Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 330/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 330/
Ședința publică de la 12 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul-reclamant domiciliat în Sud,-, județ C împotriva deciziei civile nr.174/13.03.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în contradictoriu cu intimații-pârâți, și ambii domiciliați în Sud, str. - nr.14 județ C având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă, pentru recurentul-reclamant, avocat conform împuternicirii avocațiale nr.2924/17.06.2009 depusă la dosar,pentru intimații-pârâți se prezintă avocat conform împuternicirii avocațiale nr.101 din 18.06.2009, intimatul-pârât fiind prezent personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus la dosarul cauzei taxa judiciară de timbru de 2.396 lei conform chitanței serie/Nr. ---007.
După referatul grefierului de ședință, instanța luând act că nu mai sunt alte cereri prealabile ori înscrisuri de depus la dosar, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Apărătorul recurentului-reclamant, având cuvântul, își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă, consideră decizia nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente.
Un prim motiv de recurs vizează modalitatea greșită de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului raportat la cererea reconvențională formulată de intimații din prezenta cauză privind constatarea în favoarea acestora a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul în suprafață de 143 mp ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. Potrivit dispozițiilor legale ale Codului civil referitoare la accesiune, proprietarul unui teren are posibilitatea să invoce dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției pe care a ridicat-o altă persoană pe terenul său.În anul 1991 recurentul a încheiat cu Consiliul Local contractul de închiriere nr.3658/1991 pentru suprafața de teren de 143 mp, iar în anul 1995 încheiat pentru aceeași suprafață de teren contractul de concesiune nr.134/1995.Atât la momentul încheierii contractului de închiriere, cât și al încheierii contractului de concesiune, ambele având ca obiect suprafața de teren de 143 mp ocupată de recurent încă din anul 1990 pe acest teren era deja edificată construcția cafe- și terasa în baza autorizației de construcție nr.82/1990.
Un alt motiv de recurs vizează greșita modalitate în care a fost soluționată plângerea principală formulată de reclamantul-recurent prin care a solicitat un drept de superficie asupra imobilului litigios compus din dreptul de proprietate asupra construcției cafe-, terasa și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 143 mp. Arată că dreptul de superficie reprezintă acel drept real compus din dreptul de proprietate pe care-l are o persoană asupra construcției aflate pe teren și dreptul de folosință asupra terenului pe care este amplasată construcția. Situația juridică ce caracterizează dreptul de superficie își are izvorul fie în convenția părților, fie în uzucapiune. Din probele administrate rezultă că recurentul a făcut dovada faptului că este constructorul imobilului, reprezentând unitate cu specific cafe- edificată pe terenul în suprafață de 143 mp, împrejurare care nu a fost contestată de intimați.
În concluzie, solicită admiterea recursului cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii principale formulată de recurent și respingerii ca nefondată a cererii reconvenționale formulată de către intimați.
Apărătorul intimaților, având cuvântul, cu privire la dobândirea dreptului de proprietate ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, arată că urmare încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare cu foștii proprietari ai terenului, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.886/16.04.2002, intimații au devenit prin accesiune proprietarii construcției edificate pe acest teren, solicitând în acest sens să se constate dobândirea dreptului de proprietate. Referitor la obligarea recurentului la contravaloarea lipsei de folosință a terenului ocupat de construcție, arată că pentru terenul concesionat în suprafață de 143 mp, se constată că începând cu data de 22.04.2003, nu mai deține nici un fel de titlu pe terenul care inițial i-a fost concesionat.
Cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la obligarea la contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 143 mp apreciază că în mod nelegal instanța de judecată s-a raportat la dispozițiile art.494 Cod civil, dispoziții care nu își găseau aplicarea în speță. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea la contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 90 mp apreciază că în mod greșit instanța de judecată a fondului s-a raportat numai la suprafața de 39,45 mp și nu la suprafața de 90 mp.În prezent pe terenul proprietatea intimaților se află construcția edificată de pârât ce ocupă suprafața de 143 mp suprafața de teren pe care nu mai deține nici un titlu.
Cu privire la dreptul de superficie solicitat de reclamantul în mod corect instanța de fond a reținut că nu a existat nici o convenție a părților care să ilustreze acordul la instituirea dreptului de superficie, motiv pentru care a respins acțiunea principală. Această construcție edificată pe terenul proprietatea intimaților este urmarea unei autorizații de lucrări provizorii nr.82/21.11.1990 pentru o construcție din materiale demontabile, în condițiile în care la data emiterii acesteia recurentul nu deținea nici un titlu asupra terenului - contractul de închiriere a fost încheiat pe perioada 01.06.1991 - 31.05.1995, iar contractul de concesiune a fost încheiat la data de 17.04.1997.În cauză, în momentul edificării construcției demontabile, provizorii proprietarul aparent al terenului, Orașul ce a eliberat autorizația provizorie nu și-a dat acordul de instituire a acestui drept, cu atât mai mult pârâții.
În ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea reconvențională, instanțele au arătat în mod legal și temeinic că cel care a edificat construcția este chiar reclamantul fapt stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești anterioare.
Pentru toate considerentele expuse, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată; depune și concluzii scrise.
Instanța, fiind lămurită asupra cauzei, în conformitate cu art. 150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 20.04.2006, reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâții și pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate în favoarea reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 492.civ, un drept de superficie asupra imobilului situat în Sud,-, jud. C compus din dreptul de proprietate asupra construcției caf- și terasă și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 143 mp, pe toată durata existenței construcției.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a construit pe terenul situat în Sud,-, jud. Coc onstrucție caf- și terasă pe care a edificat-o cu mijloace proprii și în baza autorizației de construire nr. 82/1990. Din anul 1990, reclamantul a ocupat, îngrădit și folosit o suprafață de teren de 143 mp, pe care a edificat construcția cu destinația spațiu comercial caf- și terasă, iar în anul 1991 încheiat cu Consiliul Local, pe o perioadă de 5 ani, contractul de închiriere nr. 3658/1991 pentru suprafața de teren de 143 mp.
Reclamantul a mai învederat că în anul 1995, conform art. 11 din legea 50/1991 a încheiat cu Consiliul Local contractul de concesiune nr. 134/1995, pentru suprafața de teren de 143 mp.
Prin sentința civilă nr. 184/12.03.1999 numiții, au dobândit pe calea acțiunii în revendicare dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 1400 mp, în care se include și suprafață de 143 mp teren.
Aceleași persoane au promovat o acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de concesiune nr. 134/1995 și obligarea reclamantului la ridicarea construcției edificate pe terenul proprietatea acestora, iar pe parcursul procesului, aceștia au înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1400 mp către pârâții din cauză, și; prin decizia civilă nr. 850/C/2005 a Curții de APEL CONSTANȚA, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 134/1995, precum și calitatea reclamantului de constructor de bună-credință în ceea ce privește construcția caf- și terasă.
Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
De asemenea, pârâții au formulat și o cerere reconvențională prin care au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul acestora de reclamantul-pârât ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, urmând a despăgubi reclamantul-pârât fie cu valoarea materialelor și a muncii fie cu sporul de valoare adus terenului prin ridicarea construcției și obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință asupra terenului proprietatea acestora în sumă de 1000 lei, din care 500 de lei reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 143 mp și 500 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 90 mp.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâții-reclamanți au arătat că decizia civilă nr. 1457/C/22.12.2004 a Curții de APEL CONSTANȚAa fost pusă în executare silită, astfel încât în prezent pe terenul proprietatea pârâților se află construcția edificată de reclamant ce ocupă suprafața de 143 mp, teren pentru care reclamantul nu deține niciun titlu. Urmare a încheierii cu foștii proprietari ai terenului, a actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 886/16.04.2002), pârâții-reclamanți au devenit prin accesiune proprietari ai construcției edificate pe acest teren. Se arată că, față de situația concretă, (existența unei construcții provizorii, din materiale demontabile, în ruină) aceasta nu a adus niciun spor de valoare terenului.
Pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului concesionat începând cu data de 26.05.2003 și până la pronunțarea hotărârii, având în vedere că începând cu data de 22.04.2003 nu mai deține niciun fel de titlu de proprietate pe terenul ce inițial i-a fost concesionat. Pentru terenul ocupat abuziv, în suprafață de 90 mp (în afara celui concesionat), au solicitat lipsa contravalorii de folosință începând cu data de 26.05.2003 până la data punerii în executare silită a titlului executoriu menționat, dată la care s-a procedat la demolarea părții din construcție edificate abuziv, pe terenul proprietatea pârâților-reclamanți.
Pârâții-reclamanți au mai arătat că această construcție este urmarea unei autorizații de lucrări provizorii - nr.82/21.11.1990 - pentru o construcție din materiale demontabile, în condițiile în care, la data emiterii acesteia, nu deținea niciun titlu asupra terenului, contractul de închiriere fiind încheiat pe perioada 01.06.1991-31.05.1995 iar contractul de concesiune a fost încheiat la data de 17.04.1995. Or, atât timp cât construcția este demontabilă, conform actelor prezentate de reclamant, nefiind o construcție definitivă nu se poate constata un drept de superficie, cu atât mai mult cu cât primează opțiunea proprietarului terenului-fondul dominant-de a solicita și obține dreptul de proprietate prin accesiune.
Printr-o cerere formulată la data de 11.09.2006, reclamantul a arătat că în petitul acțiunii s-a menționat adresa eronată pentru imobilul în litigiu, acesta aflându-se în Sud, str. - nr. 14, jud.
Totodată, reclamantul-pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește primul capăt al cererii reconvenționale, arătând că atât la momentul încheierii contractului de închiriere cât și al încheierii contractului de concesiune, ambele având ca obiect suprafața de teren de 143 mp ocupată de reclamant încă din anul 1990, pe aceste teren era deja edificată construcția caf- și terasa în baza autorizației de construcție nr. 82/1990. astfel, în mod greșit pârâții-reclamanți au invocat accesiunea imobiliară în contradictoriu cu reclamantul-pârât, având în vedere că acesta din urmă a edificat construcția după ce a obținut autorizația nr. 82/1990, ci ar fi trebuit să o invoce în contradictoriu cu emitentul autorizației, Primarul Orașului.
În ședința publică din 12.10.2006 instanța a unit excepția lipsei calității procesual pasive a reclamantului-pârât cu fondul cauzei; la același termen, reprezentantul pârâților-reclamanți a arătat că raportează câtimea pretențiilor ce formează obiectul capătului doi al cererii reconvenționale la valoarea chiriei dacă imobilul ar fi fost închiriat.
Prin sentința civilă nr. 11254/20.06.2008, Judecătoria Constanțaa respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului-pârât în cererea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială, invocată de reclamantul-pârât.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că pârâții-reclamanți au fundamentat această cerere pe dispozițiile art. 494 din Codul civil, care reglementează situația construcțiilor făcute de o persoană cu materialele ei pe terenul altcuiva, în lipsa unei convenții încheiate între proprietarul terenului și constructor.
În cauză, pârâții-reclamanți se legitimează procesual ca proprietari ai terenului în suprafață de 143 mp situat în Sud, str. - nr. 14, jud. C, pe care reclamantul-pârât a ridicat, cu materialele sale, construcția reprezentând unitate comercială cu specific - compusă din salon-, magazie, grup sanitar de serviciu, terasă exterioară și împrejmuire, ce formează obiectul capătului din cererea reconvențională privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială.
Prin urmare, judecătoria a apreciat că reclamantul-pârât, în calitate de constructor pe terenul altuia, are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția invocată de acesta fiind vădit neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, judecătoria a respins acțiunea formulată de reclamantul-pârât, ca neîntemeiată și a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți și, astfel cum a fost precizată.
Drept urmare s-a constatat că pârâții-reclamanți și au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcției reprezentând unitate comercială cu specific - compusă din salon-, magazie, grup sanitar de serviciu, terasă exterioară și împrejmuire, edificată pe terenul în suprafață de 143 mp situat în Sud, str. - nr. 14, jud. C; de asemenea a fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâții-reclamanți și a sumei de 16.171,77 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 39,45 mp pentru perioada decembrie 2004-martie 2006, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea privind restul pretențiilor solicitate de pârâții-reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că la data de 17.04.1995, între Consiliul Local, în calitate de concedent și AF lo reprezentată prin, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune nr. 134, având ca obiect terenul în suprafață de 143 mp, situat în Sud, str. - nr. 14, jud. C care s-a concesionat în vederea realizării obiectivului menționat în planul urbanistic.
Pe aceste teren, reclamantul-pârât a edificat, în baza autorizației pentru executare lucrări provizorie nr. 82/21.11.1990, o construcție reprezentând unitate comercială cu specific - compusă din salon-, magazie, grup sanitar de serviciu, terasă exterioară și împrejmuire, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmită de expertul.
Judecătoria a constatat că terenul în suprafață de 143 mp, a fost vândut de numiții, -, -, -, - și - către pârâții și (prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 886/16.04.2002) care astfel au devenit proprietarii imobilului compus din teren în suprafață de 1400 mp care include și suprafața de teren de 143 mp, ce fusese concesionată reclamantului-pârât.
Prin sentința civilă nr. 17185/30.09.2002, Judecătoria Constanțaa admis în parte acțiunea principală promovată de reclamanții, -, -, -, - și -, a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de și și a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 134/17.04.1995. Prin decizia civilă nr. 572/22.04.2003 Tribunalul Constanțaa admis apelurile formulate împotriva acestei sentințe și a schimbat în parte sentința civilă nr. 17185/2002 în sensul că au fost admise în tot acțiunea principală și cererea de intervenție în interes alăturat și obligat pârâtul la ridicarea construcției de pe terenul proprietatea intervenienților. Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanție și obligat chematul în garanție Consiliul Local eforie la plata sumei de 489.500.000 lei reprezentând valoarea lucrărilor de construcție edificate pe terenul proprietatea intervenienților, către pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 64/08.03.2004 a Curții de APEL CONSTANȚA au fost admise recursurile promovate împotriva deciziei nr. 572/2003 a Tribunalului Constanța, a fost casată decizia și trimisă cauza la Curtea de APEL CONSTANȚA în vederea soluționării tuturor motivelor de apel și desăvârșirea cercetării fondului.
Rejudecând apelul, Curtea de APEL CONSTANȚA, prin decizia civilă nr. 1457/C/22.12.2004, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a admis apelul formulat de intervenienții și și a schimbat în parte sentința apelată (nr. 17185/2002) în sensul obligării pârâtului la demolarea construcțiilor edificate cu depășirea autorizației de construire-identificate în raportul de expertiză tehnică efectuată de expert prin hașurarea cu gri și, raport de expertiză ce face parte din această decizie.
Referitor la cererea principală reclamantului-pârât (prin care s-a solicitat constatarea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra imobilului compus din dreptul de proprietate asupra construcției caf- și terasă și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 143 mp, pe toată durata existenței construcției), judecătoria a reținut că dreptul de superficie reprezintă acel drept real compus din dreptul de proprietate pe care-l are o persoană asupra construcției aflate pe un teren și dreptul de folosință asupra terenului pe care este amplasată construcția; dreptul de superficie și-ar putea avea izvorul fie în convenția părților, fie în uzucapiune.
În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcției existente pe terenul în suprafață de 143 mp, pârâtul-reclamant a prezentat autorizația pentru executare lucrări provizorie nr. 82/21.11.1990 în temeiul căreia reclamantul-pârât este constructorul imobilului reprezentând unitate comercială cu specific - compusă din salon-, magazie, grup sanitar de serviciu, terasă exterioară și împrejmuire, edificată pe terenul, împrejurare de altfel necontestată de pârâții-reclamanți.; s-a reținut că reclamantul a fost constructor de bună-credință, întrucât la data edificării construcției s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă, fiind convins că a primit acordul pentru edificare de la adevăratul proprietar.
Aceasta deoarece, în considerentele deciziei civile nr. 1457/2004 a Curții de APEL CONSTANȚA, s-a reținut buna-credință a la momentul edificării acestei construcții, faptul că acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă, fiind convins că a primit acordul pentru edificare de la adevăratul proprietar. S-a menționat totodată că buna-credință a nu conferă acestuia titlu deproprietate, astfel că nu ne aflăm în fața a două drepturi de proprietate suprapuse, cea a proprietarului terenului pe de o parte și cea a proprietarului construcțiilor pe de altă parte.
În cauză, proprietari ai terenului menționat, în suprafață de 143 mp, pe care se află edificată această construcție sunt pârâții-reclamanți și. Între părți nu a existat nicio convenție care să ilustreze acordul pârâților-reclamanți la instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantului. Pe de altă parte, nici contractul de închiriere și nici cel de concesiune încheiate de reclamantul-pârât cu Consiliul Local nu cuprind nicio mențiune în acest sens. Nici eliberarea pe numele reclamantului-pârât a autorizației de construire provizorii nu valorează acord tacit dat de proprietarul aparent-la acel moment-al terenului pentru instituirea unui drept de superficie în favoarea.
Prin urmare, se observă că reclamantul-pârât nu a făcut dovada existenței unei convenții între părți, care să ateste acordul proprietarilor terenului la folosirea acestuia de către reclamantul-pârât, autor al construcției edificate pe acest teren.
În acest sens, se observă că, în lipsa unei convenții în formă scrisă și admițând ideea că acordul proprietarului terenului referitor la folosirea terenului nu trebuie exprimat neapărat în formă scrisă, reclamantul nu a produs alte probe care să ateste manifestarea de voință a pârâtilor-reclamanți în acest sens, lipsa unui atare acord deducându-se, de altfel, și din existența între părți a litigiului având ca obiect ridicarea de către reclamant a acestei construcții de pe terenul pârâților.
Cum dreptul de superficie reprezintă o suprapunere a dreptului de proprietate asupra construcției cu dreptul de folosință asupra terenului, acest drept putând lua naștere în baza convenției dintre proprietarul terenului și constructor, iar în cauză nu a fost dovedit acordul proprietarului terenului la constituirea acestui drept, judecătoria a constatat că acțiunea formulată de reclamantul-pârât este neîntemeiată.
În ceea ce privește primul capăt din cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți și (prin care se solicita dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială), judecătoria a reținut că potrivit disp. art. 492.civ. orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale lui, până ce se dovedește contrariul iar potrivit art. 494.civ. dacă - construcțiile și lucrările au fost făcute de către oat reia persoană cu materialele ei, proprietarul terenului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Prin urmare, având în vedere calitatea de constructor de bună-credință, a reclamantului, față de dispozițiile art. 488 și art. 492 din Codul civil, judecătoria a apreciat ca întemeiat acest capăt de cerere și a constatat că că pârâții-reclamanți și au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcției ridicate de reclamantul-pârât.
Cum reclamantul-pârât nu a formulat în cadrul acestui dosar o cerere pentru acordarea despăgubirilor cuvenite conform art. 494.civ. - deși pârâții - reclamanți și-au manifestat disponibilitatea în acest sens, arătând că sunt de acord să-l despăgubească fie cu valoarea materialelor și a muncii fie cu sporul de valoare adus terenului prin ridicarea construcției, având în vedere și principiul disponibilității, judecătoria nu a procedat la acordarea de despăgubiri către reclamantul-pârât.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii reconvenționale, judecătoria a reținut că s-a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului concesionat (de 143 mp) începând cu data de 26.05.2003 și până la pronunțarea prezentei hotărâri, având în vedere că, începând cu data de 22.04.2003, nu mai deține niciun fel de titlu de proprietate pe terenul ce inițial i-a fost concesionat.
Având în vedere calitatea reclamantului-pârât de constructor de bună-credință al imobilului edificat pe aceste teren, în aplicarea dispozițiilor art. 494.civ. proprietarii terenului - actualii pârâți-reclamanți - au devenit și proprietarii acestei construcții, fără a putea cere dărâmarea acesteia sau ridicarea lucrărilor efectuate.
Cum, art. 494.civ. statuează obligația plății de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului doar în ceea ce-l privește pe constructorul de rea-credință - adică atunci când proprietarul terenului solicită desființarea sau ridicarea construcțiilor -, judecătoria a apreciat că, în cauză, reclamantul-pârât, în calitate deconstructor de bună-credință, nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, cu atât mai mult cu cât abia prin cererea reconvențională proprietarii terenului și-au manifestat intenția de a deveni și proprietari ai construcției.
În ceea ce privește terenul ocupat abuziv, în afara celui concesionat, pârâții-reclamanți susțin că acesta este în suprafață de 90 mp, solicitând contravaloarea lipsei de folosință începând cu data de 26.05.2003 până la data punerii în executare silită a titlului executoriu menționat, dată la care s-a procedat la demolarea părții din construcție edificate abuziv, pe terenul proprietatea pârâților-reclamanți.
În ceea ce privește această suprafață de teren, judecătoria a observat că pârâții-reclamanți s-au raportat la raportul de expertiză topografică efectuat în dosarul nr. 377/C/2004 al Curții de APEL CONSTANȚA de expert ( 41-47), care a stabilit că, construcțiile edificate de pe terenul ce a făcut obiectul contractului de concesiune, au depășit limitele acestui teren cu o suprafață de circa 90 mp.
Acest raport de expertiză a fost însă efectuat în dosarul civil în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1457/C/22.12.2004, care constituie titlul executoriu al pârâților-reclamanți, astfel că la aprecierea temeiniciei acestei pretenții a pârâților-reclamanți, judecătoria s-a raportat la lucrarea tehnică întocmită de expertul, întrucât aceasta a fost omologată prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu în cauză.
Din analiza acestui raport de expertiză și a schiței, judecătoria a reținut că lucrările edificate de reclamantul-pârât fără autorizație de construire, așadar abuziv pe terenul proprietatea pârâților-reclamanți, ocupă suprafața de 39,45 mp.
În ceea ce privește momentul de început al lipsei de folosință a acestui teren, judecătoria a avut în vedere data emiterii titlului executoriu al părților - decizia civilă nr. 1457/C/22.12.2004 a Curții de APEL CONSTANȚA -, reținând că decizia civilă nr. 572/22.04.2003 Tribunalul Constanța (la care pârâții-reclamanți au făcut referire) a fost casată prin decizia civilă nr. 64/08.03.2004 a Curții de APEL CONSTANȚA.
Referitor la momentul punerii în executare silită a titlului executoriu menționat, având în vedere faptul că pârâții-reclamanți nu au produs nicio dovadă în acest sens, judecătoria a avut în vedere răspunsul reclamantului-pârât la întrebarea nr. 4 de la interogatoriu, care a arătat că hotărârea judecătorească prin care a fost obligat să demoleze partea din construcție ce excede autorizației de construire a fost pusă în executare în luna martie 2006, astfel că reclamantul-pârât a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru perioada decembrie 2004-martie 2006, la o sumă acordată având în vedere raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză ce cuprindea calcule prin raportare la situația chiriei ce s-ar fi încasat în cazul închirierii terenului pentru spații comerciale.
Împotriva acestei sentinței au formulat apel ambele părți, prin care a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reclamantul-pârât a criticat soluția instanței de fond arătând că în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive din cererea reclamanților privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul de 143 mp ca efect al accesiunii imobiliare artificial, întrucât legitimarea procesuala pasiva incumba emitentului autorizației de construire adică Orașul prin Primar.
În motivarea căii de atac, s-a mai arătat că a fost soluționată greșit cererea principala, fără a se tine cont de ansamblul probator administrat in cauza din cuprinsul căruia rezulta acordul tacit al proprietarului aparent al bunului, Consiliul Local, la data edificării construcțiilor; convenția părților cu privire la edificarea construcției rezulta din eliberarea autorizației de construire provizorie in anul 1991;
De asemenea, in mod eronat instanța de fond a admis cererea pârâților- reconvenienți cu privire la dobândirea dreptului de proprietate si de obligare la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului; reclamantul nu a fost tulburat niciodată in folosința bunului, astfel ca greșit s-a reținut ca bunul ar fi fost stăpânit in mod abuziv;
Pârâtii-reconvenienți au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul modului de soluționare al cererii reconvenționale susținând că in mod greșit instanța de fond a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului in suprafața de 143 mp, aplicând prevederile art.494 civ. care, in fapt, nu au incidenta in cauza.
Cu privire la suprafața de teren ocupata in mod abuziv de către reclamant, apelanții au susținut că, in mod greșit, instanța de fond a apreciat ca aceasta ar fi de numai 39,45 mp și nu de 90 mp, astfel cum a fost identificata prin raportul de expertiza întocmit de expert in dosarul nr.377/2004 al Curții de Apel Constanta.
In fine, au mai susținut pârâții-reconvenienți că trebuie înlăturate și considerentele instanței de fond cu privire la data demolării construcțiilor si eliberarea suprafeței de teren, întrucât acesta o folosește si in prezent, daunele urmând a fi acordate pana la data efectuării raportului de expertiza contabila.
Prin decizia civilă nr. 174/18.09.2008, Tribunalul Constanțaa respins apelul declarat de reclamantului-pârât și a admis apelul declarat de pârâtii-reconvenienți și cu consecința schimbării sentinței atacate, în sensul că a fost obligat reclamantul-pârât în favoarea pârâților reconvenienți la plata sumei de 19.956 lei, reprezentând daune pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 39,45. pentru perioada decembrie 2004-aprilie 2006; au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această soluție, referitor la apelul declarat de reclamantului-pârât, tribunalul a concluzionat că, in mod corect, instanța de fond a apreciat probele administrate in cauza, reținând că, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezulta că în anul 1990 reclamantul a solicitat eliberarea unei autorizații de construire pentru amplasarea unui chioșc metalic, sens in care a fost eliberata autorizația de construire nr.82/1990 pentru edificarea unei construcții din material demontabile la adresa din- din Sud.
Pentru terenul de la aceasta adresa, in suprafața inițială de 88 mp a fost încheiat contractual de închiriere nr.3658/1991; ulterior, in anul 1995, reclamantul a încheiat contractul de concesiune nr.134/1995, pentru o suprafața de 143 mp.; contractul de concesiune a fost constatat nul prin sentința civila nr.17185/30.09.2002, definitiva prin decizia nr.1457/C/22.12.2004 a Curții de Apel Constanta, hotărâre prin care reclamantul-pârât a fost obligat si la demolarea construcțiilor edificate cu depășirea autorizației de construire identificate in raportul de expertiza întocmit de.
Tribunalul a învederat că autorizația de construire, privita canegotiun, nu era aptă, în sine, să constituie în patrimoniul reclamantului-pârât un drept cu privire la terenul pe care este situata construcția. Singurul act care ar putea valora drept convenție în vederea constituirii dreptului de superficie ar putea fi considerat contractul de concesiune, insa acesta a fost desființat cu efect retroactiv. Or, principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil statuează că ceea ce este nul, nu produce nici un efect, astfel încât nu se putea retine existenta unei convenții in sensul constituirii dreptului de superficie.
De asemenea, tribunalul a mai arătat că cerințele impuse pentru constatarea dreptului de superficie trebuie îndeplinite la momentul sesizării instanței, întrucât o interpretare contrarie ar conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice dintre părți. Insă, la data sesizării instanței de către reclamant, proprietari al terenului pentru care se invoca folosința bunului erau pârâții-reconvenienți cu care reclamantul nu avut nici un fel de convenție cu privire la folosința sau construirea imobilului; de altfel, o astfel de convenție nu a existat încheiată nici cu transmițătorii bunului către pârâții din cauza.
În fine, s-a învederat de tribunal că în cauză s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul are calitatea de constructor de buna credința asupra construcției ce se încadrează in limitele autorizației de construire, aspect față de care devin incidente in cauza doar dispozițiile referitoare la situația de buna credință, care nu se suprapun peste dreptul de superficie.
Referitor la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive in cererea reconventională, tribunalul a considerat că acțiunea in constatarea dreptului de proprietate întemeiată pe principiile accesiunii imobiliare artificiale se judeca in contradictoriu cu persoana care ar fi îndreptățită sa emită pretenții asupra construcției ce face obiectul judecații - în majoritatea cazurilor persoana care a edificat bunul.
Or, a observat tribunalul, cel care a edificat construcția este chiar reclamantul-pârât, fapt stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești indicate, iar reclamantul confirmă acest lucru in cererea principala.
Cu privire la modul de soluționare al cererii reconvenționale, tribunalul nu este găsit fondată nici această critică, observând că prin decizia civila nr.1457/C/22.12.2004 a Curții de Apel Constanta, s-a stabilit cu puterea lucrului judecat că reclamantul-pârât a construit cu depășirea limitelor impuse de autorizația de construire și că, in fapt, a ocupat o suprafața de teren mai mare decât cea menționată in contractul de locațiune, fapt pentru care a si fost obligat la despăgubirea proprietarului terenului pentru prejudiciul suferit.
Împrejurarea ca reclamantul-pârât nu a fost tulburat in folosința bunului, in măsura in care nu s-a dovedit ca pasivitatea proprietarului, a fost calificată de tribunal drept o forma abuzului de drept, care nu constituie un motiv de înlăturare a aplicării principiului îmbogățirii fără just temei in detrimentul pârâților.
Referitor la apelul declarat de paratii-reconvenienti, tribunalul a apreciat greșită soluția instanței de fond sub acest aspect întinderii obligației de despăgubire.
Tribunalul a considerat că, în lipsa unor probe care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt contrarii celei rezultând din hotărârea judecătoreasca prin care s-a dispus obligarea reclamantului-pârât la demolarea construcțiilor edificate cu depășirea autorizației, trebuie reținută ca dată eliberării terenului data de 05.04.2006.
Cum, potrivit lucrării de expertiza contabilă administrate in fata instanței de apel, valoare pretențiilor calculate pentru perioada decembrie 2004-aprilie 2006 se ridica la suma de 19.956 lei, hotărârea instanței de fond a fost modificată sub acest aspect.
Tribunalul a înlăturat motivul de apel referitor la lipsa incidentei art.494 civ. acestea având eficiență in contextul principiului îmbogățirii fără justa cauza, chiar daca instanța de fond nu a apreciat,in terminis, ca acestea constituie o dispoziție care conduce la existenta unei cauze legitime a marii patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia.
Astfel, a considerat tribunalul în cauză de față nu este satisfăcută prima condiție absentei unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia; lipsa de folosință a bunului pentru suprafață de teren de 143 mp si prin urmare mărirea patrimoniului reclamantului și diminuarea in mod corespunzător a patrimoniului pârâților, se justifica in cauza printr-o dispoziție legala, respectiv calitatea de constructor de buna-credință a reclamantului stabilita în condițiile art.494C.civ.
Împotriva acestei sentinței a formulat recurs reclamantul-pârât, prin care, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9. pr. civ. a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea căii de atac s-a arătat că, în mod greșit s-a soluționat excepțiea lipsei calității procesuale pasive a recurentului reclamant raportat la cererea reconvențională formulată de intimații din prezenta cauză privind constatarea în favoarea acestora a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul în suprafață de 143. ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.
De asemenea, în opinia recurentului reclamant, în mod greșit intimații au invocat accesiunea imobiliară în contradictoriu cu recurentul, având în vedere că recurentul a edificat construcția după ce a obținut autorizația nr. 82/1990, autorizație emisă de către Primarul Orașului, în această situație accesiunea imobiliară invocată de către intimați ar fi trebuit să fie făcută în contradictoriu cu emitentul autorizației de construcție, respectiv cu Orașul prin Primar, astfel că s-a solicitat admiterea acestui motiv de recurs și să se constate că recurentul reclamant nu se legitimează procesual pasiv în raportare la capătul de cerere reconvențional având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe calea accesiunii imobiliare artificiale.
Un alt motiv de recurs l-a vizeazat greșita modalitate în care a fost soluționată cererea principală formulată de reclamantul recurent prin care a solicitat instanței să constate dobândit în favoarea lui a unui drept de superficie asupra imobilului litigios, compus din dreptul de proprietate asupra construcției cafe- și terasă și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 143. pe toată durata existenței construcției.
Astfel, a învederat recurentul, în mod greșit și fără să țină cont de ansamblul probator administrat în cauză, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, iar instanța de apel a menținut această hotărâre, reținând în motivare că între părți nu a existat nicio convenție care să ilustreze acordul intimaților la instituirea unui drept de superficie în favoarea apelantului.
Apoi, în mod eronat, instanțele nu au dat eficiență probatorie autorizației de construire provizorii, apreciind că aceasta nu valorează acord tacit dat de proprietarul terenului aparent la acel moment, respectiv Orașul, pentru instituirea unui drept de superficie în favoarea.
Față de situația de fapt arătată și considerată dovedită, prin soluția instanței de fond ar fi trebuit să se constate că recurentul este titularul unui drept de superficie, dată fiind convenția tacită dintre părți, respectiv Consiliul Local - proprietarul aparent și recurentul, constructor, precum și faptul că această convenție a fost respectată mai bine de 15 ani.
Referitor la dreptul de superficie, recurentul a învederat că practica și doctrina au calificat convenția ca izvor al acesteia, reținând că înțelegerea dintre părți a fost de a permite recurentului să edifice o construcție pe terenul aflat la momentul emiterii autorizației de construcție pentru unitatea comercială cafe- în proprietatea Consiliului Local - proprietar aparent, fiind astfel determinate elementele esențiale ale unei convenții: părți, obiect, cauză.
Această convenție nu poate fi considerată nulă pentru nerespectarea formei autentice, de vreme ce recurentul a dovedit că aceasta a fost încheiată în mod expres prin emiterea autorizației de construire provizorii și menținută în mod tacit și fără incidente de-a lungul timpului, respectiv din anul 1991 și până la momentul formulării cererii reconvenționale de către intimații din cadrul cererii având ca obiect constatare drept superficie în favoarea recurentului.
În ceea ce privește acordul tacit, recurentul a arătat că instanțele de fond, în mod subiectiv, au dat eficiență probatorie doar depoziției martorului propus de către intimați, martor care a relatat că din momentul în care au devenit proprietari ai terenului intimații nu au fost de acord ca recurentul să utilizeze în continuare cafe-barul.
În situația admiterii recursului formulat, recurentul a solicitat să se respingă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de intimați, prin care aceștia au solicitat dobândirea în favoarea lor prin efectul accesiunii imobiliare artificiale a dreptului de proprietate asupra construcției reprezentând unitate comercială cu specific - situată în Sud, strada - nr. 14, județul C, în condițiile în care a făcut dovada existenței acordului tacit pentru edificarea construcției pe terenul în suprafață de 143. solicitarea intimaților privind accesiunea imobiliară artificială este nefondată, motiv pentru care solicită respingerea acesteia.
În ceea ce privește dispoziția instanței privind obligarea recurentului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 39,45. pe care l-ar fi ocupat în mod abuziv, recurentul solicită să se observe că instanțele au soluționat în mod greșit și această solicitare a intimaților.
Astfel, în mod eronat s-a reținut că recurentul ar fi stăpânit în mod abuziv această suprafață atâta vreme cât acesta nu a fost tulburat în posesia asupra acestui teren de intimați; de asemenea, obligarea recurentului la plata sumei de 19,956 lei, sumă reprezentând chiria ce ar fi fost încasată pentru acest teren în perioada decembrie 2004-aprilie 2006, este nelegală în condițiile în care pe rolul instanțelor judecătorești erau spre soluționare mai multe cauze ce aveau ca obiect terenul și construcția edificată pe acest teren.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
În privința greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantului pârât în cererea reconvențională, curtea consideră că instanța de fond a dat o dezlegare corectă acestei probleme.
Astfel, accesiunea - ce constituie temeiul juridic al cererii reconvenționale a pârâților - este un mod de dobândire a proprietății prin care tot ce se unește cu un lucru sau se încorporează în acesta, devine proprietatea celui căruia îi aparține lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporațiunea.
Accesiunea imobiliară reglementată de art. 489-503 cod civil are la bază ideea centrală că pământul este considerat lucrul principal, iar tot ce se încorporează în acesta are caracter accesoriu.
Unul dintre cazurile de accesiune imobiliară artificială (ce presupune intervenția omului și implică și plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează conform principiului îmbogățirii fără justă cauză) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizează situația în care construcțiile sunt făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.
Dintre cele două ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil, în cazul de față se regăsește împrejurarea că cel care a edificat lucrările a acționat cu bună credință (situație invocată de reclamant în cererea introductivă și admisă și de pârâți în cererea lor reconvențională - este drept, indirect, dar neechivoc din motivarea solicitării de operare a accesiunii și oferta de despăgubiri).
Distincția dintre buna sau reaua credință a făcută de art. 494 Cod civil nu produce consecințe de natură a crea în patrimoniul acestui constructor a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea construcțiilor, respectiv la întinderea obligației de dezdăunare.
Când terțul a construit fără a ști că terenul aparține altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrării. El devine proprietar al edificiilor și este obligat să-l dezdăuneze pe constructor, însă conform unui drept de opțiune ce prevede alegerea între contravaloarea materialelor și prețului muncii și sporul de valoare.
Calitatea procesuală semnifică identitatea dintre persoana care a promovat acțiunea și titularul dreptului care constituie latura activă a raportului juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, respectiv, identitatea dintre persoana chemată în judecată și persoana obligată a face, a nu face sau a da în temeiul aceluiași raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Or, din cele dezvoltate anterior, raportate la situația de fapt constatată de instanțele de fond și definiția calității procesuale enunțată, reiese că, în mod evident, reclamantul pârât are calitate procesuală pasivă în cererea de accesiune imobiliară artificială: pârâții reconvenienți au invocat calitatea lor de proprietari ai terenului, precum și calitatea de constructor a reclamantului pârât.
De asemenea, din perspectiva celor arătate, emitentul autorizației de construcție Orașul nu poate avea niciodată calitate procesuală pasivă într-o astfel de cerere, din moment ce invocarea dobândirii proprietății prin efectul art. 494 Cod civil se face doar în dauna celui care a edificat.
Argumentația anterioară servește ca temei de respingere și a pretenției privind nelegala soluționare a cererii reconvenționale, prevederile art. 494 Cod civil fiind corect aplicate de instanța de fond: s-a constatat calitatea de proprietar a pârâtului reclamant, calitatea de constructor de bună credință a reclamantului pârât și s-a luat act de intenția pârâților de a-și valorifica dreptul de accesiune.
În această problemă are relevanță modalitatea în care pârâții reclamanți au devenit proprietari ai terenului raportat la epoca în care reclamantul pârât a edificat construcția, respectiv a închiriat/concesionat terenul.
Astfel, în urma unui proces început din anul 1998, numiții, au obținut restituirea în deplină proprietate și posesie a unui bun ce includea și suprafața de teren folosită de reclamantul pârât.
Prin sentința civilă nr. 184/1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1059/2000 a Curții Supreme de Justiție, a fost admisă cererea în revendicare, cu consecința constatării că reclamanții nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari în toată perioada în care posesia asupra terenului a fost exercitată de o altă persoană.
Recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate (și nu pronunțarea unei hotărâri cu caracter constitutiv de drepturi) are consecințe asupra invocării accesiunii.
Aceasta, deoarece, în materia accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcției se naște în patrimoniul proprietarului terenului odată cu încorporarea construcției în teren, dreptul de accesiune - adică legea - fiind cel care creează în favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.
Concluzia este justificată de concepția Codului civil, conform căruia accesiunea se produce de plin drept, la momentul edificării construcției, nefiind condiționată de existența unui acord între constructor și proprietarul terenului.
De aceea, niciodată - nici măcar în situația de bună credință - nu se naște pentru constructor un drept real, ci doar un drept de creanță ce poate fi valorificat doar în momentul în care proprietarul terenului își manifestă intenția de a valorifica dreptul său de accesiune.
Această posibilitate (de a valorifica dreptul de accesiune) a existat întotdeauna în patrimoniul reclamanților din dosarul de revendicare (, ) și a fost transmisă către pârâtul reclamant odată cu înstrăinarea terenului prin contractul autentificat sub nr. 886/16.04.2002 la..
Conform art. 1325 Cod civil, obligația de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale și tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu; or, facultatea de a invoca accesiunea (alături de alte tipuri de acțiune precum revendicarea, acțiunea în nulitatea unor contracte anterioare vânzării, ) face parte din obiectul complex al vânzării realizată prin contractul nr. 886/2002.
Acestea sunt motivele pentru care pârâții reclamanți au putut invoca accesiunea imobiliară artificială pe care instanțele de fond, constatând, în mod judicios, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate au încuviințat-
Principala apărare a reclamantului pârât împotriva cererii reconvenționale (dar și argument în favoarea acțiunii sale) a fost situația că, pentru edificarea construcțiilor a obținut din partea Orașului o autorizație de construcție ce ar valora astfel convenție (în altă argumentare "acord tacit") în baza căreia s-ar fi născut dreptul de proprietate asupra lucrărilor ridicate.
O primă constatare ce se impune a fi făcută și de curte (alături de instanțele de fond) este aceea că în considerentele deciziei civile nr. 1457/2004 a Curții de APEL CONSTANȚA, s-a reținut buna-credință a la momentul edificării acestei construcții, rezultând din faptul că acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă, fiind convins că a primit acordul pentru edificare de la adevăratul proprietar, fapt ce nu conferă un titlu deproprietate.
C mai important efect al hotărârii judecătorești este puterea de lucru judecat prevăzut expres in legislație ca prezumție legala absoluta irevocabila (art.1201 civil) si ca excepție de fond premptorie si absoluta (art. 166. pr. civ.). Instituția puterii de lucru judecat are la baza doua reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decât o sigura data și soluția cuprinsa în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre.
Or, o consecință a puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârea în cauză este aceea că în mod incontestabil s-a fixat, definitiv, calitatea de constructor de bună credință a reclamantului pârât și nu cea de proprietar al construcțiilor.
De aceea, în considerarea adevărului cuprins de decizia civilă nr. 1457/2004 a Curții de APEL CONSTANȚA și a caracterului de mijloc de probă de care se bucură această hotărâre în cadrul procesului de față, instanțele investite cu acțiunea în constatare a reclamantului-pârât nu au putut reanaliza pretinsa calitate de proprietar a acestuia, din moment ce aceasta a fost deja stabilită în mod irevocabil.
Referitor la titlul ce a constituit izvorul dreptului de superficie, recurentul consideră a fi aceasta o convenție în baza căreia a dobândit proprietatea construcției este autorizația provizorie nr. 82/1990 în baza căreia a edificat ansamblul "-", dreptul de folosință asupra terenului dobândindu-l ulterior prin închiriere și apoi concesiune.
Autorizația de construire este actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se pot realiza lucrări de construcții; aspectul esențial al actului invocat de recurent este caracterul provizoriu al autorizației ce nu permitea edificarea unor construcții definitive și care nu satisfăcea exigențele art. 56 și 58 din Legea nr. 3/1973 (sub imperiul căreia a fost emis actul în cauză) pentru a fi calificat drept titlu de dobândire a proprietății.
Implicația existenței unei convenții prin care proprietarul terenului și-a dat acordul la edificarea de către un terț a unor construcții pe terenul său se relevă deplin în materia instituției dreptului de superficie.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel bun, în putere și interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
Ca drept real, în conformitate cu prevederile art. 644 și 645 Cod civil, proprietatea se poate dobândi prin lege, prin hotărâre judecătorească, prin tradițiune, prin ocupațiune, prin accesiune, prin convenție și prin moștenire.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate (ce nu este reglementat de Codul civil) și care constă în dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia titularul construcțiilor are și un drept de folosință.
Astfel, dreptul de superficie presupune o suprapunere a două drepturi de proprietate ce aparțin de doi titulari diferiți: dreptul de proprietate asupra terenului și dreptul de proprietate asupra construcțiilor, la care se adaugă și dreptul de folosință asupra terenului proprietatea altuia.
Ca derogare de la regula înscrisă în art. 492 Cod civil, dreptul de superficie dezmembrează proprietatea asupra terenului pentru că atributul folosinței acestuia trece la superficiar.
Referitor la modalitățile de constituire a dreptului de superficie sunt reținute convenția părților (adică titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor și respectiv proprietarul terenului), legatul, uzucapiunea și legea.
Cum recurentul nu pretinde că ar fi incidente ultimele cazuri și din conținutul acțiunii ce face referire la art. 492 Cod civil, curtea consideră că pretenția de recunoaștere a dreptului de superficie se întemeiază pe o convenție, care nu este însă indicată.
O astfel de convenție - încheiată din punct de vedere al formei conform principiului consensualismului - conține înțelegerea prin careproprietarul terenuluiîși dă acordul ca o persoană să construiască pe terenul său, prin edificarea, conform prevederilor legale, imobilului superficiarul dobândind dreptul de proprietate asupra construcției, iar convenția îi dă dreptul de folosință pe durata existenței construcției, asupra terenului.
Rezultă din acestea că pentru a promova o acțiune în constatarea dreptului de superficie (al cărui conținut complex a fost descris anterior) persoana care a promovat acțiunea trebuie să fie, simultan, proprietarul construcțiilor și parte în convenția ce a conferit dreptul de edificare.
Or, recurentul nu este proprietarul bunurilor imobile și nici nu a făcut dovada existenței vreunei convenții care să fi permis ridicarea construcțiilor în cauză.
Nu există o astfel de convenție pentru că recurentul știa că nu are nici un drept asupra terenului (poziția sa procesuală a fost constantă în a afirma că în anul 1990 "a ocupat" o suprafață de teren - având deci conștiința lipsei oricărui drept, iar închirierea este ulterioară construcției barului); de asemenea, emiterea autorizației provizorii nu valorează acord al proprietarului la construcție, din moment ce prin acest act nu se verifică și confirmă dreptul de proprietate al autorității locale, ci doar conformitatea provizorie a construcției proprietate cu normele de urbanism și disciplină în materie de construcții; în fine, autorizația nu poate fi privită drept "convenție" tocmai pentru că pretinsul acord nu a fost dat de proprietar: prin sentința civilă nr. 184/1999 a Tribunalului Constanțas -a stabilit că proprietar, pe întreaga perioadă, au fost, ce au revendicat imobilul de la posesorul neproprietar Orașul.
În privința argumentului invocat de recurent că a beneficiat de "un acord tacit" al "proprietarului aparent" din cele expuse anterior de curte referitor la izvorul convențional al dreptului de superficie, reiese că cel care invocă acest drept trebuie să demonstreze (în rigorile art. 1191 și urm. Cod civil) existența unui contract în care calitatea părților și obiectul sunt esențiale pentru constatarea existenței unui drept de superficie.
Astfel, cel care construiește trebuie să realizeze un acord de voință (fiind, astfel, exclusă o înțelegere tacită) cu "proprietarul terenului" și nu cu "proprietarul aparent"; apoi, obiectul convenției trebuie să privească acordarea permisiunii de a construi și conferirea dreptului de folosință a terenului aferent noilor edificii.
Or, actul invocat de recurent nu satisface niciuna din aceste cerințe care suntsine qua nonconstatării unui drept de superficie.
În fine și motivul de nelegalitate privind greșita obligare la plata contravalorii folosinței terenului pentru perioada decembrie 2004-aprilie 2006 este neîntemeiat.
Astfel, se observă că, din pretenția inițială ce se referea la suprafața de 143. și la o perioadă de timp mai mare, instanțele de fond au avut în vedere, în mod justificat, doar suprafața de 39,45. și intervalul decembrie 2004 - aprilie 2006.
Or, reținând caracterul abuziv al ocupării fără vreun titlu a întinderii de teren în discuție - deci caracterul defaptă ilicită, aspect necontestat de recurent -existența unui prejudiciuîn patrimoniul intimaților cuantificat în mod corect la nivelul chiriei ce s-ar fi încasat pentru teren,vinovăția recurentului- rezultând din chiar caracterul abuziv al ocupării - șilegătura de cauzalitate, instanțele de fond au făcut o justă aplicare a răspunderii civile delictuale.
Conform art.274 Cod pr. civ. partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată pe care cealaltă parte - care a câștigat -va dovedică le-a făcut.
Față de situația că recurentul nu a probat că ar fi efectuat cheltuieli cu promovarea și susținerea recursului de față, cum cerința probării suportării unor astfel de cheltuieli este prevăzută expres de textul citat va fi respinsă cererea sa de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul-reclamant, domiciliat în Sud,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 174/13.03.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și, domiciliați în Sud, strada - nr. 14, județul
Respinge, ca nedovedită, cererea privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Pt. Grefier,
- -
cf.art.261 alin.2, semnează,
Grefier Secție,
Jud. fond.
Jud. apel. /
Red. dec. jud. / 7.01.2010
gref. / 2 ex./08.01.2010.
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Mihaela Ganea, Gabriel Lefter
