Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1118/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.1118
Ședința publică din 18 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții recurenți, și împotriva Deciziei civile nr.61/A din 02.02.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați, - și, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamanții recurenți, și, personal pârâtul intimat asistat de avocat, lipsă pârâta intimată, reprezentată de avocat, lipsă pârâtele intimate și, fiind reprezentate de avocat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care avocat, în reprezentarea reclamanților recurenți, depune la dosar chitanță reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 11 lei și timbru judiciar de 0,30 lei.
Apărătorii aleși ale părților învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat, pentru reclamanții recurenți, și, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii formulate și precizate, cu cheltuieli de judecată și depune la dosar concluzii scrise. De asemenea, solicită restituirea taxelor judiciare de timbru achitate în primă instanță, în cuantum de 4487 lei pentru capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, petit pe care nu l-a mai susținut. Arată că au fost încălcate dispozițiile art.19 al.1 din OUG nr.40/1999, întrucât nu s-a plătit prețul de 50.000 euro pentru imobilul în litigiu, astfel contractul este lovit de nulitate.
Avocat, pentru pârâții intimați și, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Arată că motivele de recurs invocate nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de art.304 pr.civ. iar recurenții în cererea lor nu indică textul legal pe care înțeleg să-și întemeieze recursul.
Avocat, pentru pârâtele intimate și, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Arată că în mod corect tribunalul a respins apelul reclamanților, reținând incidența dispozițiilor art.11 al.1 din OUG nr.40/1999.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.61/A din 02.02.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul formulat de reclamanții, și împotriva Sentinței civile nr.8195/06.09.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați, --,.
În consecință, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a respins acțiunea formulată de reclamanți, prin care aceștia au solicitat să se constate că au un drept de preemțiune la cumpărarea imobilului înscris în CF ind.nr.49706 T, cu număr cadastral 22198/II, constând în apartamentul nr.2; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.897/20.03.2006, încheiat între pârâți; revenirea la situația anterioară de carte funciară; să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic pentru apartamentul nr.2 și să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară.
Prin aceeași sentință, prima instanță a respins și excepția nulității clauzei din contractul de închiriere privind prelungirea contractului până la data de 08.04.2009, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost restituit în baza Legii nr.10/2001 pârâtelor și, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.897/20.03.2006 nu a încălcat dreptul de preemțiune al reclamanților, deoarece pârâtele i-au notificat pe reclamanți în baza OUG nr.40/1990 despre intenția de vânzare a apartamentului pentru prețul de 40.000 lei, însă prin procesul verbal de constatare încheiat de executorul judecătoresc, s-a consemnat că reclamantul nu dorește să cumpere imobilul pentru acest preț, arătându-și disponibilitatea de a-l cumpăra la prețul de 15.000 euro.
Prima instanță a mai reținut că, potrivit declarațiilor martorilor, prețul vânzării a fost de 50.000 euro, iar referitor la petitul privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, a apreciat că acest petit este neîntemeiat, deoarece în speță nu există frauda la lege, încălcarea dreptului de preemțiune neatrăgând drept sancțiune nulitate a actului încheiat, ci atrage drept sancțiune subrogarea chiriașului în condițiile OUG nr.40/1999.
Ca o consecință firească a respingerii acestui petit, prima instanță a respins și petitul privind pronunțarea unei sentințe care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
În calea de atac a apelului, reclamanții apelanți au criticat hotărârea apelată pentru aceea că în mod nelegal instanța de fond nu a permis administrarea probatoriului constând din interogatoriul tuturor părților litigante, efectuarea de adrese pentru a se verifica sursa sumelor de bani ale pârâților și dacă proprietarii și au ieșit din țară cu aceste sume de bani sau dacă aceștia pot face dovada cu extrase de cont care să ateste primirea banilor.
Apelanții au mai susținut că prima instanță a interpretat greșit declarația martorului audiat care atestă că prețul vânzării nu a fost plătit.
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondat apelul declarat de reclamanți, pe baza considerentelor ce în continuare sunt arătate.
Poziția procesuală a pârâților a fost expusă pe larg prin întâmpinarea aflată la fila 14 dosar fond, conformându-se astfel dispoziției cu care au fost citați pentru primul termen de judecată. Prin intermediul actului procedural al întâmpinării, pârâții au formulat apărări și au invocat excepția nulității clauzei contractuale cu privire la prelungirea locațiunii până la data de 08.04.2009, potrivit art.115 pr.civ.
Față de poziția procesuală a pârâților expusă prin întâmpinare, în mod corect instanța de fond nu a dispus administrarea probei cu interogatoriul părților din oficiu, norma instituită de art.218 pr.civ. nefiind imperativă.
Pentru a se stabili prețul real de vânzare al imobilului în litigiu, instanța de fond a încuviințarea audierea martorului reclamanților, . Martorul a declarat sub jurământ în fața instanței de fond (fila 117 dosar fond) că, în calitate de mandatar al pârâtelor vânzătoare și, a înstrăinat pârâților imobilul în litigiu și a primit personal de la aceștia din urmă prețul imobilului în cuantum de 50.000 euro, preț pe care ulterior l-a înmânat vânzătoarelor în mai multe rate, ultima fiind dată personal de către martor pârâtelor.
Cele relatate de acest martor cu privire la cuantumul prețului și la modalitatea de restituire a acestuia către pârâtele vânzătoare au fost corect interpretate de instanța de fond atunci când a constatat că prețul vânzării este cu mult superior decât cel prevăzut prin oferta făcută reclamanților.
În aceste condiții, efectuarea unor adrese către autoritățile vamale sau bancare pentru a se stabili sursa banilor pârâților cumpărători sau trecerea peste graniță cu această suma de bani este o probă inutilă, dat fiind obiectul cauzei de față, fiind corect respinsă de către instanța de fond.
Cât privește sancțiunea nerespectării dreptului de preempțiune, aceasta nu e anularea contractului, ci aceea prevăzută de art.19 din OUG 40/1999, respectiv dreptul chiriașului de a se subroga în drepturile cumpărătorului, plătind prețul vânzării.
Or, chiriașii nu au urmat procedura ofertei reale urmate de consemnațiune, pentru a face dovada că au plătit prețul.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanții, și, solicitând admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri în sensul admiterii acțiunii lor și, în consecință, să se constate dreptul lor de preemțiune la cumpărarea imobilului la prețul de 15.000 euro, să se dispună subrogarea lor în condițiile art.19 din OUG nr.46/1999 în drepturile cumpărătorilor și să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.
Recurenții au invocat în drept dispozițiile art.304 pct.8 și 9.pr.civ. arătând că actul juridic de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost încheiat cu încălcarea dreptului lor de preemțiune, contractul fiind nul și pentru faptul că nu s-a plătit prețul de 50.000 euro, acest preț fiind fictiv și ireal.
Astfel, au învederat că din declarația martorei rezultă că prețul a fost plătit acasă, la martoră, iar în contractul autentic se menționează că a fost plătit în fața notarului.
Recurenții au mai arătat că martorii și au declarat că banii au fost primiți de la pârâtul în două tranșe, martora arătând că cea de-a două tranșă le-a fost înmânată pârâtelor când au venit în România, în 2006, însă martorul a declarat că pârâtele nu au venit în România.
Totodată, au susținut că martorul a afirmat că întregul preț s-a înmânat în ziua autentificării actului, aspect care, contravine declarației martorului care a afirmat că prețul a fost plătit în două tranșe, iar acestei din urmă declarație contravine și mențiunea din contract, în sensul că prețul de 50.000 lei a fost plătit integral la data încheierii contractului.
De asemenea, au arătat că prețul nu a fost plătit niciodată, deoarece intimatul a cumpărat apartamentul nr.1 cu circa 5000 euro, care are o suprafață mai mare decât apartamentul în litigiu care nu valorează mai mult de 20.000 euro, din cauza degradărilor.
În fine, recurenții au susținut că pârâtul i-a notificat în data de 07.03.2006 cu privire la vânzarea apartamentului, însă la dosar nu se regăsește nicio procură din care să rezulte că este împuternicit să le reprezinte pe pârâtele și în judecată sau pentru vânzarea apartamentului, ci doar pentru probleme legate de revendicarea acestuia, precizând că petitul privind subrogarea în drepturile cumpărătorilor în condițiile art.19 din OUG nr.40/1999 l-a invocat prin precizarea de acțiune.
Prin întâmpinare, pârâții intimați și au solicitat respingerea recursului, cu motivarea că recurenții au avut calitatea de chiriași doar pentru o parte din apartament și că pârâtele le-au făcut reclamanților oferta de cumpărare pe care ei nu au acceptat-o, precizând că nu există neconcordanțe între declarațiile martorilor, întrucât martora a declarat că ei au plătit prețul de 50.000 euro, dar nu-și mai amintește exact data, iar martorul nu a declarat că a primit banii în două tranșe, ci că a primit toți banii deodată, dar i-a expediat vânzătoarelor, în Germania, prin rudele lor, în trei tranșe, restul sumei până la 50.000 euro fiind înmânată vânzătoarelor, în România, în 2006.
Pârâții intimați au mai susținut că motivele invocate prin cererea de recurs nici nu se încadrează în condițiile prevăzute de art.304 pr.civ. menționând că aceștia nu și-au dovedit afirmațiile făcute, susținând în fața primei instanțe că prețul plătit de ei este de 15.000 euro iar în recurs că nu au plătit nici un preț.
Intimații au relevat, de asemenea, că raportarea recurenților la apartamentul nr.1 nu are nicio relevanță, deoarece a fost cumpărat în anul 2002, fiind în stare avansată de degradare.
Pârâtele intimate și au formulat și ele întâmpinare, solicitând respingerea recursului cu motivarea că potrivit art.19 din OUG nr.40/1999 încălcarea dreptului de preemțiune al chiriașului nu atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ci îl îndreptățește pe chiriaș să se subroge în drepturile cumpărătorului.
Că, li s-a făcut recurenților oferta de cumpărare a imobilului, care a fost refuzată, consemnându-se acest aspect în procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 17.03.2006, în care s-a menționat că recurenții nu înțeleg să plătească mai mult de 15.000 euro.
Intimatele au mai relevat că susținerea recurenților privind consemnarea la dispoziția intimatelor a sumei de 15.000 lei (circa 3.500 euro) este lipsită de relevanță, în condițiile în care, potrivit art.19 din OUG nr.40/1999, aceștia ar fi trebuit să consemneze prețul de 50.000 euro în termenul de 60 de zile prevăzut de același text, precizând că atâta timp cât recurenții înșiși susțin că apartamentul ar valora 20.000 euro, suma de 3.500 euro, despre care afirmă că ar fi consemnat-o, nu putea constitui un preț serios, fiind cu mai mult de zece ori mai mică decât prețul vânzării, de 50.000 euro.
Totodată, pârâtele intimate au învederat că declarațiile martorilor nu sunt contradictorii, întrucât prețul a fost plătit integral la data încheierii contractului, însă lor le-a fost remis prețul în trei tranșe, prin rude, în Germania, iar diferența în România, când au venit în țară, așa cum reiese din declarațiile martorilor.
Că, încasarea prețului de 50.000 euro prin mandatar este consemnată în actul autentic și are valoarea probatorie prevăzută de art.1173 al.1 civ. care nu poate fi infirmată prin probe testimoniale, precizând că recurenții au făcut afirmații calomnioase la adresa lor și au întocmit acte cu semnăturile lor falsificate.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.8 și 9.pr.civ. și art.19 din OUG nr.40/1999, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiat recursul reclamanților pentru argumentele ce4 succed.
În primul rând, Curtea apreciază că soluția de respingere a petitului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este legală, deoarece încălcarea dreptului de preemțiune nu atrage sancțiunea nulității contractului, ci are drept consecință subrogarea chiriașului în drepturile cumpărătorului în condițiile art.19 din OUG nr.40/1999.
În al doilea rând, în speță nu se poate reține încălcarea dreptului de preemțiune, întrucât recurenților li s-a făcut oferta de cumpărare a imobilului pentru prețul de 40.000 euro prin notificare emisă de executorul judecătoresc (fila 19 dosar fond), iar prin procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 17.03.2006 s-a consemnat refuzul recurenților de a-l cumpăra pentru acest preț, arătându-și disponibilitatea de a-l cumpăra cu 15.000 euro.
În al treilea rând, recurenții nu au reușit să facă dovada că prețul din contractul de vânzare cumpărare ar fi fost mai mic (de 15.000 euro) decât cel prevăzut în contract (50.000 euro), iar susținerea lor că sunt contradictorii declarațiile martorilor, și sunt nejustificate, deoarece din cuprinsul lor rezultă fără echivoc că prețul imobilului a fost de 50.000 euro.
Pe de altă parte, recursul este o cale de atac care se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate, iar motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în cazurile prevăzute de art.304 pr.civ. deoarece vizează o nouă apreciere a probatoriului administrat în cauză.
În virtutea tuturor acestor considerente, Curtea reține că este neîntemeiată critica făcută deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.8 și 9.pr.civ. urmând a respinge recursul reclamanților.
Văzând și dispozițiile art.274 pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, și împotriva Deciziei civile nr.61/A din 02.02.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă recurenții să plătească intimatului suma de 1190 lei, iar intimatelor -- și suma de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
G - - - - -
Grefier,
- -
Red.GO/23.11.2009
Tehnored.MM/2 ex/11.12.2009
Instanță fond: Judecătoria Timișoara - jud.
Inst.apel: Tribunalul Timiș - jud. C,
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu
