Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 501/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 501/R-CM
Ședința publică din 18 Iunie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu JUDECĂTOR 2: Florinița Ciorăscu
Judecător - -
Judecător - -
Grefier - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.368 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât Statul Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, intimatul-reclamant, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Se comunică reprezentantului recurentului-pârât Statul Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, copie de pe întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant și depusă la dosar prin serviciul registratură al instanței la data de 17 iunie 2008.
Reprezentantul recurentul-pârât Statul Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, arată că nu are cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Având cuvântul asupra recursului formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, arată că lasă soluționarea acestuia la aprecierea instanței.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursurilor civile de față, a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05.11.2007, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentința ce se va pronunța să se recunoască discriminarea, să se calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu 01.11.2004 și până la data de 04.04.2007, actualizate la data plății efective; pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în cărțile de muncă; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în calitate de procuror, este discriminat, contrar prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Reclamantul a mai arătat că prin art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-a obținut în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat Parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat.
Tot astfel, același pârât a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, susținând că Judecătoria Horezu este competentă potrivit dreptului comun în materia discriminării și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantului, să fie acesta obligat să aloce sumele necesare plății despăgubirilor către reclamant (45-54dosar).
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul MINISTERUL PUBLIC are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamant. Același pârât solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamantul nu urmărește aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
Prin sentința civilă nr.368 din 21 aprilie 2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Vâlceaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A admis în parte acțiunea reclamantului și au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să-i plătească acestuia sporul de confidențialitate de 15% pe perioada 01.11.2004 - 04.04.2007, reactualizate cu indicele de inflație calculat la data plății, obligând pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării acestor drepturi, iar pe pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Pronunțând această sentință, prima instanță a reținut în esență următoarele:
Excepția de necompetență materială a Tribunalului Vâlcea, invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC, a fost privită ca nefondată, deoarece, în speță este vorba de acordarea unor despăgubiri bănești pentru drepturi salariale încălcate, ca urmare a tratamentului diferențiat la care a fost supus reclamantul, în calitate de procuror, respectiv un conflict de drepturi, dreptul comun în materie fiind art.2 lit.c Cod procedură civilă. Așadar, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului, excepția fiind respinsă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, acesta coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție - procurori, unități finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
S-a reținut că reclamantului i- fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, de confidențialitate - art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic - care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, unele chiar clasificate sau secrete de serviciu, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu - art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001- sesizările adresate organelor statului, de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică, numită sau aleasă, ori nefiind demnitar public, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
În celelalte unități bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantul, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toți prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii.
Raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate de "non facere" reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate, implicit legiuitorul a instituit și o obligație de plată, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial.
Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamantul este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executorii acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Pe de altă parte, nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii reclamantului de la acordarea acestui spor.
Singurele criterii care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul/ indemnizația de bază, parte fixă a salariului, nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale de acordare.
Reclamantul este discriminat în sensul art.2 alin.1 și 3 și art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția existenței obligației legale de confidențialitate, ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
Existența discriminării directe a reclamantului a fost reținută și din perspectiva dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită ratificată prin Legea nr.74/1999, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absolut și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar, în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamantul).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamant, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost privită ca întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform cărora, acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a reținut că nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamantului și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
S-a arătat că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cererea de actualizare a drepturilor salariale cuvenite cu indicele de inflație a fost admisă în temeiul art.161 alin. (4) din Codul muncii. Instanța a reținut pentru aceasta că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor critică sentința pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive este nelegală deoarece, din interpretarea sistematică a prevederilor art.28, 35 și 36 din Legea nr.500/2002 rezultă că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, anume acela de a întocmi proiectul legii bugetare pe baza documentației ordonatorilor principali de credite, este unul pur tehnic și nu de aprobare. Aprobarea se realizează de către Parlament.
Astfel, instanța nu se poate substitui legiuitorului obligând ministerul la aprobarea unui proiect de buget sau de rectificare bugetară.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de ordonator principal de credite nici față de reclamanți, nici față de pârâți, situație în care măsura adoptată este nelegală.
Pe fond, contrar susținerilor instanței, nu s-a făcut dovada existenței unor discriminări.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041Cod procedură civilă.
În recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Pornind de la temeiul de drept al acțiunii, art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, instanța competentă potrivit dreptului comun la care trimite textul de lege este judecătoria.
De altfel, se impune ca cererea de chemare în judecată să fie timbrată la valoare pentru că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în pretenții.
Într-o altă critică se arată că în mod nelegal s-a dispus plata sporului de confidențialitate și pe viitor. Critica are același argument cu cea privitoare la soluția asupra cererii principale. Astfel, se arată, obligând recurentul-pârât la plata sporului de confidențialitate, tribunalul a adăugat la legea specială de salarizare a magistraților și a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În cazul reclamantului lipsește orice dispoziție legală imperativă de acordare a sporului de confidențialitate. În plus, există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale funcționarilor care beneficiază de acest spor.
Dispozițiile Legii nr.444/2006, care reglementează drepturile salariale ale altor categorii profesionale, au fost aplicate retroactiv deoarece sporul de confidențialitate a fost acordat în baza acestora începând cu anul 2004.
Pe de altă parte, s-a reținut greșit existența tratamentului discriminatoriu câtă vreme reclamantul nu este nici funcționar public cu statut special, nici personal civil într-o instituție militară. Așa cum a reținut și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu sunt întrunite elementele art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 deoarece reclamantul nu se află în situații comparabile cu beneficiarii acestui spor salarial. Aceștia fac parte din alte instituții publice, mai mult, potrivit Hotărârii nr.387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, personalul auxiliar de specialitate nu are acces și nu operează cu informații clasificate de natura celor prevăzute de Legea nr.182/2002 și nu exercită atribuții similare personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională sau funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Administrației Prezidențiale,
Un alt motiv de recurs este acela potrivit căruia instanța de fond a dispus în mod nelegal actualizarea drepturilor bănești solicitate cu indicele de inflație. MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în condițiile în care acțiunea a fost admisă. Obligația de garanție dintre pârât și chematul în garanție rezultă din dispozițiile art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Art.19 din Legea nr.500/2002 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.3, 4 și 9, art. 3041Cod procedură civilă.
Recursurile nu sunt fondate.
Tribunalul a fost sesizat cu o cerere având ca obiect plata drepturilor salariale decurgând din executarea raporturilor de muncă ale procurorilor și ale personalului auxiliar de specialitate al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, cererea fiind întemeiată pe normele legale care interzic și sancționează discriminarea.
Pornind de la acest temei de drept și de la natura litigiului - conflict de drepturi sau litigiu de muncă - instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea normelor care reglementează competența materială.
Aceasta deoarece art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, modificată și completată, trimite la dreptul comun aplicabil în speță atunci când stabilește instanța care poate fi sesizată cu o cerere în despăgubiri pentru discriminare.
Or, în speța constituind conflict de drepturi, dreptul comun este dreptul muncii, iar potrivit art.2 alin.1 lit.c) Cod procedură civilă conflictele de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.
Legat de motivul de recurs vizând soluționarea cauzei cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, curtea constată următoarele:
Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice, este că salariile se suportă din fonduri defalcate de la bugetul de stat, cu consecința stabilirii prin lege, a modului de salarizare - art.157 alin.2 Codul muncii.
Este însă atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării, în executarea raporturilor juridice de muncă, este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.1 din nr.OUG177/2002, art.28 alin.4 din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind acte de corupție, s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale.
În ceea ce privește fondul cauzei, din actele și lucrările dosarului rezultă neîndoios că reclamantul a funcționat ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, iar potrivit dispozițiilor art.99 lit.d) din Legea nr.303/2004, art.4 din lege raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are obligația de a păstra secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Mai mult, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.84 lit.e) din Legea nr.567/2004.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, acesta beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.
În acest sens instanța a făcut referire la funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În această situație se pune problema dacă procurorii și personalul auxiliar de specialitate al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești se află în situația comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect, prima instanță făcând corect trimitere la Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile angajării.
Tot astfel, prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
S-a reținut corect că reclamantul se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având, în general, același conținut. Ca și pentru categoriile profesionale beneficiare ale sporului în discuție, obligația de confidențialitate nu vizează numai informațiile clasificate.
Iar excluderea acestuia de la plata acestui drept nu este justificată de către pârâți decât prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Așa cum s-a arătat și la judecata în fond, diferențierea salariilor se face numai în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, iar aceasta se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nicio legătură cu sporurile salariale, care alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Diferențierea salariilor, cu privire la care s-a reținut că nu justifică tratamentul deosebit, conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale menționat expres în dispozițiile legale la care s-a făcut referire în motivarea sentinței - art.2 alin.1 din nr.OG137/2000.
De aici rezultă existența discriminării directe a reclamantului și încălcarea normelor interne și internaționale care consacră dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
Față de cele arătate, acordarea sporului de confidențialitate are suport legal pentru magistrați și pentru personalul auxiliar de specialitate.
În privința cuantumului stabilit de instanța de fond, a fost avută în vedere stabilirea prin legile amintite în considerente a aceluiași procent de 15% din indemnizația de încadrare lunară, precum și lipsa criteriilor după care să fie justificată de către angajator acordarea unui procent mai mic decât maximul prevăzut de lege.
Plata pe viitor a sporului de confidențialitate, componentă a salariului potrivit dispozițiilor art.155 din Codul muncii, este justificată de trăsătura contractului individual de muncă de contract cu executare succesivă, salariatul fiind plătit pentru munca prestată la anumite intervale de timp.
Potrivit art.110 alin.(2) Cod procedură civilă se poate cere înainte de termen executarea la termen a unei prestații periodice, respectiv a obligației de plată a salariului cu toate componentele sale.
Aspectele de ordin administrativ sau financiar, respectiv problemele legate de execuția bugetară anuală, nu pot afecta existența sau cuantumul drepturilor prevăzute de dispozițiile legale.
Dată fiind prioritatea stabilită de art.156 Codul muncii drepturilor salariale, a se vedea în acest sens prevederile art.161 pct.(4) din Capitolul III - Plata salariului, acestea trebuind să fie plătite înaintea oricăror obligații bănești, problemele invocate privesc în realitate fundamentarea bugetului din care se fac plățile.
În conformitate cu prevederile art.19 și următoarele din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților altui minister, în mod corect tribunalul a reținut, fără a adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Admiterea pretențiilor formulate împotriva acestui pârât prin acțiune a determinat respingerea cererii de chemare în garanție având același obiect tocmai pentru realizarea acestuia. Practic, ordonatorul principal de credite nu are interesul de a formula motivul de recurs constând în greșita respingere a cererii de chemare în garanție câtă vreme prin soluția criticată, în ansamblul său, s-a dispus alocarea fondurilor care îi sunt necesare pentru achitarea drepturilor bănești cuvenite reclamanților.
Reținând că nu se regăsesc în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.3, 4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, în care se încadrează criticile formulate de către pârâți, în baza dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de aceștia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.368 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul, pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, respectiv CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 iunie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./01.07.2008
Jud.fond: /
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Florinița Ciorăscu
