Restabilirea echilibrului contractual. Sentința nr. 776/2015. Judecătoria SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 776/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 776/2015
Dosar nr._ restabilire echilibru contractual
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SUCEAVA
Sentința civilă nr. 776
Ședința publică din data de 12 februarie 2015
Instanța constituită din:
Președinte - B. L. M.
Grefier - S. E. C.
Pe rol pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect „restabilire echilibru contractual” formulată de reclamanta Ș. O. V. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A. BUCURESTI și S.C. V. R. S.A. - Sucursala Suceava.
Dezbaterile în fond asupra cauzei aui avut loc în ședința publică din data de 29 ianuarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat și care face parte integrantă din prezenta și când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de astăzi, 12 februarie 2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 10.03.2014 sub nr._, reclamanta Ș. O. V., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A. București și S.C. V. R. S.A. - Sucursala Suceava, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/03.04.2008, privind posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii de către bancă și al celei stipulate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale aceleiași convenții de credit cu privire la instituirea comisionului de risc, să oblige pârâtele la modificarea contractului de credit în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, să oblige pârâtele la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/de administrare, în cuantum de 7005, 74 CHF, pentru perioada 07.05.2008 – 28.02.2013 (în echivalentului în lei de la data plății) precum și la restituirea comisionului de administrare ce se va achita de la data introducerii acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a acestuia debit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin convenția de credit nr._/03.04.2008 încheiată cu pârâtele, i s-a acordat un credit de nevoi personale în valoare de 49.000 CHF pe o perioadă de 300 de luni. În scopul garantării creditului s-a constituit o ipotecă de prim rang asupra apartamentului nr. 6 situat la scara A a blocului de locuințe F11 din mun. Suceava, ., imobil aflat în proprietatea numitului R. C..
A precizat reclamanta că această convenție de credit încheiată cu pârâtele intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de un contract încheiat între un profesionist și un consumator.
Astfel, a arătat că, din interpretarea clauzelor de la art. 3 lit. a și lit. d din Condițiile speciale la convenție, reiese că modificarea ratei dobânzii este lăsată la aprecierea discreționară a băncii, fără a se raporta la vreun indicator concret, aceasta fiind obligată doar să îi comunice decizia de majorare a dobânzii, fără negocierea acestui aspect. Ori, formularea vagă a clauzei nu permite a se stabili care anume este schimbarea semnificativă ce poate antrena modificarea dobânzii sau dacă revizuirea este necesară sau proporțională.
De asemenea, reclamanta a arătat că, potrivit art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției, printre costurile creditului a fost inclus și un comision de risc „pentru punerea la dispoziție a creditului", acest comision fiind aplicat la soldul creditului și fiind perceput lunar pe toată perioada contractului, cu precizarea că modul de calcul și scadența sumelor datorate cu titlul de comision de risc urmează a fi stabilite prin condițiile speciale.
Față de acestea, reclamanta a precizat faptul că Banca nu oferă nicio contraprestație în schimbul acestui comision și, prin urmare, perceperea sa reprezintă un factor de dezechilibru între obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang 1 asupra unui imobil. În plus, nu se prevede posibilitatea restituirii comisionului perceput în situația în care „riscul” nu se produce.
În drept, au fost invocate disp. art. 1 alin. 3, art. 2, art. 4 alin. 1,2 din Legea 193/2000, art. 1 lit. a și r din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 10 lit. a și b din O.G. nr. 21/1992, art. 54 din Legea nr. 296/2004, art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, art. 451 alin. 1, art. 453 alin. 1 C.pr.civ..
În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri (f. 9-32).
Legal citată, pârâta S.C. V. R. S.A. București, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A invocat, de asemenea, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor.
În motivarea excepției prescripției dreptului la acțiune, pârâta a invocat disp. art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și a arătat că prescripția începe să curgă în momentul în care ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. Astfel, a arătat că pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Cu privire la excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor, pârâta a solicitat instanței să constate că anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, după cum a solicitat reclamanta. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală. Pe lângă folosința efectivă a sumelor de bani puse la dispoziție reclamantei, aceasta a beneficiat și de serviciile accesorii ale acestora, echitabil fiind ca aceasta să restituie contravaloarea serviciilor primite.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică arătând că, în speță, clauzele invocate nu reprezintă clauze abuzive în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Pârâta a mai arătat că, la data încheierii contractului, adică în anul 2008, era aprig discutată criza financiară globală, a cărei efecte sunt resimțite până acum, iar cu siguranță la acea perioadă deja, aceasta era dezbătută sub toate aspectele în mijloacele de mass-media, termeni precum politica monetară, piața interbancară, dobânzii, credit fiind examinate amplu.
Prin note de ședință depuse la dosar la termenul din data de 29.01.2015, referindu-se la sumele a căror restituire o solicită și clauzele al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat, reclamanta a precizat că solicită restituirea sumei plătite cu titlu de comision de risc/administrare încasată în perioada dintre momentul încheierii contractului și cel al introducerii acțiunii, respectiv 07.05.2008 – 28.02.2014, în cuantum de 7005,74 CHF echivalent în lei la data plății, actualizată în funcție de indicele de inflație precum și restituirea comisionului de administrare ce se va fi achitat de la data introducerii acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, a arătat că, din suma de 7005,74 CHF, 2938,77 CHF reprezintă comision de risc plătit în perioada 07.05.2008 – 07.09.2010 iar 4066,97 CHF reprezintă comision de administrare plătit în perioada 07.09.2010 – 28.02.2014, astfel cum reiese din acul adițional.
Cât privește clauzele contestate în prezenta acțiune, reclamanta a arătat că solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor prev. de art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/03.04.2008 precum și de art. 5.1 lit. a din Condițiile speciale ale aceleiași convenții de credit privind comisionul de administrare, astfel cum a fost modificat prin art. 3 din Actul adițional nr. 1/07.09.2010 (f. 81-82).
La termenul de judecată din data de 23.10.2014, instanța a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii și a excepției inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor, invocate prin întâmpinare.
În cauză, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul reclamantei (f. 68-69).
Analizând cu prioritate, excepțiile invocate prin întâmpinare, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate, care exced celor 3 ani de dinaintea introducerii acțiunii, respectiv 10.03.2014, instanța constată că aceasta este neîntemeiată urmând a o respinge ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 157/1968 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge, prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Art. 7 al aceluiași act normativ prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul este de trei ani (art. 3).
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1535/2009, a statuat că răspunderea comercianților pentru inserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta de a insera în contracte clauze abuzive este incriminată contravențional prin dispozițiile legii nr.193/2000.
Prin prisma acestei interpretări, solicitarea reclamanților de restituire a sumelor încasate de la aceștia în baza unor clauze considerate abuzive constituie o cerere de reparare a pagubei pricinuite prin fapta ilicită a pârâtelor, pentru care se aplică dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și cel care răspunde de ea.
Constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit presupune verificarea de către instanță dacă acestea încalcă dispozițiile legale privind protecția consumatorului, așadar, constatarea caracterului ilicit al acestora.
Instanța reține că reclamanta a solicitat ca instanța să constatate caracterul abuziv al unor clauze din contractul perfectat cu pârâtele și, în măsura în care instanța va constata această împrejurare, sancțiunea care intervine este nulitatea acestora, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000. D. consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Or, în măsura în care instanța nu s-a pronunțat, încă, referitor la această chestiune, apreciază că termenul de prescripție nu a început încă, să curgă, și, implicit, nu putea să se împlinească anterior formulării prezentei acțiuni.
Instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor prin hotărâre judecătorească.
În acest sens, instanța reține și decizia de speță a ÎCCJ, respectiv Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că, deșiLegea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.
Cât privește excepția inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor, se reține că, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, instanța sesizată, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive dintr-un contract, dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractului, în măsura în care acesta rămâne în ființă.
Astfel cum s-a menționat anterior, răspunderea comercianților pentru inserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale. În consecință, nu pot fi reținute susținerile pârâtei privind neretroactivitatea soluției de anulare sau desființare a clauzelor incriminate ca fiind abuzive, raportat la natura delictuală a răspunderii ce le incumbă.
În materia răspunderii delictuale obligația de despăgubire are natura unei „restitutio in integrum”, obligația vizând întregul prejudiciu cauzat, a cărui valoare este egală cu ceea a sumelor percepute în mod abuziv. În acest context, instanța apreciază că nu poate fi calificată ca inadmisibilă pretenția referitoare la plata, cu titlu de daune, a echivalentului sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare, pretenție care are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat prin includerea clauzelor abuzive referitoare la comisionul de risc în convenția de credit, motiv pentru care va respinge excepția inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:
La data de 03.04.2008, între reclamanta Ș. O. V., în calitate de împrumutat și S.C. Volskbank R. S.A. prin S.C. Volskbank S.A. - Sucursala Suceava, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._ pentru suma de 49.000 CHF, creditul urmând a fi rambursat în 300 de luni de la data încheierii convenției (art. 1-2 din contract – Condiții Speciale).
Potrivit art. 3 lit. a din condițiile speciale ale convenției, rata dobânzii curente a fost stabilită la 3,99% pe an – dobândă fixă, iar potrivit lit. d a aceluiași articol „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Art.5 lit. adin condițiile speciale ale convenției de credit anterior menționate, instituie perceperea unui „comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”, în cadrul condițiilor generale ale convenției prevăzându-se că acest comision de risc este datorat băncii, „pentru punerea la dispoziție a creditului, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale” (art. 3.5).
Convenția de credit nr._/03.04.2008 a fost ulterior modificată prin Actul adițional nr. 1/07.09.2010 (f. 64-67 ds.).
Potrivit art. 3 pct. 5.1 lit. a al Actului adițional nr. 1/07.09.2010, Banca percepe un „comision de administrare credit în valoare de 0,22 % pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la punctul 6 ", comision perceput „pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în Convenție”. S-a prevăzut, de asemenea, că respectivul „comision de administrare” vizează: administrarea riscului de credit implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului / codebitorilor / garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat / codebitori / garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare și a riscului de piață.
În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.
În cauza de față, contractul de credit încheiat între părți (nr._/03.04.2008) intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar Banca, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.
În momentul în care a fost încheiată această convenție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Același raționament se aplică și în privința Actului adițional nr. 1 din 07.09.2010 la Convenția de credit nr._/03.04.2008.
Față de acestea, instanța consideră clauza prevăzută la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/03.04.2008 privind „data ajustării dobânzii”, ca fiind o clauză abuzivă.
Astfel, potrivit art. 3 lit. a din Condițiile speciale ale convenției, rata dobânzii curente a fost stabilită la 3,99% pe an – dobândă fixă, iar potrivit lit. d din același articol „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Rezultă, așadar, că aceste clauze sunt, în primul rând, contradictorii în măsura în care cea prevăzută de art. 3 lit. a din același contract stabilește că rata dobânzii este de 3,99% pe an, fiind o dobândă fixă (iar nu variabilă), în timp ce clauza de la art. 3 lit. d prevede posibilitatea modificării dobânzii. În al doilea rând, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Totodată, analizând clauzele menționate prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE, instanța constată că acestea nu îndeplinesc nici prima cerință pentru a nu fi considerate abuzive, respectiv aceea de a fi fost negociate cu consumatorul.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenției de împrumut, ci le-au prezentat ca atare (astfel cum rezultă din interogatoriul civil administrat în cauză) ceea ce face ca, în privința clauzelor contestate, să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, instanța constată că prevederea care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept "schimbări semnificative pe piața monetară". Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.
Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (banca) trebuie sa informeze consumatorii ( împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul". Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, banca era obligată să informeze consumatorul cu privire la cuantumul total al dobânzii sau trebuia să ofere informații exacte în legătura cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, ceea ce nu se poate reține în speță.
Totodată, conform art. 93 lit. g pct. 1 si 3 din O.G. nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract", iar „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia". În plus, pct. 3 al lit. g din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.
Prin urmare, față de textele normative sus-enunțate, expresia „schimbări semnificative pe piața monetară” cu siguranță nu corespunde exigențelor impuse în vederea protejării intereselor consumatorilor.
Mai mult, această modalitate a băncii de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.
Ori, în situația de față, clientului îi este imposibil să determine modalitatea în care banca, calculează, lunar, cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. În plus, clauza care permite băncii modificarea, în mod unilateral, a cuantumului dobânzii conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii.
Din acest punct de vedere, instanța constată că prevederile art. 3 lit. d) din condițiile speciale la convenția de credit nr._/03.04.2008 încheiată între părți, nesocotesc dispozițiile legislației privind protecția consumatorului.
Instanța are, de asemenea, în vedere și faptul că dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidență asupra dobânzii, afectând însăși normala derulare a raporturilor contractuale.
Potrivit art. 1 litera a din Anexa Legii nr. 193/2000, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.
Prin „motivație întemeiată" în sensul legii, s-ar înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, încă de la început, faptul că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.
În schimb, motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” (art. 3 lit. d din convenția de credit), nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
Ori, lăsând exclusiv la latitudinea Băncii calificarea acestei noțiuni de care se leagă modificarea dobânzii și constatarea existenței unei asemenea situații, fără a fi explicată și detaliată în mod clar și neechivoc sub aspectul condițiilor în care intervine, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit, instanța nu poate aprecia asupra legalității și temeiniciei unor asemenea clauze, în aceeași situație fiind și reclamanta, în calitate de împrumutat.
Mai mult, corelând dispozițiile art. 3 lit. a cu art. 3 lit. d din Condițiile Speciale, rezultă că banca doar comunică decizia sa unilaterala de majorare a dobânzii împrumutatului, stabilindu-i, pur și simplu, noua rata a dobânzii. Însă, înscrierea unilaterală a dreptului de a ajusta dobânda, fără ca aspectul să fie negociat de părțile contractante, face ca art. 3 lit. d din Condițiile Speciale să fie o clauză abuzivă, care aduce atingere echilibrului contractului și egalității părților.
Așadar, clauza modificării unilaterale a dobânzii este abuzivă dacă nu există o motivație întemeiată prevăzută în contract sau dacă cealaltă parte contractantă nu are posibilitatea de a rezilia contractul în caz de neacceptare a dobânzii astfel modificate.
Ori, instanța consideră că o asemenea posibilitate nu este prevăzută în contractul de față, astfel că, și din acest punct de vedere, dispozițiile contractuale examinate apar ca fiind abuzive.
În ceea ce privește „comisionul de risc”, potrivit art. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/03.04.2008, consumatorul datorează un „comision de risc”, de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Cu referire la această clauză contractuală, instanța reține, de asemenea, faptul că este o clauză abuzivă, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, prin raportare la aspectele reținute anterior, nici în privința acestei clauze nu s-a făcut dovada negocierii ei, caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultând din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.
Mai mult, noțiunea de „comision de risc” prev. în convenția de credit, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), nu se poate aprecia asupra legalității acestor sume.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate. Ori, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe, având în vedere că nu se arată riscurile suportate de pârâtă și modul în care se stabilește cuantumul acestui comision, astfel încât împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume.
În acest context, clauza în discuție se impune a fi calificată ca fiind abuzivă prin prisma disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu alin. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu are un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretată de pârâte în mod unilateral.
În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei referitoare la comisionul de risc, se apreciază că și această condiție este îndeplinită în speță.
Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă în primul rând din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect se reține că în cuprinsul secțiunii 3 pct. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc", iar în condițiile speciale, la pct. 5 lit. a, este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.
Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.
În plus, instanța reține că, pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanta a instituit în favoarea băncii o garanție reală imobiliară (ipotecă de rang I) constituită asupra imobilului apartament situat în mun. Suceava, ., ., astfel încât au fost acoperite integral riscurile implicate de eventuala neexecutare a convenției de credit.
Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convențiile de credit încheiate cu reclamanta.
Rezultă așadar, că prin perceperea „comisionului de risc” s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Față de acestea, instanța constată că, fără putință de tăgadă, clauza inserată la 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/03.04.2008, constituie o clauză abuzivă în sensul legii, acestea încălcând prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.
Potrivit art. 3 pct. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1/07.09.2010 la Convenția de credit nr._/03.04.2008, care a modificat pct. 5 din convenție „Pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei împrumutate la dispoziția împrumutatului, Banca va percepe un „comision lunar de administrare credit în valoare de 0,22%”.
Analizând clauza privind perceperea comisionului de administrare credit, astfel cum a fost instituită și justificată prin Actul adițional, prin raportare la prevederile inițiale din Contractul de credit nr._/03.04.2008– art. 5 lit. a, art. 3.5, instanța constată că, prin instituirea unui comision de administrare credit „din perspectiva riscurilor asumate de către Bancă prin punerea la dispoziție a sumei împrumutate”, în cuantum de 0,22%, societatea pârâtă nu a făcut altceva decât să redenumească vechiul „comision de risc”, mascând astfel, perceperea în continuare a acestuia.
Ori, potrivit art. 95 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii (pârâtele din speță) au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Iar în art. 36 din această ordonanță se prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”, neputând fi perceput și un comision de risc, ceea ce determină instanța să constate clauza privind perceperea „comisionului de administrare credit” din Actul adițional nr. 1/07.09.2010 la Convenția de credit nr._/03.04.2008 ca fiind abuzivă.
Aceasta întrucât respectiva clauză nu îndeplinește prima cerință pentru a nu fi considerată abuzivă și anume, aceea de a fi fost negociată cu consumatorul, Actul adițional fiindu-i impus reclamantei în forma respectivă, de către Bancă, el prezentând aceleași deficiențe ca și cele ale contractului inițial (și reliefate mai sus), nefiind practic nici o diferență între cele două, sub acest aspect.
Împrejurarea că reclamanta nu a notificat banca în sensul neacceptării actului adițional, convenția de credit derulându-se pe mai departe, nu este de natură a asana caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit din moment ce nu a avut loc, practic, nicio negociere, aceasta presupunând o ofertă urmată de o contraofertă și, eventual, concesiuni din partea ambilor participanți ceea ce nu s-a întâmplat în cauză din moment ce banca a impus oferta sa (la fel cu cea anterioară, din contractul inițial) pe care reclamanta nu avea altă posibilitate decât să o accepte, fără a o putea modifica.
Așa cum s-a subliniat anterior, echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.
În cadrul Actului adițional, societatea pârâtă a detaliat ce anume vizează perceperea comisionului de administrare credit, respectiv: administrarea riscului de credit implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare și a riscului de piață.
Pârâtele ar justifica, așadar, „încasarea comisionului de administrare credit” la fel ca și încasarea „comisionului de risc”, respectiv ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale ori acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție. Aceasta nu înlătură însă necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin Actul adițional încheiat cu reclamanta.
Este adevărat că instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfășoară și, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară și în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa și apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, există un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a României ( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste „cerințe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin garanțiile instituite (respectiv garanție reală imobiliară), cât și prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._ din 03.04.2008 privind „data ajustării dobânzii” și respectiv „comisionul de risc” precum și al clauzei stipulate la art. 3 pct. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1/07.09.2010 la convenția de credit nr._/03.04.2008 privind „comisionul de administrare credit” și, pe cale de consecință, reținând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze, va obliga pârâtele să modifice convenția de credit și actul adițional sus - menționate în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
De asemenea, față de împrejurarea că inserarea în convenția de credit nr._/03.04.2008 și în Actul adițional nr. 1/07.09.2010 a acestor clauze abuzive are caracter ilicit, instanța va dispune, în baza art. 998 și urm. C.civ., restituirea către reclamantă, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, a sumei de 7005,74 CHF încasată de pârâte cu titlu de „comision de risc” și respectiv „comision de administrare” în temeiul convenției de credit nr._/03.04.2008 și a actului adițional nr. 1/07.09.2010 în perioada 07.05.2008 – 28.02.2014.
În ceea ce privește dobânda legală, instanța reține că principiul general al răspunderii civile este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, trebuind acoperit nu doar prejudiciul efectiv ci și beneficiul nerealizat de partea prejudiciată, astfel că instanța reține, cu titlu de beneficiu nerealizat de reclamantă, cuantumul dobânzii legale.
Astfel, instanța reține întemeiată și solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii legale, motiv pentru care va obliga pârâtele la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă debitului evidențiat în paragrafele anterioare, calculată de la data încasării sumelor cu titlu de „comision de risc” și „comision de administrare” și până la plata efectivă a debitului.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor și la restituirea „comisionului de administrare ce se va achita de la data introducerii acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii”. În schimb, în lipsa unei determinări concrete a respectivelor sume și a certitudinii încasării lor, instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei cererii reclamantei, motiv pentru care constată că acest capăt accesoriu de cerere este neîntemeiat urmând a-l respinge ca atare.
În ceea ce privește actualizarea în raport de indicele de inflație a sumei de restituit cu titlu de comision de risc/administrare, instanța constată că, atât timp cât plata comisionului de risc și a celui de administrare s-a făcut în moneda europeană CHF, restituirea urmând a se face în aceeași modalitate (chiar dacă în echivalent în lei), iar indicele de inflație este un criteriu de reparare a prejudiciului suferit prin devalorizarea monedei naționale și nu a unei monede europene, nu există temei pentru actualizarea sumei cu indicele de inflație, motiv pentru care instanța va respinge, ca neîntemeiat și acest capăt de cerere.
De asemenea, având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, instanța urmează a respinge solicitarea de obligare a pârâtelor la plata unor atari cheltuieli, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Respinge excepția inadmisibilității cererii de restituire a prestațiilor, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Admite, în parte, acțiunea având ca obiect „restabilirea echilibrului contractual” formulată de reclamanta Ș. O. V., CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet avocat „T.” cu sediul în mun. Suceava, ., nr. 28, ., . în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în mun. București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2, CUI_ și . – Sucursala Suceava, cu sediul în mun. Suceava, .,jud. Suceava, CUI_, astfel cum a fost precizată.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._ din 03.04.2008 privind „data ajustării dobânzii” și respectiv „comisionul de risc” precum și al clauzei stipulate la art. 3 pct. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1/07.09.2010 la convenția de credit nr._/03.04.2008 privind „comisionul de administrare credit”.
Obligă pârâtele să modifice convenția de credit și actul adițional sus – menționate în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Dispune restituirea către reclamantă, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, a sumei de 7005,74 CHF încasată de pârâte cu titlu de „comision de risc” și respectiv „comision de administrare” în temeiul convenției de credit nr._/03.04.2008 și a actului adițional nr. 1/07.09.2010 în perioada 07.05.2008 – 28.02.2014.
Obligă pârâtele la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă debitului evidențiat în paragraful anterior, calculată de la data încasării sumelor cu titlu de „comision de risc” și „comision de administrare” și până la plata efectivă a debitului.
Respinge capetele de cerere privind restituirea comisionului de administrare ce se va achita de la data introducerii acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii precum și cel privind actualizarea sumei de 7005,74 CHF în raport de indicele de inflație de la data plății, ca neîntemeiate.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, ca neîntemeiat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Suceava.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2015.
Președinte,Grefier,
Red. B.L.M.
Tehnored. S.E.C.
6 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 997/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 787/2015.... → |
|---|
