătorească a rămas definitiva la 29.06.2011 prin respingerea recursului declarat de parat de catre Curtea de Apel Bucuresti, paratul Municipiul Bucuresti s-a conformat dispozițiilor hotărârii judecătorești abia la data de 30.03.2015 cand a emis dispoziția nr._ prin care a luat act de sentinta civila nr. 223/11.02.2011 si a propus acordarea de depagubiri către reclamant, în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, necomunicând însă reclamantului dispoziția astfel emisa decât in cadrul prezentului proces, odată cu întâmpinarea.

Reclamantul a invocat că faptul cauzator de prejudiciu moral a constat în emiterea cu întârziere a dispoziției, astfel cum a fost dispusa prin hotărârea judecătorească definitiva, prelungind astfel perioada in care reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului sau, deși i s-a constatat calitatea de persoana îndreptățita. În consecință, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este reprezentată de neemiterea deciziei administrative, faptă care a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului din perspectiva exercițiului efectiv al dreptului. Astfel, fapta ilicită a fost săvârșită prin inacțiune și s-a perpetuat în timp până la data de 30.03.2015 când pârâtul a emis dispoziția nr._, fapta cauzatoare de prejudiciu subzistând atâta timp cât pârâtul a fost în pasivitate în ce privește îndeplinirea obligației stabilite prin titlul executoriu, dar prevăzute si de art. 23 din Legea nr. 10/2001, aducând o atingere continuă dreptului subiectiv al reclamantului, generând prescripții succesive în timp, interpretarea în acest sens fiind dată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia de speță nr. 461/12.02.2014.

Ca atare, instanța apreciază că prescripția a început să curgă la momentul la care reclamantul a luat cunostinta de emiterea dispoziției administrative, respectiv odata cu comunicarea întâmpinării la data de 2.10.2015-fila 33, acesta fiind momentul obiectiv la care reclamantul a cunoscut „paguba”, respectiv prejudiciul moral invocat și întinderea acestuia, reclamantul invocând tocmai durata în timp a inacțiunii pârâtului ca faptă cauzatoare de prejudicii. Având în vedere că precizarea privind obligarea paratului la plata daunelor morale a fost formulata la data de 14.10.2015, rezultă că reclamantul a respectat termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 raportat la art. 2528 din codul civil, aplicabil la data 2.10.2015.

Pe fondul capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de penalități in conformitate cu prevederile art. 906 din codul de procedura civila, instanța reține că prin sentința civilă nr.223/11.02.2011 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, prin care instanța de judecată a anulat dispozitia Primarului G. nr._/17.04.2009 emisa de P. G. al Municipiului Bucuresti prin care a fost respinsa notificarea formulata de reclamant in baza Legii nr. 10/2001, a stabilit în sarcina pârâtului să propună acordarea de despăgubiri către reclamant, în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, obligând paratul să emită o nouă dispoziție în acest sens.

Întrucât paratul nu s-a conformat dispozițiilor titlului executoriu, hotărârea judecătorească fiind irevocabila la data de 29.06.2011, reclamantul a formulat cerere de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 223/2011 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu P. G. al Municipiului București, care a fost înregistrată pe rolul B. C. L. la data de 14.07.2015 sub număr de dosar 306/2015.

In temeiul art. 888 raportat la art. 668 din codul de procedura civila executorul judecătoresc a comunicat pârâtului la data de 24.07.2015 încheierea privind încuviințarea executării silite a sentinței civile nr. 223/2011 si somația de executare prin care a somat paratul sa se conformeze dispozitiilor prevăzute în titlul executoriu in termen de 10 zile de la comunicarea somației in sensul executării obligației de a face stabilite in sarcina sa.

Cu ocazia prezentului litigiu, paratul a comunicat faptul ca a executat obligația de a face stabilita in sarcina sa prin emiterea Dispoziția nr._ la data de 30.03.2015, act pe care l-a anexat la dosar, in original, la data de 30.09.2015-fila 26, determinând astfel cheltuieli nejustificate in patrimoniul reclamantului prin neaducerea la cunoștința executorului judecătoresc a faptului ca dispoziția administrativa a fost emisa la data de 30.03.2015.

Însă, din perspectiva obligației de face stabilita prin titlu, instanța retine ca paratul a executat aceasta obligație astfel cum a dispus instanța de judecata prin hotărâre, reclamantul având posibilitatea, fie de a se prezenta la sediul unității teritorial administrative pentru ridicarea acesteia, fie de a i se înmâna originalul depus la dosar, la solicitarea acestuia.

In consecința, capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 906 din codul de procedura civila va fi respins ca fiind rămas fără obiect.

Pe capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, întemeiat pe dispozițiile art. 892 cod procedura civila si 1357 din codul civil, instanta retine ca in prezenta cauză, reclamantul a solicitat ca în temeiul răspunderii civile delictuale pârâtul Municipiul București să fie obligat la repararea prejudiciului moral cauzat prin neexecutarea obigatiei de face stabilita in sarcina acestuia in mod irevocabil încă din anul 2011, refuzând sa-si îndeplinească obligațiile dispuse prin sentinta civila nr. 223/2011 a Tribunalului Bucuresti-sectia a III a civila, prejudiciul moral fiind evaluat de reclamant la suma de 100.000 de lei.

Instanța constată că în speță sunt îndeplinite în privința pârâtului condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 din codul civil respectiv: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.

Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în neexecutarea obligatiei prevazute . timp de 4 ani de la data pronuntarii hotararii, in conditiile in care nici prima dispoziție emisa in anul 2009 nu a respectat în termenul legal de soluționare a notificării formulate de reclamant in baza legii nr. 10/2001, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.

Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamanți a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.

Din acest text normativ rezultă că Municipiul București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamant, fiind unitatea deținătoare a imobilului revendicat.

Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.

Notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 3457/1.11.2001 a fost solutionata abia in anul 2009 prin dispoziția nr._, pe care reclamantul a fost nevoit să o conteste în instanță, fiind emisă necorespunzător, prin sentința civilă nr.223/11.02.2011 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, fiind anulata dispozitia atacata, fiind stabilita în sarcina pârâtului obligatia de a propune acordarea de despăgubiri către reclamant, în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, obligând paratul să emită o nouă dispoziție în acest sens.

Asa cum s-a aratat anterior, desi hotararea judecatoreasca a ramas definitiva la 29.06.2011 prin respingerea de către Curtea de Apel Bucuresti a recursului declarat de parat, paratul Municipiul Bucuresti s-a conformat dispozițiilor hotărârii judecătorești abia la data de 30.03.2015 cand a emis dispozitia nr._ prin care a luat act de sentința civila nr. 223/11.02.2011 si a propus acordarea de depagubiri către reclamant, în calitate de persoana îndreptățită, pentru imobilul situat în București, ., fără număr poștal, sector 3, pentru care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, necomunicând însă reclamantului dispoziția astfel emisa decât in cadrul prezentului proces, odată cu întâmpinarea.

Pârâtul nu a invocat în cadrul acestui litigiu nicio împrejurare care sa justifice neexecutarea timp de 4 ani a obligației de a face prevăzute in titlul executoriu, in condițiile in care analiza fondului dreptului pretins a de reclamant a fost efectuata si statuata de instanța de judecata, in condițiile in care, anterior, notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile de la expirarea celor de 27 luni de la . legii, prima dispoziție administrativa fiind emisă după aproximativ 8 ani de la momentul formulării notificării, fara a rezulta din probele administrate că nesoluționarea notificării s-ar fi datorat culpei reclamantului, care nu ar fi depus toate actele necesare soluționării notificării.

Prin urmare, în lipsa unor dovezi contrare, instanța constata că dosarul administrativ era complet ca urmare a tranșării chestiunilor de fond prin hotărâre judecătorească cu caracter de autoritate de lucru judecat și pârâtul este vinovat – vinovăție sub forma culpei – pentru neexecutarea in mod voluntar si in timp rezonabil a hotărârii judecătorești definitive, prelungind in mod nejustificat perioada in care reclamantul a fost privat de exercițiul dreptului de proprietate recunoscut de o instanța de judecata.

Ori, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantului ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa executa hotărârea judecătorească la data rămânerii definitive a acesteia, 11.02.2011, cel mai tarziu la data rămânerii irevocabile, 29.06.2011.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).

Cu privire la prejudiciul moral invocat de reclamant, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului, în formele reținute anterior, s-a produs acestuia o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, o stare de angoasă determinată de timpul lung de așteptare a soluționării notificării, de aproximativ 8 ani, plus inca 4 ani pana la data respectării hotărârii judecătorești, in total 12 ani, dar și de incertitudinea finalizării procedurii administrative in raport cu vârsta înaintata a reclamantului, 80 de ani, iar din probele administrate în cauză rezultă că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, impusă de art.1357 c.civ.

Din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele: P. c. împotriva României, D. c. României, Aharon Schwarz c. României, B. c. României, B. c. României), rezulta că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, judecând în echitate atunci când acordă despăgubiri morale, neexistând criterii de evaluare prestabilite.

În consecință, instanța, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, raportat la perioada invocata de reclamant, 2011-2015, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei daune morale, ținând cont de perioada de 4 ani în care s-a reținut de către instanță încălcarea de către pârât a obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii.

În conformitate cu prevederile art. 451 – 453 cod procedură civilă instanța va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 100 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea formulată de reclamantul S. T., CNP_1, cu domiciliul în București, ., ., etaj 5, apartament 21, sector 5, și cu domiciliul ales pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat M. S. din București, Calea Moșilor nr. 225, . 2, etaj 5, apartament 52, sector 2, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCURESTI prin P. G., cu sediul în București, .. 291-293, sector 6.

Respinge cererea având ca obiect aplicare de penalități ca fiind rămasă fără obiect.

Obligă pârâtul Municipiul București să plătească reclamantului S. T. daune morale în sumă de 4000 de lei.

Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă în ce privește dispoziția referitoare la aplicarea de penalități și cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare în ce privește dispoziția referitoare la daunele morale, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București .

Pronunțată în ședință publică, azi, 5.11.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.CȘ/Thred.MV

5 ex./

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 8913/2015. Judecătoria...		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9411/2015. Judecătoria... →

Pretenţii. Sentința nr. 8930/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 8930/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI