Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1188/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.1188
Ședința publică din 24 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții recurenți G și - împotriva Deciziei civile nr.246 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.-, în contradictoriu cu pârâții intimați MUNICIPIUL A, PRIN PRIMAR și (fostă ), având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18.11.2009, când pronunțarea a fost amânată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.249 din 27 mai 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis apelurile formulate de către pârâții Municipiul A și împotriva Sentinței civile nr.671/4 februarie 2008, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanții G și - împotriva pârâților, pentru constatare nevalabilitate titlu, nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Inițial, în prima fază procesuală, Judecătoria a admis acțiunea reclamanților și, în consecință: a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului înscris în CF nr.2850 Aradul; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1965/1997 încheiat între pârâți asupra imobilului; a dispus rectificarea CF nr.2850 Aradul, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților; a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul A, precum și excepția privind prescripția dreptului la acțiune invocată de ambii pârâți.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că imobilul situat în A,-, înscris în CF nr.2850 Aradul cu nr. top 1911-1912/117 și 4327/20/4, a constituit proprietatea tabulară a reclamantului G și a fostei sale soții născută, după decesul soției reclamantului cota de 1/2 parte din imobil fost moștenită de fiica acestora - reclamanta .
În baza Decretului nr.223/1974 și a Deciziei nr.86/1976 a Consiliului Județean - asupra cotei de 1/2 parte din imobil reclamantul s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de preluare în favoarea Statului Român - după care, în baza aceluiași Decret 223/1974 și a Deciziei nr.700/1981 emisă de Consiliul Popular al Județului - asupra cotei de 1/2 parte din imobilul proprietatea reclamantei, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de preluare în favoarea Statului Român, solicitându-se de asemenea dreptul de administrare operativă în favoarea fostei A - actualmente SC SA
S-a reținut că reclamanta a solicitat în baza Legii nr.112/1995, acordare de măsuri reparatorii, formulând cerere la data de 12.03.1996 către Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.112/1995 și întrucât nu a primit nici un răspuns, a solicitat din nou un răspuns scris - prin cererea înregistrată sub nr. 6550/12.10.2005 la Consiliul Județean A, iar la această cerere se comunică la data de 07.10.2005 de către Biroul Juridic și contencios Administrativ din cadrul Consiliului Județean - faptul că, dosarul formulat în baza Legii nr.112/1995 nu a fost soluționat până la apariția Legii nr. 10/2001.
Urmare a acestui răspuns, ambii reclamanți au formulat notificare înregistrată în Dosar nr.782/30.11.2005 la Biroul Executorului Judecătoresc, prin care solicită Consiliului Local al Municipiului restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil.
Pârâta a fost chiriașă imobilului situat în A,-, în baza contractului de închiriere nr.622/03.12.1996, încheiat între SC SA și pârâtă în calitate de locatar titular, după care încheie cu Statul Român prin SC SA contract de vânzare-cumpărare nr. 1965/18.07.1992 privind acest imobil.
Instanța de fond s-a pronunțat mai întâi pe excepția invocată, conform art. 137 al.1 pr.civ. pe care a respins-o, deoarece acțiunea în revendicare este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001 Republicată, iar acțiunea de drept comun nu este condiționată de îndeplinirea unei alte proceduri, respectiv nu este condiționată de procedura necontencioasă prevăzută de art.21 al.1 din Legea nr.10/2001, care vizează notificarea în termen de 6 luni, termen prelungit succesiv, prin G nr.109/2001 și G nr.145/2001, iar acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune petitorie imprescriptibilă.
De asemenea a respins și excepția inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune, reținând că acțiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă, potrivit normelor legale aplicabile în materia revendicărilor imobiliare inserate în Codul civil, art. 480, 481 civ, art.11, 20 și art.49 din Constituție coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Reclamanta nu a fost despăgubită pentru cota de 1/2 din imobilul înscris în CF 2850 Aradul, precizându-se în mod expres în Decizia nr.700/20.10.1981 faptul că se trece în proprietatea statului fără plata cotei acesteia de 1/2 din imobil - contrar prevederilor art.481 Cod civil, conform căruia "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind dreaptă și prealabilă despăgubire" - și, de asemenea, s-au încălcat și prevederile Constituției din anul 1965 în vigoare la acea dată care prevedea în art.36 al.1 că "dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege".
În ce privește pe reclamantul cota de proprietate de 1/2 parte din imobil a fost preluată prin Decizia nr.80/15.03.1976 în baza Decretului nr.223/1974 cu plata sumei de 20.000 lei, aferente doar construcției, nefăcându-se vreo plată pentru cota de 1/2 parte din teren.
În cauză caracterul abuziv al acestei măsuri este dovedit prin preluarea fără despăgubiri față de reclamanta și față de reclamantul G - cu despăgubiri nestabilite însă la valoarea reală a imobilului, iar Decretul nr.223/1974 venea în contradicție atât cu Constituția României din anul 1965, cât și cu tratatele internaționale la care România era parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 care în art.17 al. 1 și 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietăți atât singur cât și prin asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea deciziile de preluare și trecere a imobilelor în proprietatea statului, emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular în a cărui rază teritorială se aflau bunurile în temeiul art.4 din Decretul 223/1974, nu au fost comunicate reclamanților.
Întrucât imobilul fost preluat fără titlu valabil, dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost legal desființat, aceștia nu și-au pierdut vreodată calitatea de proprietari ai imobilului, imobilul nefiind proprietatea statului.
Reținând că obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul art. 9 din Legea nr.112/1995 îl putea constitui doar imobilele preluate de stat cu titlu, iar întrucât imobilul în cauză a fost preluat abuziv în lipsa unui titlu valabil, acest imobil nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 și, prin urmare, nu putea face obiectul contractului de vânzare- cumpărare către chiriași.
De altfel pârâta nu a avut calitatea de chiriaș titular al contractului de locațiune la data apariției Legii nr.112/1995, ci ulterior în anul 1996, când încheie contractul de închiriere nr.622/03.12.1996, contrar prevederilor art.9 al.1 din Legea nr.112/1995, conform cărora "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta după expirarea termenului prevăzut de art.14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
Deoarece contractul de vânzare cumpărare nr.1965/1997 s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, operează sancțiunea nulității absolute pentru cauză ilicită - ori cauza licită constituie una din condițiile esențiale pentru validitatea contractelor prevăzute de art. 948 pct. 4 Cod civil.
Apreciind că în cauză nu sunt incidente aplicarea dispozițiilor art.27 din Decretul-Lege nr.115/1938, dispoziții conform cărora ar opera uzucapiunea ca urmare a exercitării posesiei de bună-credință timp de 10 ani a pârâtei, actuală titulară dreptului de proprietate a imobilului - câtă vreme preluarea de către stat s-a făcut abuziv fără titlu valabil și urmare constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1965/1997 a dispus în temeiul art.36 pct. 1 din Legea nr.7/1996 republicată revenirea la situația de carte funciară anterioară preluării în baza Decretului nr. 223/1974, iar în consecință, a admis acțiunea.
Împotriva acestei soluții, în termen legal și motivat a declarat apel pârâta Municipiul A reprezentat prin Primar și a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivare, apelanta a arătat că instanța de fond în mod greșit și cu încălcarea legii a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr.1965/1997 încheiat între SC SA A și pârâta și a motivat soluția pe prevederile art.480 civ. în sensul că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu toate că imobilul intra sub incidența Legii nr.10/2001, care este o lege specială cu caracter reparator pentru persoanele a căror imobile au fost preluate abuziv de stat, fiind de imediată aplicare, iar după apariția acestei legi foștii proprietari trebuiau să uzeze de prevederile acesteia. reclamanții nu au uzat de prevederile acestei legi speciale și au pierdut termenele instituite de lege astfel că ei nu mai sunt îndreptățiți să invoce prevederile dreptului comun pentru revendicarea imobilului preluat de stat.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și pârâta și a solicitat în baza art.296 pr.civ. schimbarea în totalitate a hotărârii atacate.
În motivare a arătat că prima instanță în mod greșit prin admiterea excepției de inadmisibilitate a recunoscut reclamanților posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, cu toate că este incontestabil că imobilul din litigiu trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 intră sub incidența Legii nr.10/2001.
Prima instanță a respins și excepția prescripției dreptului reclamanților de acțiune cu ignorarea legii speciale și invocând pe dreptul comun caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare.
S-a apreciat că instanța de fond a dat o interpretare eronată dispozițiilor Legii nr.112/1995, și a reținut că nu are calitatea de chiriaș a imobilului în momentul apariției legii și a constatat nulitatea pentru cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, deși avea calitatea de chiriașă a imobilului din anul 1978.
Tribunalul a apreciat că sunt întemeiate apelurile pârâților cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților, pe baza considerentelor de în continuare sunt evidențiate.
O primă problemă este a cea a existenței unei opțiuni a persoanelor îndreptățite între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.19445-22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29), așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dispozițiile din art.6 al.2 din legea nr.213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație", or, Legea nr.10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind, astfel o gamă mai largă de măsuri reparatorii față de acțiunea în revendicare.
Pe de altă parte, legea nr.10/2001 instituie, atât o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Dacă persoana îndreptățită a formulat notificare, în temeiul prevăzut de lege, care a fost respinsă prin dispoziția (decizia) unității deținătoare și a atacat-o cu "contestație", iar, apoi, cu apel și recurs, în final fiind respinsă ca nefondată sau tardivă, o nouă acțiune, în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, dreptul la acțiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) și nu mai poate fi valorificat pe nici o altă cale, iar pe de altă parte, este exclusă, de natura specială a procedurii Legii nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art.35 din legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06.03.1945-22.12.1989, LIII din 4 iunie 2007.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluțiile adoptate cu Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 și buna credință a cumpărătorului chiriaș, s-a constatat că această lege, în limitele date de dispozițiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06.03.1945-22.12.1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Cu atât mai mult, deci, nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulilenon bis in idem, electa una,precum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO ( - 1997 ).
Legea nr.10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în condițiile art.21 al.1 și 3 din Constituție și ale art.6 al.1 din CEDO.
Potrivit Legii nr.10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe calea devolutivă, de către curtea de apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art.304 pct.1-9 din Codul d e procedură civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură sau care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschis calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 civ.
Existența unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art.21 al.2 din Constituție și a art.6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și asigurării, pe această cale a securității juridice a circuitului civil.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.
Măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire, ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art.1 din primul Protocol, precum și cu practica în materie a CEDO.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G și -, solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, respingerea excepției invocate de pârâți și menținerea soluției primei instanțe.
În motivare, reclamanții recurenți, pe cale de excepție, au învederat că în preambulul deciziei atacate nu au fost menționate susținerile părților.
În ceea ce privește excepția prescripției acțiunii reclamanților, față de împrejurarea că nu au formulat notificare în baza Legii 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, recurenții au arătat că solicită respingerea excepției cu motivarea că acțiunea lor este una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 civ. art.6 al.2 și 3 din legea nr.213/1998 și art.34 lit.a din Decret-Lege nr.115/1938, iar imobilul a fost preluat abuziv cu aplicarea greșită a Decretului nr.223/1974, nefiindu-le comunicate deciziile de preluare.
Astfel, au precizat că reclamanta nu a fost despăgubită deloc pentru cota sa de din imobil iar reclamantul Gap rimit despăgubiri numai pentru cota de din construcții, nefiind despăgubit și pentru teren.
Recurenții au mai susținut că admiterea excepției inadmisibilității echivalează cu o denegare de dreptate, precizând că ceea ce se impută reclamanților este împrejurarea că aceștia nu au uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, în sensul că nu au formulat în termen notificare pentru restituirea imobilului, însă instanța refuză să observe că reclamanții nu au formulat notificarea în baza Legii nr.10/2001, întrucât nici până astăzi aceștia nu au primit răspuns la cererea formulată în baza Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește apărările pe fondul cauzei formulate de pârâta-cumpărătoare, recurenții au arătat că aceasta nu se poate prevala de buna credință, întrucât aceasta cunoștea dorința reclamanților de a redobândi proprietatea imobilului, aspect care este confirmat de cererea lor formulată în baza Legii nr.112/1995 și de declarația martorei u.
Recurenții au relevat, de asemenea, că în raport de art.9 și 14 din Legea nr.112/1995 numai chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari pot opta după expirarea termenului prevăzut de lege (6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995) pentru cumpărarea acestor apartamente, iar pârâta nu era titular al contractului de închiriere la data apariției legii (29 noiembrie 1995, devenind chiriașă abia după un an, respectiv la 3 decembrie 1996).
Totodată, au arătat că numai după soluționarea cererii formulate în baza Legii nr.112/1995 și după emiterea unei dispoziții se putea proceda la vânzarea imobilului către chiriaș, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nr.1965/1997 a fost încheiat prin fraudarea legilor indicate, având o cauză ilicită, iar sancțiunea este nulitatea absolută a acestuia, potrivit dispozițiilor art.948 pct.4, 966 și 968.civ.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art.304 pct.9, art.261 al.1 și 3.pr.civ. art.480, 948 pct.4, 966 și 968.civ. art.34 lit.a din Decret-Lege nr.115/1938, art.6 al.2 și 3 din legea nr.213/1998, art.9 din legea nr.112/1995.
Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului reclamanților, cu motivarea că omisiunea consemnării susținerilor părților nu poate afecta valabilitatea deciziei, precizând că instanța de apel a tratat cu prioritate măsura în care persoanelor îndreptățite le este recunoscută posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare de drept comun, după expirarea termenelor prevăzute în legea specială, iar respingerea excepției prescripției acțiunii este lipsită de interes în condițiile în care instanța de apel a reținut că acțiunea reclamanților, promovată pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
Că, Legea nr.10/2001 reglementează regimul juridic atât al imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și al celor preluate fără titlu valabil și, fiind o lege specială care derogă de la dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun.
Intimata a mai arătat că procedura reparatorie a restituirii bunurilor aflate sub incidența acestei legi este supusă cenzurii instanțelor, în concordanță cu art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar faptul că reclamanții nu au înțeles să uzeze de procedura reglementată de această lege specială nu echivalează cu o încălcare din partea instanțelor a art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenție.
Totodată, intimata a relevat că existența unei cereri de despăgubiri formulată de recurenți în temeiul Legii nr.112/1995, nesoluționată, nu are relevanță și nu a constituit un impediment la sesizarea în termen legal a comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001.
În fine, pârâta intimată a arătat că a respectat actele normative în vigoare la data cumpărării imobilului în litigiu, în sensul că a încheiat contractul după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art.9 din Legea nr.112/1995, iar la acea dată pe rolul instanțelor judecătorești nu era înregistrată nicio cerere de revendicare a imobilului potrivit art.1 al.6 din HG 11/1997, neexistând nici unul din motivele de nulitate prevăzut de art.11 din Legea nr.112/1995.
În urma examinării deciziei atacate, în raport cu motivele invocate și de dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. art.6 din legea nr.213/1998, art.1 și 2 din Legea nr.10/2001, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru argumentele ce succed.
Situația juridică a imobilului în discuție este ofacta pendentia(în curs de desfășurare) supusă atât prevederilor Legii nr.112/1995, dar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, este supusă și dispozițiilor acestui din urmă act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art.2), precum și raportul dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii imobilelor, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege (art.18 lit.c, art.29).
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 stabilește că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație", or, Legea nr.10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 civ. chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Așadar, în mod corect, instanța de apel a reținut excepția inadmisibilității acțiunii, în același sens fiind și Decizia nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii.
În speță, este adevărat că reclamanții recurenți au formulat o cerere în baza Legii nr.112/1995 pentru acordarea de despăgubiri, fără a solicita restituirea în natură a imobilului, însă, odată cu apariția Legii nr.10/2001, acestora li s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în termenul prevăzut de art.22 al.1 și 5 din lege și de a ataca actul de înstrăinare în termen de 1 an de la data intrării în vigoare (art.45 al.5), ceea ce aceștia nu au făcut, aspect care le este imputabil lor.
Totodată, trebuie observat că necunoașterea posibilității acțiunii în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, nu înseamnă încălcarea dispozițiilor art.6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Primul protocol adițional la Convenție, întrucât Legea nr.10/2001 asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și a actelor de înstrăinare, prin accesul liber la trei grade de jurisdicție.
Prin urmare, în mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, situație în care toate criticile vizând fondul litigiului nu au relevanță în cauză.
În virtutea acestor considerente, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, urmând ca în baza art.312 pr.civ. să-l respingă ca atare.
Văzând și dispozițiile art.274 pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, cu majoritate de voturi, recursul declarat de reclamanții G și - împotriva Deciziei civile nr.246 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.-.
Obligă recurenții să plătească intimatei (fostă ) suma de 2500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
G - - - - -
- cu opinie separată -
Grefier,
- -
Red.GO/02.12.2009
Tehnored.MM/2 ex/17.12.2009
Instanță fond: Judecătoria Arad - jud.
Inst.apel: Tribunalul Arad - jud.
Opinie separată
Consider că în cauză, în baza art.312 al.5 pr.civ. se impunea admiterea recursului declarat de reclamanții G și, casarea hotărârii atacate și trimiterea la Tribunalul Arad pentru rejudecarea apelurilor.
Prin acțiune, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Municipiul A, prin Primar (pentru Statul Român), și (fostă ) -, a solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului înscris în CF nr.2850 Aradul, preluat în baza Decretului nr.223/1974, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâți având ca obiect același imobil, întrucât s-a încheiat prin fraudarea legii, având deci o cauză ilicită, și să dispună rectificarea cărții funciare prin revenirea la situația anterioară.
Ca temei juridic al acțiunii, reclamanții au invocat art.480, art.948 pct.4, art.966 și art.968 din Codul civil, art.34 lit.a din Decret-Lege nr.115/1938 și art.6 al.2 și 3 din Legea nr.213/1998.
Tribunalul Arad, după ce în primă instanță Judecătoria Arad admisese acțiunea reclamanților, a admis apelurile pârâților și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă pe calea dreptului comun.
A reținut că apariția Legii nr.10/2001 a suprimat calea acțiunilor pe dreptul comun pentru retrocedarea imobilelor preluate de stat atât cu titlu nevalabil, cât și cu titlu valabil.
A mai reținut că accesul la justiție nu este îngrădit, întrucât legea specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură și accesul la justiție, nefiind astfel încălcat art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum și cele care din motive independente de voință nu au putut în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare, dacă imobilul nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
Consider că în mod greșit instanța de apel a reținut excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților pe calea dreptului comun, fiindu-le încălcate astfel accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv, drepturi garantate atât prin Constituția României (art.21), cât și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.6 al.1 și art.13).
Nu li se poate imputa reclamanților că nu au apelat la legea specială.
Dimpotrivă, aceștia au făcut demersuri pentru retrocedarea imobilului preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974 imediat după apariția Legii nr.112/1995, adresându-se Comisiei Locale A la 12.03.1996 (fila 13 din dosarul de fond). Comisia nu a soluționat nici până în prezent această cerere; mai mult, prin contractul nr.1965/18.07.1997 (fila 10), Starul Român, prin SC SA A, a vândut imobilul pârâtei (actualmente ) -, despre care reclamanții afirmă că nici nu avea calitatea de chiriașă.
La solicitarea scrisă a reclamanților, care domiciliază în Germania, Consiliul Județean A - Biroul Juridic și Contencios Administrativ, prin adresa nr.6550/17.10.2005 (fila 15), le-a răspuns că cererea lor formulată în baza Legii nr.112/1995 nu a fost soluționată până la apariția Legii nr.10/2001 și i-a îndrumat să se adreseze Comisiei pentru aplicarea acestei legi din cadrul Primăriei
Reclamanții au formulat în consecință și notificare în baza Legii nr.10/2001, pe care au trimis-o Primăriei A prin executor judecătoresc sub nr.782/30.11.2005 (fila 16).
Primăria A nu a răspuns prin dispoziție notificării reclamanților, ci prin adresa nr.46712/2007 (fila 17) le-a comunicat că notificarea este tardivă, nefiind formulată în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, iar prin Legea nr.247/2005 nu s-a acordat un nou termen, și că, prin urmare, nu pot beneficia de restituirea în natură sau de alte măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat.
Din faptele prezentate rezultă că nici cererea reclamanților formulată în baza Legii nr.112/1995 nu a fost soluționată prin emiterea unei hotărâri, nici notificarea bazată pe Legea nr.10/2001, prin emiterea unei dispoziții, care, dacă i-ar fi nemulțumit pe reclamanți, puteau fi atacate în justiție cu contestație.
În plus, în dosarul de față li se respinge acțiunea pe drept comun ca inadmisibilă, cu motivarea că trebuiau să apeleze la legea specială.
În consecință, este evident că accesul reclamanților la justiție și la un proces echitabil a fost îngrădit prin reținerea excepției inadmisibilității, situație în care, în baza art.312 al.5 pr.civ. se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor pe fond la Tribunalul Arad.
Judecător,
Red.RR/10.12.2009
Tehnored.MM/2 ex/21.12.2009
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu
