Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 896/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 896/R/2009
Ședința publică din data de 3 aprilie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Denisa Băldean vicepreședinte al Curții de APEL CLUJ
JUDECĂTORI: Denisa Băldean, Valentin Mitea Lucia Ștețca președintele Curții de APEL CLUJ
- - - președintele secției civile
Grefier:
S-a luat în examinare, recursul declarat de reclamantul recurent împotriva deciziei civile nr.618/A/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr- privind și pe pârâții intimați STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N prin PRIMAR, CONSILIUL JUDEȚEAN C prin PREFECT, INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI C și născ., având ca obiect acțiune în constatare - anulare contract.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantului recurent, avocat cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentanta pârâtei intimate, avocat cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamantul recurent și pârâții intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că pârâtul intimat Consiliul Județean C, a formulat și înregistrat prin serviciul de registratură al instanței, la data de 27 martie 2009, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond și a deciziei civile pronunțată de Tribunalul Cluj, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar completare a concluziilor scrise aflate la filele 124-125 din dosar.
La întrebarea instanței adresată reprezentantului reclamantului recurent dacă înțelege să susțină cererea de sesizare a Curții Constituționale, declară că își menține această cerere.
Reprezentanta pârâtei intimate, consideră că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, apreciind că aceasta trebuie să aibă o legătură cu pricina, această pricină fiind o revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Curtea, după deliberare, în temeiul disp.art.46 al.4, 27 alin.1, art.7 al.5 și art.19 alin.1 și în raport cu dispozițiile art. 29 al.4 din Legea 47/1992, respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de reprezentantul reclamantului recurent apreciind că nici una din condițiile prevăzute de art. 29 al.4 din Legea nr. 47/1992 nu se verifică.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat susținând concluziile scrise depuse la dosar la data de 6 februarie 2009 și completate ulterior prin concluziile depuse la dosar la acest termen, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate declară că își menține concluziile scrise depuse la dosar la data de 6 februarie 2009, solicitând respingerea recursului formulat de reclamantul ca nefondat și menținerea în totalitate a deciziei atacate pronunțată de Tribunalul Cluj ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând, reține că prin sentința civilă nr. 7740 din 18 iunie 2008 Judecătoriei Cluj -N, pronunțată în dosarul nr-, a fost respinsă acțiunea civilă înaintată de reclamantul împotriva pârâților Statul Român, Consiliul Local al municipiului C-N, Instituția Prefectului județului C și Consiliul Județean C, având ca obiect, conform cererii de chemare în judecată să se constate că imobilul din C-N, B- 21 1918 nr.128,.17,. V, înscris în CF nr. 63737 C-N, nr. top. 21413/1/7/3/S/XVII, compus din 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 antreu, 1 debara, 1 logie în suprafață utilă de 52 mp. cu părțile indivize comune 0,63/100 înscrise în CF colectiv 51040 amplasat pe terenul înscris sub nr. top 21431/1/7/3 în suprafață de 1410 mp. din care în folosința 9/1410 parte care a fost preluat fără nici un titlu/fără titlu valabil, în temeiul deciziei nr. 384/6.11.2. a Consiliului Popular al județului C, întemeiată pe Decretul nr. 223/1974; să se dispună anularea deciziei nr. 384/6.11.2. a Consiliului Popular al județului C și restituirea apartamentului fără nici o despăgubire; să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 32182/28.01.1997, perfectat de către pârâtul de rândul 2, Consiliul Municipiului C-N, prin mandatar SC cu pârâta de rândul 3, nr., fiind lovit de nulitate absolută în temeiul art.948 alin. 4 și art.1716 alin. 2.civ. și restituirea stării anterioare cu reînscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului; să fie obligat pârâtul să le lase imobilul în deplină și pașnică proprietate și folosință; în subsidiar, în măsura în care va aprecia că restituirea în natură nu este admisibilă, având în vedere că a fost vorba de o preluare fără titlu valabil si solicită să se dispună acordarea unei despăgubiri în bani, la prețul de circulație al pieței obligând în acest sens pârâtul de rândul 1 Statul Român prin Ministerul d e Finanțe la plată, fără cheltuieli de judecată.
Prima instanță a avut în vedere și precizarea de acțiune prin care reclamantul a învederat că solicită: să se constate că imobilul înscris în nr. 63737 C-N, nr. top.21413/117/3/S/XVII a fost preluat fără nici un titlu valabil în temeiul Deciziei nr.384/2. să se dispună anularea acestei decizii și restituirea apartamentului fără nici o despăgubire, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.32182/1997 încheiat între pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N și pârâta, cu restabilirea situației anterioare de în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului, să fie obligați pârâții să-i lase imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie, iar în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că retrocedarea nu este admisibilă să se dispună acordarea de despăgubiri în bani, la prețul de circulație al pieței, obligând în acest sens pârâtul de rândul 1, Statul Român prin Ministerul d e Finanțe la plata acestor despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea reclamantului, cu titlu de construire, fiind preluat de către Statul Român în anul 2. prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, urmare a părăsirii țării de către reclamant.
În anul 1998, după apariția Legii nr. 112/1995, reclamantul a făcut demersuri pentru restituirea imobilului, promovând acțiunea civilă înregistrată sub nr. 10411/1998, respinsă irevocabil.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a solicitat, în temeiul acestei legi, acordarea de măsuri reparatorii.
În aceste circumstanțe, prezenta acțiune trebuie respinsă, căci reclamantul putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și care avea întâietate de aplicare.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2011, nu mai este admisibilă formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun precum cea de față, câtă vreme sunt vizate imobile ce intră sub incidența legii speciale.
Împotriva sentinței reclamantul a declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 618/A din 12 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj.
Motivând decizia, Tribunalul a confirmat în totul starea de fapt și drept reținută de prima instanță, arătând că atâta vreme cât este de principiu că în situația de concurs între o lege generală și una specială, aceasta din urmă are prioritate de aplicare, în cauză urmează a avea preferință Legea nr. 10/2001, sub a cărui incidență cade imobilul în litigiu.
Legea nr. 10/2001 nu contravine, în esența ei, Convenției Europene a Drepturilor Omului și Primului Protocol al Convenției, astfel că în condițiile acestei legi, reclamantul trebuia să încerce redobândirea imobilului. Nu se poate considera că s-ar încălca dreptul la acces la justiție al reclamantului, acest drept nefiind unul absolut, ci unul care poate fi circumstanțiat de legislația internă, sub condiția de a nu se aduce atingere substanței lui.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea ei, precum și desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Judecătoria Cluj -N, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8. proc. civ. deoarece:
1. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii a fost încălcat principiul disponibilității, în raport de care reclamantul avea dreptul de a alege calea procedurală de realizare a dreptului pretins, instanței revenindu-i obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere.
A fost gravat, de asemenea, principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare, în raport de care reclamantul își putea valorifica dreptul în condițiile în care legile speciale nu îi mai asigurau protecția.
Există, de altfel, și hotărâri judecătorești prin care s-a statuat că este posibilă introducerea unei acțiuni în revendicare atunci când vânzarea imobilului către chiriași s-a făcut înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Instanța de apel trebuia să verifice dacă imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, neputându-se ignora decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, în raport de care, în cazul imobilelor preluate fără titlu, statul nu a devenit proprietar, astfel că asemenea imobile nu pot face obiectul legii speciale.
Sunt de văzut și cele statuate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la neconcordanța dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (), caz în care Convenția are prioritate.
Este, deci, necesar ca instanțele din cauze să se pronunțe asupra capătului de cerere privind măsura preluării de către stat.
2. Instanța de apel nu face referire la motivele care au determinat trecerea peste neconcordanțele ridicate între prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale și Protocoalele sale.
Contrar celor reținute de Tribunalul Cluj, reclamantul are calitatea de parte și în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Trebuie să se aibă în vedere că fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, acesta nu intră sub incidența legilor speciale de reparație, astfel că, pe de o parte, nu putea fi vândut chiriașilor, iar pe de altă parte poate fi revendicat în condițiile dreptului comun de către reclamant.
În sensul art. 1 din Primul Protocol la. orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, iar acest drept nu poate fi desființat prin prevederile unei legi speciale precum Legea nr. 10/2001.
Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, astfel că s-a îmbogățit fără justă cauză atât prin culegerea fructelor civile produse de imobil, cât și, apoi, prin vânzarea lui, fiind de văzut și că Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are o activitate care să garanteze o despăgubire rapidă.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că acțiunile în revendicare sunt admisibile cu privire la imobile preluate de către stat în perioada comunistă, afirmând prioritatea
Principiul stabilirii raporturilor juridice nu poate implica primirea unui drept prin intermediul unei ilegalități, în acest sens statuând Curtea Constituțională prin decizia nr. 425/2008, ceea ce în cauză, implică a se avea în vedere că prin preluarea săvârșită în temeiul Decretului nr. 223/1974, dreptul de proprietate al reclamantului nu s-a pierdut, precum și că vânzarea făcută către pârâta este lovită de nulitate. În acest fel, concurența dintre legea generală și cea specială nu mai prezintă interes, rămânând a se decide în temeiul
3. Fără nici un temei a apreciat instanța de apel că singura cale de redobândire a dreptului de proprietate o reprezintă Legea nr. 10/2001, ignorându-se că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil, precum și inconsecvențele legiuitorului în materia restituirii proprietăților.
4. Au fost încălcate prevederile art. 315. proc. civ. în ce privește obligativitatea aplicării Deciziei în interesul legii nr. 33 din 09.06.2008, prin care s-a statuat cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun. nu poate fi privită decât în concret, prin soluționarea pe fond a fiecărui proces.
Principiul constituționale al neretroactivității legii civile împiedică aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 în condițiile în care înstrăinarea imobilului a fost anterioară intrării în vigoare a acestei legi.
Sunt de văzut și prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și statuările făcute prin decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale.
Fiind vorba despre un imobil preluat în baza Decretului nr. 223/1974, vânzarea către pârâta nu se putea realiza, buna-credință a pârâtei nemaiputând fi invocată câtă vreme actul normativ de producere a fost abrogat. Acest act normativ este ilegitim și nu poate constitui un titlu de preluare. Efectele abuzive ale Decretului nr. 223/1974 nu pot fi menținute, devenind astfel admisibilă acțiunea în revendicare formulată de către reclamant.
Excepția de nelegalitate a deciziei nr. 384 din 06.11.2. a Consiliului Popular al județului nu a mai fost cercetată în cauză, deși aceasta era admisibilă.
A mai solicitat recurentul să fie analizat cuantumul onorariilor avocațiale pe care a fost obligat să le plătească în primă instanță și în apel, acestea fiind prea mari.
Prin întâmpinare ( 20), pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în același sens fiind și întâmpinarea depusă de Statul Român ( 22).
Cu privire la acest recurs, Curtea are în vedere următoarele:
Contrar celor afirmate de către recurent, principiul disponibilității, deși fundamental într-un proces civil, nu este unul absolut, acțiunea lui fiind supusă limitelor stabilite prin lege ori, după caz, prin voința părților în proces.
Principiul disponibilității nu implică, așadar, prin el însuși, o prerogativă necenzurabilă de a alege orice cale judiciară pentru constatarea sau realizarea unui drept al reclamantului. De altfel, în relație cu dreptul de acces la justiție este justă statuarea instanței de apel conform cu care dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, care scapă oricărei cenzuri legale, statele putând limita această importantă garanție pe care O și Constituția României o recunosc, sub condiția ca aceste limitări să nu aducă atingere substanței însăși a dreptului (a se vedea, spre exemplu, cauza Philis vs. ), iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim, trebuind asigurat în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea, între altele, cauza Ashingdane vs. Regatul Unit).
În consecință, abordarea pe care reclamantul o propune amplifică excesiv semnificația și conținutul dreptului de dispoziție al părților în procesul civil, îndepărtându-l de sensul și funcționalitatea lui firești.
Nu se poate considera nici că prin soluțiile pronunțate în cauza de față s-ar asigura caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, căci ceea ce s-a discutat în prezentul proces nu a fost chestiunea (im) prescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară - imprescriptibilitate care nu a fost nicidecum negată de către instanțe -, ci admisibilitatea însăși a acțiunii în revendicare de drept comun privitoare la imobile ce intră sub incidența unei legi speciale de reparație, anume Legea nr. 10/2001, în sensul posibilității instanței de a verifica pe fondul lor pretențiile reclamanților.
Nu poate fi vorba despre o negare a dreptului de acces la justiție, căci ceea ce instanțele au statuat a fost că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea procedurală de urmat era cea prescrisă de aceea lege, iar nu a acțiunea în revendicare de drept comun, trebuind avute în vedere, în plan procedural, prevederile cuprinse în capitolul III al legii (art. 21 și următoarele).
Impunerea prin lege a unei căi procedurale speciale în raport cu cea de drept comun nu poate avea semnificația unei denegări a accesului la justiție în condițiile în care procedura prevăzută de legea specială ofereă ea însăși suficiente garanții pentru realizarea dreptului. Or, sub acest aspect este de văzut că după parcurgerea etapei administrative de formulare și, apoi, de soluționare a notificării, persoana nemulțumită de decizia (ori, după caz, dispoziția) prin care s-a soluționat notificarea poate face plângere împotriva acesteia la secția civilă a tribunalului (art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunțată de Tribunal fiind supusă apelului, iar apoi recursului.
Astfel fiind, rezultă că procedura reparatorie specială oferă, în planul accesului la justiție, garanții suficiente, rămânând, apoi, ca statul să asigure în concret punerea în executare a dispozițiilor (deciziilor) emise în etapa administrativă sau a hotărârilor judecătorești pronunțate în etapa de control judiciar.
Relația juridică dintre legea generală și legea specială a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.33 din 09 iunie 2008 în sensul că situațiile de concurs dintre aceste legi se rezolvă conform principiuluispecialia generalibus derogant, deci în favoarea legii speciale, totodată cu precizarea că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Rezultă că în pofida celor afirmate de către recurent, decizia în interesul legii nu a consacrat admisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare de drept comun în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci, cu titlu principal, prevalenta acestei legi speciale, acțiunea de drept comun rămânând a avea caracter excepțional, anume doar în cazul în care legea specială s-ar abate de la prevederile (și interpretarea oferită lor prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului) Convenției, totodată sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.
Împrejurarea că Decretul 223/1974, ca act normativ în baza căruia statul a preluat imobilul reclamantului, a fost abrogat, el fiind, într-adevăr, un instrument al abuzurilor în contra dreptului de proprietate săvârșite de regimul comunist, nu reprezintă, prin ea însăși, un argument suficient concluziei că, într-un asemenea caz, acțiunea în revendicare de drept comun devine în mod necondiționat admisibilă și că abandonarea legii speciale de reparație ar fi îngăduită.
Legea nr. 10/2001 se referă, fundamental, la imobile preluate abuziv, în sfera de cuprindere a acestei sintagme, așa cum este ea evidențiată în art. 2 al legii, fiind absorbite ( art.2 lit.i ) și preluările făcute în temeiul Decretului nr. 223/1974. Sunt edificatoare, în acest sens, și prevederile cuprinse la pct. 1.4 lit. B din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin HG nr. 250/2007, care fac expres vorbire despre preluările întemeiate pe Decretul nr. 223/1997, plasându-le sub incidența legii speciale.
Cele ce preced trimit la concluzia că în cauza de față nu se regăsesc circumstanțele speciale afirmate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 privitoare la admisibilitatea acțiunilor de drept comun, nevăzându-se în ce ar consta neconcordanța dintre Legea nr. 10/2001 și ori Protocoalele adiționale la aceasta, reclamantul nefiind titular ul unui drept recunoscut ulterior adoptării de către România a Convenției și care să se situeze sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate, drept în raport de care Legea nr. 10/2001 să nu-i fi putut acorda o suficientă protecție.
Observă prezenta instanță și că, în sensul unor constante statuări ale Curții Europene a Drepturilor Omului, adoptarea unor legi reparatorii speciale nu este, prin ea însăși, dezavuată. În cauza Pircova și Pinc contra, Curtea a statuat, în principal, că obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, nefiind deci contestată ori repudiată instituirea unor căi procedurale speciale ce trebuie urmate de persoanele cu vocație la obținerea de măsuri reparatorii, câtă vreme reparația oferită este adecvată.
Nu se poate reține nici că instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 315. proc. civ. căci acestea se referă la dezlegările oferitein, prin decizii de speță, iar nu prin cele în interesul legii. Acestea din urmă își extrag forța obligatorie din prevederile art. 329 alin. 3 teza finală proc. civ. conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", iar nu din cele, limitate la speța dedusă judecății, ale art. 315. proc. civ.
Corect au procedat instanțele atunci când nu au dispus, în condițiile legii, cercetarea excepției de nelegalitate a deciziei nr. 384/06.11.2. a Consiliului Popular al județului C, dată cu privire la imobilul în litigiu în aplicarea Decretului nr. 223/1974, căci față de soluția dată acțiunii cercetarea excepției nu mai apărea ca necesară.
Este fără relevanță în cauză și că instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamantul nu ar fi urmat calea procedurală impusă de Legea nr. 10/2001, căci indiferent de inițierea ori nu a procedurii cerute de această lege, soluția din prezentul proces nu putea fi alta.
În fine, instanța urmează a considera neîntemeiate și criticile privitoare la onorariile la care reclamantul recurent a fost obligat a le substitui, sub forma cheltuielilor de judecată, căci față de complexitatea concretă a cauzei și munca îndeplinită de avocatul pârâtei.
reclamantul a fost obligat în mod just la plata de cheltuieli de judecată în cuantumul stabilit de instanța de apel, anume 3.000 lei.
Așa fiind, recursul se va respinge ca nefondat, nefiind fondate motivele de recurs.
În baza art. 274. proc. civ. va fi obligat recurentul să plătească intimatei suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial ( 26).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 618/A/12.11.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 03 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
red.VM/dact.MM
2ex./
Președinte:Denisa BăldeanJudecători:Denisa Băldean, Valentin Mitea Lucia Ștețca
