Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1744/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
DOSAR NR-
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1744
Ședința publică din data de 6 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr. 1366 din data de 30 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în P,-, județul P și intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în P,-, județul
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează instanței că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, s-au depus note scrise, de ședință, din partea recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Curtea, față de situația că recurenții-pârâți, prin motivele de recurs, au solicitat judecata cauzei în lipsă, ca și intimatul-reclamant, conform concluziilor scrise depuse la dosar, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare lunară brută pentru perioada 10 iunie 2002 la zi și în continuare, iar pentru reclamantul până la data pensionării, respectiv 01.02.2008, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la executarea hotărârii, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
În motivarea acțiunii, s-a susținut de către reclamanți că pentru asigurarea mai eficientă a confidențialității privind informațiile clasificate au fost emise o serie de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane, salariați civili și militari, care gestionează informații clasificate, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații. Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul -avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, s-a făcut trimitere și la disp.art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, prin care s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate nu numai funcționarilor publici prevăzuți de Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, ce au fost indicați, precum și la disp.art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată, în baza cărora s-a acordat sporul de confidențialitate membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Au mai arătat reclamanții că însăși OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede, la art.30 alin.3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar prin decizia nr.46 din 15.12.2008, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la spor de confidențialitate, decizia fiind obligatorie conform art.329 alin.3 Cod pr.civilă.
Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 10.06.2002-22.04.2006, pentru care acțiunea a fost formulată peste termenul legal de prescripție de 3 ani, iar în rest, s-a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținându-se că admiterea acțiunii ar însemna depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, adăugându-se la legile de salarizare ale personalului din sistemul justiției, invocându-se și decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, la al cărei conținut s-a făcut trimitere.
Totodată, s-a cerut și respingerea cererii de acordare a drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, ca și respingerea cererii privitoare la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, sporul solicitat de aceștia neincluzându-se în retribuția tarifară de încadrare.
S-a mai solicitat ca la pronunțarea soluției să se țină cont de decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, fără a se avea în vedere, așadar, decizia pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând, ca în cazul în care se va admite acțiunea, Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților, cererea fiind întemeiată în drept pe art. 60-63 Cod pr.civilă.
Și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTIa formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.06.2002-23.04.2006, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținând, în esență, că instanța nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și nicidecum să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1366 din 30.06.2009, Tribunalul Prahovaa admis excepția dreptului material la acțiune pentru perioada 10.06.2002- 22.04.2006 invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI și a respins acțiunea pentru perioada 10.06.2002 - 22.04.2006 ca fiind prescrisă.
Prin aceeași sentință, s-a admis în parte acțiunea, iar pârâții au fost obligați să plătească fiecărui reclamant sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază începând cu data de 23.04.2006 la zi, și în continuare până la încetarea raporturilor de muncă pentru perioada efectiv lucrată, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație de la data scadenței până la data plații efective, dispunându-se efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată pentru perioada 10.06.2002 - 22.04.2006 în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și art. 283 lit.c Codul muncii, plata drepturilor salariale neacordate prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Pe fondul cauzei, în ceea ce privește restul perioadei, tribunalul a reținut că prin dispozițiile art. 99 lit. d din Legea 303/2004 și art. 3 și 4 alin. 1 din Legea 304/2004, raportat la art. 15 din Codul deontologic, personalul din unitățile de justiție are obligația profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, în cadrul executării raporturilor de muncă.
De asemenea, s-a arătat că prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de această categorie de personal implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale, ce au fost exemplificate.
S-a mai reținut că obligația de confidențialitate și corelativ, recunoașterea unui spor, a fost recunoscută și personalului ce lucrează în cadrul unităților bugetare, potrivit unor reglementări legale, ce au fost expres indicate, concluzionându-se că toate persoanele din cadrul unităților bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic (atipic) de muncă, generat de Codul muncii, fiind supuși obligației de fidelitate, așa cum prevăd dispozițiile art. 295, art. 1 alin. 1 din Codul muncii, contractele colective și individuale de muncă, cât și Regulamentele de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești.
Obligația și prestația de fidelitate reprezintă, conform celor reținute de tribunal, cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației angajatorului (a organizației) de a plăti salariaților sporul de confidențialitate.
Totodată, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia din data de 15.12.2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii și, drept efect, s-a recunoscut personalului care lucrează în sistemul justiției dreptul la plată a sporului de confidențialitate.
Pentru toate aceste considerente, acțiunea a fost admisă în parte, în sensul celor sus-arătate, reținându-se că întâmpinarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de același pârât au fost depuse după rămânerea în pronunțare a cauzei.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
În recursul său, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția primei instanțe ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.4, 9 și art. 3041Cod pr. civilă.
Susține recurentul că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, însă prin decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, s-a constatat că disp.art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și disp.art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe, iar decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie.
Se mai susține că în mod nelegal s-a dispus plata și pe viitor a drepturilor solicitate, adăugându-se la legea specială de salarizare, instanța cenzurând soluția aleasă de legiuitor și acordând reclamanților drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați și tot greșit a dispus prima instanță obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind atribuțiile puterii judecătorești.
Arată recurentul că prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților pe considerentul că au fost discriminați de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005, privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002, s-a procedat la adăugarea la textul OUG nr.27/2006 republicată, al Legii nr.567/2004 și al OUG nr. 8/2007, schimbându-se sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Se mai arată că actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a intrat în vigoare la 1.02.2006, cererea reclamanților contravenind principiului neretroactivității legii, iar textul OG nr. 19/2006, aprobată prin Legea nr. 446/2006, se referă doar la cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, reclamanții nefăcând parte din niciuna din aceste categorii.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică, invocându-se și dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, precum și ale art. 29 alin.3 și art.47 din același act normativ.
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, așa încât solicitarea intimaților-reclamanți privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
În mod eronat, arată recurentul, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor recurentului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală cu privire la interes.
În privința cererii de obligare a pârâților la operarea în carnetele de muncă ale reclamanților a drepturilor câștigate prin sentință, se arată că această cerere
Se impunea a fi respinsă raportat la disp. art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTIa criticat la rândul său sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică invocând disp.art.3041Cod pr.civilă susținându-se că în mod greșit s-au actualizat sumele în raport cu rata inflației, de la data scadenței până la data plății efective.
De asemenea, se arată că recurentul a arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond că instanța învestită cu un astfel de litigiu nu poate adăuga la lege, ci doar să o interpreteze, situație în care se impunea respingerea acțiunii și mai mult decât atât, respingerea capătului de cerere privind actualizarea sumelor, ca și acordarea sumelor pentru viitor.
Se mai învederează că nu pot fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora ar fi discriminați față de celelalte categorii de personal, beneficiare ale sporului de confidențialitate întrucât Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența acesteia că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate, principiul egalității în fața legii neînsemnând uniformitate.
Se susține în continuare că discriminarea presupune un tratament inegal pentru personale aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din OUG nr. 137/2000, expres enumerate, fiind constantă și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Mai arată recurentul că instanța învestită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și nu să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative și întrucât capătul principal de cerere nu este întemeiat, nu se justifică nici actualizarea sumelor pretinse și nici acordarea acestor sume pentru viitor.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt fondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Din cuprinsul dosarului de fond rezultă că pentru termenul din 30 iunie 2009, când pricina s-a și judecat de către prima instanță, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ depus la dosarul cauzei nu numai întâmpinare, ci și cerere de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice (filele 17-18 dosar fond)-în practicaua sentinței consemnându-se că grefierul de ședință a învederat instanței că s-au depus la dosar întâmpinări din partea Parchetului de pe lângă ÎCCJ și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice parvenit cu siguranță instanței de fond odată cu întâmpinarea și anterior închiderii dezbaterilor, ambele cereri fiind înaintate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, prin poștă, potrivit plicului aflat la dosar (fila 16) și fiind înregistrate în aceeași zi.
De altfel, cu privire la formularea cererii de chemare în garanție, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a făcut referire și în cuprinsul întâmpinării depusă la dosar, arătând că o atașează întâmpinării, ceea ce s-a și întâmplat.
Prin cererea de chemare în garanție, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a solicitat, în temeiul art.60 - 63 Cod pr.civilă, chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerând ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună, prin aceeași hotărâre, ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor reprezentând pretențiile reclamantului.
În motivarea cererii, s-a arătat că potrivit HG nr.736/2003, instanțele judecătorești sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, iar conform art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
De asemenea, s-a susținut că în raport de dispozițiile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, arătându-se că în situația admiterii acțiunii reclamanților, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, în calitate de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în cauză, invocându-se în susținerea cererii și disp.art.3 din OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, care stipulează că în procesul executării sumelor datorate de către instituții publice, în baza unor titluri executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și destinațiilor aprobate potrivit legii.
S-a concluzionat că cererea de chemare în garanție are interes, iar interesul este născut și actual, personal, direct, legitim și juridic, solicitându-se admiterea acestei cereri.
în garanție este reglementată de art.60 - 63 Cod pr.civilă, ca o formă de intervenție forțată, prevăzându-se la art.60 alin.1 Cod pr.civilă că partea poată să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire, o atare cerere putând fi formulată de pârât, conform art.61 alin.1 Cod pr.civilă, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
De asemenea, art.62 Cod pr.civilă statuează că instanța va dispune ca cererea să fie comunicată celui chemat în garanție și, dacă întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care aceasta urmează să fie depusă de cel chemat în garanție care, devenit parte în proces, poate să-și administreze toate probele și să facă toate apărările, inclusiv ridica excepții și ataca cu recurs hotărârea pronunțată, cererea de chemare în garanție judecându-se odată cu cererea principală potrivit art.63 alin.1 Cod pr.civilă.
Neobservând cererea de chemare în garanție depusă la dosar, prima instanță nu a dispus comunicarea cererii terțului chemat în proces, respectiv Ministerului Finanțelor Publice, conform art.62 Cod pr.civilă, astfel încât acest minister nu figurează ca parte în proces, iar instanța nu s-a pronunțat prin sentința atacată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Nepronunțarea primei instanțe cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, care nu a figurat ca terț chemat în garanție în proces și, deci, nu figurează ca parte nici în recurs, echivalează, având în vedere și celelalte considerente mai sus arătate, cu necercetare a fondului cauzei.
Față de cele ce preced, Curtea privește recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ ca fondat, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, iar conform disp.art.312 alin.2, 3 și 5 Cod pr.civilă va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Pe cale de consecință, în raport de soluția pronunțată în recursul pârâtului Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ, se impune a fi admis, în același sens, și recursul pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, fără a se mai proceda, prin urmare, la analiza motivelor de recurs ale acestuia, care vizează soluția pe fond dată de prima instanță cu privire la acțiunea reclamanților și nici celelalte critici aduse de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ce urmează a fi avute în vedere de tribunal, cu ocazia rejudecării cauzei, pronunțându-se și cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ce se impune a figura ca parte în proces, comunicându-i-se cererea de chemare în garanție a acestuia, cu respectarea dispozițiilor art.62 Cod pr.civilă, în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr. 1366 din data de 30 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în P,-, județul P și intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în P,-, județul P și în consecință:
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 octombrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/20
23.10.2009
13 ex.
/FA
Trib. P nr-
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
