Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1413/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1413/2009-
Ședința publică din 03 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: R - - judecător
- - - judecător
- - - judecător
- - - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B - B, sector 5, STR. -, nr. 17, în contradictoriu cu intimații reclamanți:, G, și toți din C, STR. 1 - 2. nr. 34, Județ S M, intimații pârâți: MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - B, sector 5, STR. -, nr. 17, CURTEA DE APEL ORADEA - O, PARCUL, nr. 10, Județ B, TRIBUNALUL SATU MARE - S M, STR. -, nr. 8, Județ S M, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B - B, sector 1, P-ȚA -, nr. 1-3, împotriva sentinței civile nr.106/P din 08 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA în dosar nr-, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței cele de mai sus, precum și faptul că la data de 29.06.2009 prin registratura instanței TRIBUNALUL SATU MAREa depus la dosar răspuns la cele solicitate prin adresa emisă la termenul anterior, că în cauză se solicită judecarea în lipsă, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 106/P din 08 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA, în dosar nr-, s-a respins acțiunea reclamanților, G, împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și Curții de APEL ORADEA, aceștia neavând calitate procesuală pasivă.
S-a admis acțiunea reclamanților, G, împotriva MINISTERULUI JUSTIȚIEI, Tribunalului Satu Mare și MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-2 să plătească reclamanților diferențele de indemnizații dintre cele încasate de aceștia și cele pe care le ridică lunar procurorii din cadrul DIICOT și DNA. Aceste diferențe privesc perioada aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe, reactualizată cu indicele de inflație la data plății. De asemenea aceste diferențe se vor achita și pe viitor până la încetarea stării de discriminare.
S-a dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni pentru aceste diferențe în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să asigure sumele necesare plății sumelor de mai sus, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 131 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare fără alocarea fondurilor necesare de către Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea pendinte nu s-ar putea executa, or neexecutarea hotărârii nu ar asigura finalitatea procesului civil, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun, respectiv dreptul de creanță recunoscut prin hotărâre, o asemenea situație constituind o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel că s-a admis acțiunea față de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Neîntemeiată s-a dovedit a fi și excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției în condițiile în care, acestuia îi aparține culpa pentru neinițierea măsurilor care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor invocate de reclamanți, aspecte care au fost detaliate odată cu analizarea pe fond a drepturilor bănești pretinse prin acțiune.
Sub aspectul fondului cauzei, cu privire la primul capăt de cerere, s-a reținut apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție ( unități bugetare, finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin 2 din acest cod, ei aflându-se în aceeași situație ca și restul personalului din sistemul bugetar, sub aspectul dreptului la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și a dreptului la un tratament egal în materie de salarizare, potrivit art. 5,6,8, 39 alin 1 lit. a, art. 40 alin 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003.
Printr-o serie de acte normative, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor. de motive ale respectivelor acte normative au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007, față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferite categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație, rezultă că ei nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu, prin refuzul adaosului salarial pe anul 2007.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, prin urmare, toate persoanele care se află în aceeași situație - a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației - trebuie să li se recunoască, dreptul la indexările salariale anuale.
Prin neacordarea acestora, reclamanții sunt în mod evident discriminați, prin tratarea în manieră diferită, fără justificare obiectivă și rezonabilă față de alte persoane aflate în situații comparabile, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu pentru că nu ar fi îndeplinit condiția normativă de acordare a acestora, ci sub pretextul că ei aparțin la o anumită categorie socio-profesională, existența discriminării rezultând și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție și nu în ultimul rând, art. 16 alin 1 și 2 din Constituția României.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: contracararea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației, iar potrivit principiilor cuprinse în art. 154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare, una în monedă devalorizată, alta în monedă ajustată în raport cu inflația, perspectivă din care capătul de cerere aflat în discuție apare ca fiind întrutotul justificat, inclusiv cu privire la actualizarea prejudiciului, având în vedere dispozițiile art. 1082 din Codul civil, respectiv art. 161 alin 4 din Codul muncii, cunoscut fiind că principiul indexării este un principiu al sistemului de salarizare; el are ca scop prevenirea eroziunii puterii de cumpărare și atenuarea efectelor inflației.
Instanța a găsit ca fiind întemeiat și capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 1700 lei, actualizată în raport de indicele de inflație la data plății efective, având în vedere că stimulentele financiare acordate judecătorilor din fondul constituit în temeiul art. 25 alin 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reprezintă un drept conferit de lege, care este destinat stimulării personalului din sistemul justiției, fără distincție.
Instituirea, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1921/C/2005, a criteriului vechimii între 0-3 ani pentru acordarea acestor stimulente judecătorilor, reprezintă o discriminare indirectă în sensul dispozițiilor art. 2 alin 2 din OUG. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Fără îndoială că un astfel de criteriu dezavantajează judecătorii cu o vechime în funcție mai M de 3 ani, care au înregistrat performanțe profesionale și îndeplinesc criteriile de repartizare individuală, instituite prin art. 4 din Normele Interne aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004. Acest ordin nu prevede limitativ criteriile pe baza cărora se acordă stimulentele, însă vechimea în funcție nu poate constitui un criteriu în sensul dispozițiilor art. 4 alin 1 din ordinul aflat în discuție sau ale art. 21 alin 3 din OUG. nr. 177/2002.
De altfel, Ordinul nr. 1921/C/2005 nu motivează introducerea criteriului de vechime, criteriul stabilit de Ministerul Justiției excluzând, în mod evident, o categorie a judecătorilor - cei cu o vechime mai M de 3 ani - de la primirea stimulentelor și, raportat la dispozițiile art. 2 și art. 6 lit. c din OUG. nr. 137/2000, aduce atingere folosinței drepturilor economice ale acestora.
De asemenea, s-a reținut a fi fondată și cererea privind actualizarea creanței de câte 1700 lei acordată fiecărui reclamant, actualizarea ei cu data inflației exprimând acoperirea prejudiciului produs prin erodarea acesteia.
Cât privește capătul de cerere vizând despăgubirile echivalente diferențelor din drepturile salariale cuvenite reclamanților calculate în funcție de coeficienții de multiplicare primite de procurorii DNA și DICOT și drepturile salariale primite efectiv de reclamanți, s-a reținut în primul rând că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire inclusiv pentru discriminările în muncă, în speță fiind incidente dispozițiile art. 27 alin 1 din OG nr. 137/2000 coroborate cu textul de lege anterior menționat, dispoziții legale în baza cărora acțiunea s-a apreciat întemeiată.
Astfel, prin art. 11 alin 1 din OUG nr. 27/2006 prin care a fost reglementată salarizarea judecătorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției și art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul DNA și a celor din Cadrul DICOT li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia prin alte acte normative.
Deși vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de OUG nr. 27/2006, totuși în cazul procurorilor din DNA și DICOT a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, aceștia fiind salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă necesară de 8 ani corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani. Ca atare, nu au mai fost respectate criteriile de tratament egal în salarizare câtă vreme procurorilor din cadrul DNA și DICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel, iar restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în mod discriminatoriu, în imposibilitatea de a beneficia de această salarizare, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp pentru procurorii din cadrul DNA și DICOT li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Așadar, apare ca fiind discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din categoria menționată.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie recunoscută prin art. 329 alin 3 cod procedură civilă, că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură, or tocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul DNA și DICOT. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu - care revine întregului personal salarizat în baza OUG nr. 27/2006- produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Prin urmare este evident că existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, și nu în ultimul rând articolele 5, 6, 8, 39 alin 1 lit. a, art. 40 alin 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 și respectiv art. 16 alin 1,20,41 și 53 din Constituția României.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților reclamă aplicarea prin analogie, a dispozițiilor art. 11 alin 1 din OUG nr. 27/2006, astfel putându-se realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, cunoscut fiind totodată că art. 3 din Codul civil interzice invocarea lacunei legislative.
Cât privește cererea privind actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație, aceasta a fost găsită de instanță ca fiind admisibilă, având în vedere prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin 1 din Codul muncii, iar în cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor menționate.
S-a dispus totodată efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, având în vedere prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1976.
Față de ansamblul considerentelor reținute, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea în întregul ei, s-a procedat la admiterea acesteia sub aspectul tuturor capetelor de cerere, cu consecința obligării pârâților la calcularea și la plata drepturilor reprezentând creșterile salariale prevăzute de OG nr. 10/2007, art. 1, actualizate conform indicelor de inflație, a obligării pârâților la plata a câte 1700 lei pentru fiecare reclamant, actualizată conform indicelui de inflație, potrivit tabelului de la fila 26, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și a obligării pârâților la calcularea și plata drepturilor reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile reclamanților și cele ale procurorilor DNA și DICOT, începând cu luna aprilie 2006 până la înlăturarea discriminării, actualizate conform indicilor de inflație la data plății.
În ce privește acțiunea reclamanților împotriva CONSILIULUI NAȚIONAL pentru COMBATEREA DISCRIMINĂRII, aceasta a fost respinsă deoarece acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.
S-a constatat totodată că nu s-a solicitat a se face aplicarea prevederilor art. 274 din Codul d e procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe, în termen și scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii.
Prin motivele de recurs, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) lit. "e" pct. (1) și art. 27 din nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. S-a susținut că posibilitatea de a extinde, pe cale judiciară, sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul textelor de mai sus, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege, echivalează cu o încălcare nepermisă a art. 1 alin. (4) din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, precum și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, text care conferă calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor.
În afara legii nu se poate vorbi de discriminare, în sensul nr.OG 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, iar posibilitatea acordării acestor drepturi în baza dispozițiilor art. 27 din acest act normativ, reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul susține că sentința atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Câtă vreme drepturile solicitate de către intimați nu au fost prevăzute de legislația aplicabilă, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, o astfel de cerere, susține recurentul, nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.
De asemenea, s-a mai învederat că, prin soluția adoptată, Tribunalul nu a făcut altceva decât să instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, din moment ce eludează aceleași dispoziții pe care le invocă în argumentarea sa juridică.
Recurentul solicită a fi avut în vedere faptul că, criteriul principal de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii, este acela al nivelului instanței / parchetului.
Or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.
Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare și nici nu s-au prezentat în fața instanței.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, conform art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea de APEL ORADEAa reținut următoarele:
În ceea ce privește cererea formulată de către recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul de a se dispune, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 1 alin. (2) lit. "2" pct. (1) și art. 27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, se constată că în speță sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, prin deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care, din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe calea juridică sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative.
Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", text în baza căruia și în considerarea deciziilor evocate mai sus, Curtea de APEL ORADEAa apreciat că se impune respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (6) coroborat cu alin. (3) din același text de lege.
Referitor la deciziile de neconstituționalitate nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008, se impun următoarele precizări:
Art. 5 din Codul munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 alin. (3) prevăzând că la stabilirea salariului, este interzisă orice discriminare.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 26, stabilit că persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare, la protecție egală din partea legii, lege ce trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală, efectivă, împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful nr. 1 stabilit că, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege, trebuie să fie garantat fără nici o discriminare, pe nici un temei, nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate, pe nici un criteriu, iar în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, în cauza 14/1983 and / -, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Față de cele expuse, în baza art. 2 din nr.OG 137/2000, art. 16 din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 din Codul muncii, în mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 11 alin. (1) din nr.OUG 27/2006 sunt discriminatorii, dezavantajează vădit judecătorii, procurorii, față de cei de la. și, pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege, al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această dispoziție să fie justificată obiectiv de un scop legitim.
Ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugiri la lege, creări de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale realizate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la art. 6 - 13 de la lit. "A" din anexa la.OUG nr. 27/2006, la care se adaugă sporurile, nefiind astfel vorba de o depășire a limitelor puterii judecătorești, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci de o eliminare a prejudiciului cauzat prin actul normativ apreciat ca fiind discriminatoriu.
În măsura în care s-ar fi dispus altfel, în sensul în care solicită recurentul, cu motivarea că instanțele nu au competență în materie, s-ar fi adus atingere implicit art. 6 al Convenției Europene, fiind încălcat liberul acces la justiție.
Acordarea drepturilor până la înlăturarea situației constatate discriminatorii este o măsură justă, benefică, pentru a se înlătura inițierea de noi litigii, iar în măsura în care sistemul de salarizare va fi corectat în sensul înlăturării celor constatate, încetează implicit efectele prezentei hotărâri.
Pe de altă parte, mai este de relevat că fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze, ori pentru cel de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, penale de corupție, nu se cere o calificare superioară, deosebită a unora față de ceilalți.
Nu există o dispoziție legală care să impună ca procurorul ce participă la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, criminalitate organizată, să aibă o calificare superioară, ci, dimpotrivă, întregul corp al magistraților salarizați în baza nr.OUG 27/2006, are aceeași calificare.
Alta ar fi fost situația în cazul în care legiuitorul ar fi stabilit că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, era necesară o calificare superioară, un volum mai ridicat de muncă, caz în care s-ar fi justificat aplicarea unei diferențe de tratament, or, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de legiuitor pentru procurorii și, considerente față de care instanța de recurs apreciază ca nefondate criticile invocate.
Față de aceste considerente, apreciind că nu subzistă nici una din criticile invocate, Curtea de APEL ORADEA, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul civil declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarate de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B - B, sector 5, STR. -, nr. 17, în contradictoriu cu intimații reclamanți:, G, și toți din C, STR. 1 - 2. nr. 34, Județ S M, intimații pârâți: MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - B, sector 5, STR. -, nr. 17, CURTEA DE APEL ORADEA - O, PARCUL, nr. 10, Județ B, TRIBUNALUL SATU MARE - S M, STR. -, nr. 8, Județ S M, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B - B, sector 1, P-ȚA -, nr. 1-3, împotriva sentinței civile nr.106 din 08 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 03.XI.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R - - - - - - -
Red.dec.R /13.XI.2009
Jud.fond. -
Dact./13.XI.2009
Ex.2
12 com./27.11.2009
1. recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B - B, sector 5, STR. -, nr. 17,
2. intimații reclamanți:,
3. ,
4. G,
5. ,
6. ,
7.
8. toți din C, STR. 1 - 2. nr. 34, Județ SM,
9. intimații pârâți: MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - B, sector 5, STR. -, nr. 17,
10. CURTEA DE APEL ORADEA - O, PARCUL, nr. 10, Județ B,
11. TRIBUNALUL SATU MARE - S M, STR. -, nr. 8, Județ S M,
12. CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B - B, sector 1, P-ȚA -, nr. 1-3,
Președinte:Roman FloricaJudecători:Roman Florica, Bocșe Elena, Moșincat Eugenia
