Anulare act. Sentința nr. 8841/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 8841/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 04-11-2015 în dosarul nr. 8841/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 8841

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 04.11.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN

PREȘEDINTE A. C.

GREFIER C. B.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act / clauze abuzive privind pe reclamanta P. I. R. în contradictoriu cu pârâții C. E. Ipoteca IFN SA, C. E. Bank NV și C. E. Bank (România SA).

La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat reclamanta, personal, fiind legitimată cu C.I., ., nr._, CNP_, și asistată de avocat A. C. și pârâtele, prin avocat, G. V..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că pricina se află la momentul administrării probatoriului.

În temeiul art. 352 Cod procedură civilă instanța administrează interogatoriul reclamantei.

Instanța acordă cuvântul pe excepția lipsei calității procesuale pasive, a lipsei de obiect și a prescripției dreptului la acțiune.

Pârâtele, prin avocat, solicită admiterea excepțiilor pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare. Instanța trebuie să aibă în vedere fiecare dată de cesionare a creditului și faptul că fiecare pârâtă trebuie să răspundă doar pentru perioada în care a încasat sumele respective și a avut calitatea de creditor. Pe lipsa de interes a clauzei privind comisionul de acordare și a lipsei de obiect pe solicitarea de restituire a sumelor de bani, instanța va trebui să aibă în vedere înscrisul aflat la fila 46 în dosar. Acest înscris reprezintă extrasul de cont în baza căruia reclamanta și-a întemeiat pretențiile, coroborat cu dispozițiile contractuale. În contractul părților se specifică clar, comisionul de acordare este zero. Pe extrasul de cont de la fila 46, sunt menționate mai multe poziții, iar la prima dintre ele este menționat „depunere numerar/comision de administrare”, în sumă de 1381 CHF. Această operațiune este reglementată de către reclamantă care și-a alimentat contul cu suma de 1381 lei/CHF. Ofițerul de credit era obligat să consemneze la momentul depunerii ceea ce declară deponentul. Operațiunea de preluare a acestei sume de către bancă nu este cea de la punctul 1, ci de la punctul 4, unde se menționează clar că este vorba de un comision de încasare. Prin urmare, suma s-a perceput cu titlu de comision de încasare și nu de comision de acordare. Respectiva sumă nu s-a perceput în temeiul contractului de credit, ci în temeiul normativului de tarife al băncii și este o chestiune aferentă unei operațiuni de transfer interbancar între două conturi. Nu are legătură cu contractul de credit și nu poate fi solicitată restituirea sa în cadrul acestui litigiu. Din acest motiv a fost invocată și excepția prescripției pentru că dacă suma nu poate fi solicitată ca urmare a anulării unei clauze contractuale, este o cerere în pretenții de drept comun care este prescrisă față de data plății acestei sume.

Reclamanta, prin avocat, solicită respingerea tuturor excepțiilor ca neîntemeiate. În ce privește excepția lipsei procesuale pasive, referitor la cererea de restituire, instanța va observa că reclamanta nu și-a dat acordul pentru această novație și prin urmare, consideră că poate solicita restituirea acestor sume în solidar de la pârâte. Cu privire la celelalte excepții, interpretând extrasul de cont, indicat și de pârâte, consideră că face dovada achitării respectivei sume cu titlu de comision de acordare, prin aceea că mențiunea „depunere de numerar/comision de acordare” nu înseamnă că un funcționar bancar a menționat pe o chitanță ceea ce spune clientul, pentru că atunci ar însemna că dacă reclamanta spune comision pentru cumpărare rechizite școlare, ofițerul bancar ar fi obligat să scrie ce spune clientul. Prin urmare, consideră că a făcut dovada faptului că această sumă a fost achitată cu titlu de comision de acordare. În ceea ce privește solicitarea de restituire a acestei sume, a formulat această cerere referitoare la constatarea nulității absolute, ca și capăt accesoriu al constării nulității absolute. Solicită respingerea celorlalte excepții ca neîntemeiate.

Pe fondul cererii, reclamanta, prin avocat, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată. Consideră că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor stabilite de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv și nenegociat al contractului. Pârâta nu a făcut dovada posibilității modificării vreuneia dintre clauzele contractuale. Din răspunsul la interogatoriu a rezultat faptul că reclamanta a avut nelămuriri referitoare la aceste comisioane. În ce privește cea de-a doua condiție, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aceasta rezultă din aceea că în contract nu este menționată nicio contraprestație din partea pârâtelor pentru plata acestor sume de bani. Este și un dezechilibru semnificativ și faptul că în contract comisionul de acordare este menționat ca fiind zero și faptul că nu se face nicio mențiunea în ceea ce privește comisionul de 0,15%. În ce privește cea de-a treia condiție, cea a relei-credințe, aceasta rezultă din lipsa oricărei mențiuni referitoare la contraprestații. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat. Depune factură și concluzii scrise.

Pârâtele, prin avocat, solicită admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată. Incidența prevederilor art. alin. 2 din Legea nr. 193/2000 care prevede că atâta timp cât o clauză este prevăzută de lege, nu poate fi analizată sub aspectul caracterului său abuziv, pentru că ceea ce este legal printr-o lege nu poate fi constatat ca nefiind legal în temeiul altei legi. În ce privește comisionul de administrare, alături de dobândă, este prevăzute în mod expres în OG nr. 50/2010. Dacă legiuitorul a înțeles să le legifereze în anul 2010, evident că nu pot fi constate ca fiind abuzive în prezent. Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu se poate constata caracterul abuziv al prețului unui bun sau serviciu atât timp cât acest preț este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil. Reclamanta susține că nu este îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil, pentru că nu i s-a explicat de ce se percepe acest comision. Însă, pentru a lămuri această situație, pârâtele au invocat jurisprudența europeană și au explicat ce înseamnă limbaj clar și inteligibil, în sensul că, consumatorul trebuie să aibă reprezentarea economică a acestor clauze. Anexă și parte la contractul de credit este și scadențarul în care este prevăzută în fiecare lună suma percepută cu titlu de comision de administrare de la începutul și până la sfârșitul contractului. În ce privește lipsa unei contraprestații pentru acest comision, dacă nu ar exista o contraprestație, nu ar fi fost reglementat de legiuitor ca fiind legal. În contract nu se spune nici pentru ce se percepe dobânda, însă aceasta nu înseamnă că și dobânda este abuzivă. Comisionul de administrare se percepe pentru administrarea creditului pe timp de 30 de ani, perioadă în care trebuie monitorizat dacă se efectuează plată, cât anume se plătește, iar în cazul în care se face o plată parțială, trebuie stabilit modul de calcul al dobânzii penalizatoare, în cazul în care se plătește mai mult, trebuie stabilit ce se întâmplă cu suma respectivă. Totul costă, sisteme bancare, sedii. Reclamanta susține că nu i se oferă niciun serviciu în schimb, însă poate să își achite rata oriunde pe teritoriul țării. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.05.2014 sub nr._, reclamanta P. I. - R. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV și C. E. Bank (România) SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b și c, din condițiile speciale ale contractul de credit și de garanție nr._/03.10.2008 și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fircărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are calitatea de împrumutat, dobândită în baza Contractului de facilitate de credit și de garanție nr._/03.10.2008.

Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, că în contractele ne-voite nu există voință sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).

Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a părților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia și cauza încheierii lui, adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite, voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului. Într-adevăr, cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci de nevoie. Când voința lipsește sau când voința este limitată ori este alterată, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților.

Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin. 1 și alin.2 din Codul civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).

Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele.

În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sa executarea contractului.

Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigenței principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive în contractele cu consumatorii).

Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. În orice caz, solidarismul contractual nu se confundă cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului și care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist sau de fațadă.

Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 cod civil vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales că el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere acționând ca un levier (leverage) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului nr.93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab inițio abuzive. În cazul în care totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Potrivit art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului/respectiv”.

De asemenea art.4, alin.3 din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În plus, art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „De asemenea, art.1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanta a arătat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/03.10.2008 încheiat de către părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant - parte contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept „speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanta a acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Clauza 5.1 lit. b condițiile speciale ale contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute si motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanta a considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamantul să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanta a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 1783 euro pentru motive necunoscute de aceasta.

Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce ar însemna ca reclamanții să plătească o anumită sumă de bani, pentru a primi o altă sumă de bani, cea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel de contraprestație. În speță, plății aceste sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație din partea pârâtelor.

Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Clauza 5.1 lit. c condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a” este abuzivă.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic motivația obligațiilor asumate, pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanta a considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamantul să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanta a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput și percepe 0,15% lunar, fără a se specifica la ce se aplica acest procent, pentru motive necunoscute de aceștia.

Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, aceste clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.

Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de art. 5.1 lit. b și c din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit si de garanție nr._ din data de 21.12.2007, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.

Privind cheltuielile de judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții a acestora.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civil) și următoarele din Noul Cod civil, art. 453 (art. 274 din Vechiul Cod de procedură civilă) din Noul Cod de procedură civilă.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, contract de facilitate de credit și garanței nr._/03.10.2008, cu anexă, plan de rambursare, extrase de cont.

La data de 12.05.2014, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive precum și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită restituirea sumelor reprezentând comision de acordare.

Așa cum a remarcat și reprezentantul convențional al reclamantei, comisionul de acordare este de 0%, fiind încasat în cuantum de 0 euro. În acest sen, pârâtele au solicitat ca reclamanta să precizeze maniera în care a apreciat că sunt încălcate dispozițiile legale incidente convenției de credit în speță prin neîncasarea acestui comision.

Prevederile Legii nr. 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare și a celui de acordare este reglementată în două legi speciale.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată și permisă expres de o altă lege, nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situație de contradicție între două legi.

Prin Inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece aceiași raport juridic nu poate fi legai și ilegal în același timp.

Aflându-se în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, acesta este supus dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total ai creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale".

Având în vedere natura contractului, în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract.

Pe asemenea, perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare, astfel cum a menționat, este admisă expres de art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Potrivit art 36 alin. 3 comisionului de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării și rambursării creditului acordat consumatorului.

Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de O.U.G. nr. 10/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Rolul si modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, care se percepe pentru monitorizarea / înregistrarea / efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului îu cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Lipsirea băncii de contra prestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de acordare și de administrare.

0 clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: să nu fi fost negociată, să fie contrară cerințelor bunei-credințe, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețui contractului.

Pentru a se putea discuta despre aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, una din condițiile impuse este ca o cluază contractuală considerată a fi abuzivă să fi fost prestabilită, adică să nu fi existat posibilitatea clientului de a o influența.

Reclamanta a luat la cunoștință de perceperea comisionului de administrare anterior încheierii contractului, existând posibilitatea acestora de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulțumita de condițiile acordate, existând astfel o negociere a părților contractuale prin compararea diferitelor oferte și a prețurilor creditului solicitat, iar faptul că în speță reclamanta a înțeles să accepte oferta, fiind o opțiune a acesteia, nu duce la concluzia inexistenței negocierii.

Un raționament contrar, care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligația de a-și modifica oferta din proprie inițiativă, fără a-i fi cerut acest lucru de către client. Nici o instituție de credit nu poate să vină cu o a doua ofertă ia propria ofertă, astfel încât să fie o negociere.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b și c, din contractul credit sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și nu sunt contrare bunei-credințe.

Aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a Consecințelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula.

Ceea ce încearcă reclamanta să facă este să adauge o condiție nouă, care nu este impusă de lege, și anume ia orice comerciant să justifice de ce percepe acei preț.

Referitor la susținerile reclamantei că respectivele clauze care reglementează perceperea comisionului de ud ministra re și de acordare, nu îndeplinesc cerințele legii, respectiv că nu ar exista o prestație corelativă prin prisma faptului că scopul perceperii acestor comisioane nu i s-a explicat, pârâtele au învederat că la momentul încheierii contractului nu exista nici o prevedere legală care să instituie în sarcina fiind! obligația de a defini în contractul de credit comisionul de administrare si comisionul de acordare.

Rațiunea economică a comisioanelor percepute de către subscrisele, nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare f echilibrului contractual. Comisionul de acordare respectiv, de administrare constituie obiect al convenției părților - art. 5.1 lit. b) și c), obligațiile asumate de reclamanta fiind previzibile.

Având în vedere că acordul reclamantei, la momentul contractării, este rodul unei informări suficiente, al reflecției și ai libertății de opțiune, solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil, „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit b), c) din Contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului.

Costurile supuse analizei în prezenta cauză fac parte din prețul contractului de credit, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Directiva nr. 93/13/CEE a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000, ce a exclus la rândul ei clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Cu alte cuvinte, consumatorii nu vor putea invoca ca fiind abuzive clauzele prin care se stabilește structura costului creditului, deoarece acest lucru ar echivala cu o încercare de modificare a elementelor esențiale asupra cărora au convenit, o micșorare a propriei prestații, al cărei cuantum a fost agreat de ambele părți la momentul semnării contractului.

Capătul de cerere privind dobânda legală este vădit neîntemeiat, având în vedere faptul că prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, motiv pentru care au respingerea solicitării reclamantei de acordare a dobânzii legale.

În privința termenului de executare, prin prevederea art. 1522 alin. 3 teza a doua Cod Civil, legiuitorul a tranșat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind ci, ori de câte ori creditorul nu stabilește un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamanta, nu sunt datorate.

În aceste condiții, consideră ca solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata dobânzii legale pentru perioada încasării sumelor și până la restituirea lor efectivă este vădit neîntemeiată solicitând respingerea acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 201 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010.

Întâmpinarea a fost însoțită de împuternicire avocațială . nr._/2015, factura . nr. 753/04.06.2015, oferta de credit, contract de credit, grafic de rambursare, notificare privind cesiunea.

Asupra excepțiilor lipsei de obiect, a lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a capătului de cererea vând ca obiect comisionul de acordare, va fi respinsă ca neîntemeiată în considerarea faptului că o astfel de clauză este menționată în contract și instanța a fost sesizată cu verificarea valabilității sale.

În privința excepțiilor ce vizează lipsa calității procesual pasive a pârâtelor C. E. Bank Romania SA, respectiv C. E. Bank NV, conform dispozițiilor art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Rolul instanței constă numai în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului.

La data de 31.03.2009, C. E. Ipotecar IFN SA a transferat drepturile de creanță pe care le avea în baza contractului încheiat cu reclamanții, către C. E. Bank NV, comunicând aceste aspecte reclamanților.

Ulterior, la data de 21.05.2010, pârâta C. E. Bank NV a încheiat cu pârâta C. E. Bank Romania S.A. un contract de cesiune având ca obiect, printre altele, și contractul încheiat cu reclamanții.

Prin aceste cesiuni de contract s-a realizat transferul poziției sau situației contractuale a cedentului inițial C. E. Ipotecar IFN S.A. cu toate drepturile, datoriile și prerogativele născute în favoarea sa către C. E. Bank NV și ulterior, către C. E. Bank Romania S.A..

Astfel, cesionarele au preluat toate drepturile și obligațiile cedentei C. E. Ipotecar IFN SA, singura care a încasat comisionul de acordare.

În consecință, din punctul de vedere al comisionului de acordare, C. E. Ipotecar IFN SA deține calitate de subiect în raportul juridic încheiat cu reclamanții la data de 03.10.2008. De asemenea, perceperea comisionului de administrare (chiar ulterior cesiunii) a avut loc în baza contractului încheiat inițial cu această pârâtă, astfel încât subzistă aparența calității sale procesual pasive.

Pârâtele C. E. Bank NV și C. E. Bank Romania S.A. sunt continuatoarele în drepturi și obligații a pârâtei C. E. Ipotecar IFN S.A., o eventuală desocotire între pârâte putând avea loc ulterior.

Față de aceste considerente, reținând necesitatea soluționării unitare a litigiului, instanța va respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor, ca neîntemeiate.

Asupra excepției prescripției dreptului de a pretinde restituirea sumelor pretinse în temeiul clauzelor a căror anulare s-a solicitat, instanța urmează să o respingă ca neîntemeiată, în considerarea faptului că termenul de exercitarea a acestui drept începe să curgă de la data anulării clauzei contractuale, astfel că în speță, acest termen nu a început să curgă.

Având în vedere că sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul încheiat între consumator și comerciant este nulitatea absolută, dreptul material la acțiunea în anularea acestei clauze este imprescriptibil, potrivit art. 2 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, articol care stabilește: ”nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

În consecință, acțiunea reclamantului, având ca obiect declararea nulității absolute a clauzei indicat în cererea de chemare în judecată, este imprescriptibilă extinctiv, neavând relevanță faptul că acesta a introdus acțiunea la mai mult de 3 ani de la data încheierii contractului de credit.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 03.10.2008 reclamanta a acceptat oferta de credit propusă de C. E. Ipotecar IFN S.A. având ca obiect acordarea de către C. E. Ipotecar IFN a unui credit ipotecar în valoare de_ Eur, încheiat pe o durată de 360 luni de luni. Potrivit mențiunilor din ofertă creditul nu presupunea plata unui un comision de acordare de 0 și un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, fila 125.

În aceeași zi, între reclamant și C. E. Ipotecar IFN S.A. a fost încheiat Contractul de facilitate credit și de garanție nr._/03.10.2008, având ca obiect acordarea de către C. E. Ipotecar IFN a unui credit ipotecar în valoare de_ Eur, încheiat pe o durată de 360 de luni, filele 128-166.

La data de 31 martie 2009, C. E. Ipotecar IFN S.A. a cesionat către C. E. Bank NV toate creanțele din portofoliul său însoțite de toate drepturile accesorii aferente, inclusiv contractul de credit încheiat între părți. Ulterior, la data de 21.05.2010, C. E. Bank NV a cesionat acest contract către C. E. Bank (România).

Potrivit art. 5.1 lit. c) din contractul de credit este stipulat „comisionul de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

De asemenea, potrivit art. 8.13 contractul dintre părți se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare. Potrivit planului de rambursare credit, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.

De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.

În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.

Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1lit. c din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabilește comisionul de comision lunar de administrare este clar exprimată stabilind că are un cuantum de 0,15% și este plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se menționa însă în mod precis la ce se aplică procentul și ce înseamnă scadența a 13-a. Cu toate acestea, potrivit prevederilor dintre părți, contractul de credit se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare. Or, potrivit planului de rambursare credit, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat. Prin urmare, simpla lecturare a acestui plan de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată.

În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține, cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că în acest caz există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit. Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, instanța reține, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva nr. 93/13/CEE, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.

În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare (art. 5. 1 lit. c din contract) criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă. Pe cale de consecință, instanța va respinge capătul de cerere principal ca neîntemeiat.

Având în vedere că instanța nu va constata nulitatea clauzelor privind comisionul de administrare, va respinge și solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu acest titlu ca neîntemeiată.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1, instanța va obliga reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariu avocat în cuantum de 5502,50 lei așa cum rezultă din factura MM2015/753/04.06.2015 a cărei plată a fost dovedită prin extrasul de cont din 30.07.2015, filele 124-125.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca neîntemeiate excepțiile lipsei de obiect, a lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta P. I. – R., CNP_, cu domiciliul ales la Avocat A. C. în București, ., etaj 3, biroul 1, sector 5 în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Clădirea Anchor Plaza – Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_, C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Clădirea Anchor Plaza – Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_ și C. E. Bank (România) SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Clădirea Anchor Plaza, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/1993, CUI_.

Obligă reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5502,50 lei, cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.11.2015

PREȘEDINTE GREFIER

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Legea 10/2001. Sentința nr. 8830/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Anulare act. Sentința nr. 8841/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Sentința nr. 8841/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI