Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 105/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.105
Ședința publică din 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR: G -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții Consiliul local și Primăria Municipiului T împotriva deciziei civile nr. 859/26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, s-au prezentat avocat în reprezentarea reclamantului intimat și consilier juridic în reprezentarea pârâților recurenți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței, la data de 4 februarie 2008, reclamantul intimat a depus întâmpinare care, în raport de data tardivă a depunerii, va fi considerată a avea valoarea unor concluzii scrise.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurenților solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și a schimbării sentinței cu consecința respingerii acțiunii.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea ca nefondat a recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.859/26.10.2007 pronunțată în dosarul -, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de pârâții Consiliul local și Primăria municipiului T împotriva sentinței civile nr.4797/10.05.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-.
Prin această decizie, tribunalul a confirmat și menținut soluția instanței de fond, care a admis acțiunea precizată a reclamantului împotriva pârâților Consiliul local și Primăria municipiului T, constatându-se că trecerea în proprietatea Statului Român a cotei de 16/26 din imobilul situat în T,- a, înscris în CF 8105 T s-a făcut fără titlu valabil.
Judecătoria a constatat, în urma analizării probelor dosarului că, potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului, respectiv al unităților sale administrativ - teritoriale doar acele bunuri dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au avut la bază un titlu valabil, ceea ce presupunea ca aceste titluri să fi fost obținute de stat prin respectarea Constituției României de la acea dată, a tratatelor internaționale la care România era parte precum și legilor în vigoare, la data preluării efective.
În caz contrar, respectiv în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, tratatelor internaționale și a legilor în vigoare, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu a fost niciodată legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar. O astfel de constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești, respectiv aceea de a stabili în fiecare caz în parte valabilitatea actului de preluare și dacă, în raport cu speța dedusă judecății, prevederile Decretului nr.92/1950 erau în concordanță cu reglementările menționate.
În concret, s-a constatat că în anul 1950, atunci când a avut loc naționalizarea imobilului din litigiu, era în vigoare Constituția din 1948, care la art.8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau garantate, iar proprietatea privată agonisită prin muncă și economisire se bucură de protecție specială.
Raportat la acest text, s-a constatat că, din copia cărții de nr.61476/1938 eliberată de Camera de Muncă din T rezultă că bunicul reclamantului - domnul - a avut meseria de electrician - instalator. Totodată, martora a declarat că, elevă fiind în T, venea deseori la prăvălia deținută de domnul pentru a-și încărca acumulatorul. Aceeași martoră a mai arătat că bunicul reclamantului avea în imobilul proprietatea sa și o prăvălie în care repara aparatură electrică, iar soția proprietarului imobilului era casnică.
În continuare, judecătoria a reținut că potrivit prevederilor art.2 din Decretul nr.92/1950, nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele aflate în proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, iar în speță s-a dovedit că antecesorul reclamantului a fost meseriaș, iar soția acestuia casnică, astfel că nu se încadrau în categoria persoanelor ale căror proprietăți imobiliare urmau să fie naționalizate.
Mai mult, Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății asupra imobilului revendicat întrucât s-au încălcat și dispozițiile art.480 - 481 Cod civil, potrivit cărora dreptul de proprietate este dreptul unei persoane de a se folosi de bunul său, de a-i culege fructele și de a dispune de el și în plus, nimeni nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, în afara unor cauze de utilitate publică și doar după a justă și prealabilă despăgubire, ori aceste dispoziții au fost la rândul lor încălcate cu ocazia naționalizării, ceea ce atrage lipsa de valabilitate a statului român, măsura de naționalizare fiind abuzivă.
De asemenea, soluția este în acord și cu prevederile art.2 din Legea nr.10/2001, unde prin imobile preluate de statul comunist în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul 92/1950, prin Legea nr.119/1948 precum și alte acte normative de naționalizare, toate aceste argumente conducând la admiterea acțiunii reclamantului - moștenitor legal al fostului proprietar tabular, aspect ce poate fi reținut independent de dreptul de dispoziție al reclamantului, de a formula și notificare în condițiile speciale ale Legii nr.10/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât Consiliul local, cât și Primăria municipiului T susținând că Decretul 92/1950 a fost un act normativ valabil, în acord cu Constituția României din 1948, astfel că statul este în posesia unui titlu de proprietate valabil, astfel cum este definit și de art.6 din Legea nr. 213/1998.
Apelanții au apreciat astfel că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților sale administrativ teritoriale doar acele imobile trecute în baza unui titlu, care era la rândul său valabil la momentul preluării de către Stat și că în mod greșit prima instanță ar fi apreciat că imobilul din litigiu face parte din imobilele menționate în Legea nr. 119/1948, din probele administrate rezultând că bunicul reclamantului avea doar un mic magazin - "prăvălie" - și nu o întreprindere, astfel încât acesta de încadra în limitele Decretului 92/1950.
Tribunalul a respins aceste argumente, reținând la rându-i că în anul 1950, atunci când s-a naționalizat imobilul din litigiu, era în vigoare Constituția României din anul 1948, care la art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau garantate, iar proprietatea privată agonisită prin muncă și economisire se bucură de protecție specială.
În plus, din copia cărții de nr.61476/1938 eliberată de Camera de Muncă din T rezultă că bunicul reclamantului - domnul - a avut meseria de electrician - instalator, iar martorii audiați au mai arătat că bunicul reclamantului avea în imobilul proprietatea sa și o prăvălie în care repara aparatură electrică, iar soția proprietarului imobilului era casnică, fiind astfel ambii exceptați de la naționalizare întrucât intrau în categoria micilor meseriași.
De asemenea, tribunalul a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect că Decretul de naționalizare nr.92/1950 a intrat în conflict nu numai cu Constituția României de la acea dată, dar și cu dispozițiile Codului civil român, art.480 - 481 cod civil statuând că dreptul de proprietate este dreptul unei persoane de a se folosi de bunul său, de a-i culege fructele și de a dispune de el și în plus, nimeni nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, în afara unor cauze de utilitate publică și doar după a justă și prealabilă despăgubire, ori aceste dispoziții au fost la rândul lor încălcate cu ocazia naționalizării, ceea ce atrage lipsa de valabilitate a titlului statului român, măsura de naționalizare fiind abuzivă.
De asemenea, soluția judecătoriei este în acord și cu prevederile art.2 din Legea nr.10/2001, unde prin imobile preluate de statul comunist în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul 92/1950, prin Legea nr. 119/1948 precum și alte acte normative de naționalizare, toate aceste argumente conducând la admiterea acțiunii reclamantului - moștenitor legal al fostului proprietar tabular, aspect ce poate fi reținut independent de dreptul de dispoziție al reclamantului, de a formula și notificare în condițiile speciale ale Legii nr.10/2001deoarece în caz contrar ar fi încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărui cetățean accesul nestingherit la justiție, respectiv dreptul de a beneficia de o judecată echitabilă, în mod public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituită prin lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, pârâții Consiliul Local și Primăria municipiului T, recurs ce nu a fost motivat în drept în acord cu dispozițiile art.3021Cod procedură civilă.
Recurenții au reluat și reiterat în manieră identică motivele care au fost prezentate instanței de apel, susținând că Decretul 92/1950 a fost un act normativ valabil, în acord cu Constituția României din 1948, astfel că statul este în posesia unui titlu de proprietate valabil, astfel cum este definit și de art.6 din Legea nr.213/1998.
Apelanții au apreciat astfel că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților sale administrativ teritoriale doar acele imobile trecute în baza unui titlu, care era la rândul său valabil la momentul preluării de către Stat și că în mod greșit prima instanță ar fi apreciat că imobilul din litigiu face parte din imobilele menționate în Legea nr. 119/1948, din probele administrate rezultând că bunicul reclamantului avea doar un mic magazin - "prăvălie" - și nu o întreprindere, astfel încât acesta de încadra în limitele Decretului 92/1950.
Curtea, analizând recursul declarat de pârâți, prin prisma motivelor de fapt invocate, asimilabile motivului de modificare prev. de art.302 pct.9 pr.civ - neindicat în mod explicit, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ rap.la art.312 pr.civ. va constata că acesta este neîntemeiat.
Curtea va constata în acest sens că argumentarea juridică a instanței de fond, urmată de cea a tribunalului au la bază dispozițiile de principiu ale art.2 și 6 din 213/1998, asociate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6 din Convenție cu privire la accesul la justiție, privind în cazul în speță, naționalizarea fără plată a unui imobil în timpul regimului comunist din România, analiză pentru care instanțele de drept comun au o competență neîngrădită, independent de existența unor posibilități de a obține măsuri reparatorii pe cale administrativă, instituite în principal prin intermediul 10/2001.
În acest context, curtea va constata că primele două instanțe au avut abilitarea și competența de a analiza concordanța Decretului de naționalizare nr.92/1950 cu Constituția României din anul 1948 precum și cu prevederile art.480-481.civ. analiza probelor administrate, în raport cu normele legale menționate conducând inevitabil la concluzia că naționalizarea imobilului ce s-a aflat în proprietatea antecesorului reclamantului - intimat s-a realizat în mod abuziv, în primul rând pentru că antecesorii acestuia erau persoane expres exceptate de la actul de naționalizare și în al doilea rând, pentru faptul că naționalizarea a operat fără o justă și prealabilă despăgubire, compensarea pierderii proprietății nefiind realizată nici la această dată.
De altfel, acest aspect este sancționabil și din perspectiva art.1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat din nou la jurisprudența abundentă a Curții de la Strasbourg și în particular, la cauzele care au avut drept inițiatori cetățeni români (a se vedea în acest sens cauzele, Hertzog vs. Romania, ).
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prevederilor art.312 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, va constata că nu există motive de modificare a deciziei recurate și va respinge recursul declarat de pârâții Consiliul Local și Primăria municipiului T împotriva deciziei civile nr.859/26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Va constata că nu sunt aplicabile dispozițiile art.274 Cod procedură civilă întrucât intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâții Consiliul local și Primăria Municipiului T împotriva deciziei civile nr. 859/26.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Gheorghe Oberșterescu
- - - - G -
GREFIER,
- -
Red./13.02.2008
Tehnored. /2 ex./14.02.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Cristian Pup, Gheorghe Oberșterescu
