Anulare act. Decizia 210/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 210/
Ședința publică din 25 iunie 2008
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 3: Eleonora Spiridon
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenții pârâți și, ambii cu domiciliul în C,-, împotriva deciziei civile fără număr din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C, b-dul 1 -, nr. 52, -.A,.3,.14 și intimatul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, având ca obiectnulitate act.
La primul apel nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurenții pârâți, avocat și avocat, în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 14 dosar, pentru intimatul reclamant, răspunde avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 08319 din 04 iunie 2008, depusă la dosar, lipsind intimatul pârât.
Procedura este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, după care:
Instanța lasă cauza la a doua strigare pentru eventualitatea ca și apărătorul intimatului pârât să se prezinte în sala de judecată.
După reluarea cauzei, la ora 10.15, se prezintă pentru recurenții pârâți, avocat și avocat, pentru intimatul reclamant răspunde avocat, iar pentru intimatul pârât Municipiul C prin Primar, răspunde avocat, în baza împuternicirii avocațiale aflată la dosar.
În raport de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32/2008, instanța pune în discuția părților excepția de inadmisibilitate a recursului și acordă părților cuvântul asupra acesteia.
Primul apărător al recurenților pârâți, avocat, având cuvântul, pune concluzii de respingere a excepției.
Face un scurt istoric al speței.
Arată că, în fapt, prin acțiunea introductivă și modificată ulterior, reclamantul a solicitat instanței de judecată, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta și Municipiul C prin Primar, iar în subsidiar, revendicarea imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, instanța de fond a considerat în mod judicios că titlul reclamantului este valabil, respingând toate cauzele de nulitate absolută invocate de către reclamant.
Referitor la revendicare, deși a încuviințat și administrat probe cu privire la situația de fapt ce stat la baza constituirii celor două titluri de proprietate puse în discuție, în mod inexplicabil instanța de fond admite solicitarea reclamantului, motivând în esență că uzucapiunea de 30 de ani reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății care face dovada absolută a acestui drept, așa încât titlul reclamantului nu suportă comparație cu titlul lor.
Prin urmare, deși admite implicit că se pot administra probe în vederea răsturnării situației de fapt reținute în cadrul litigiului de uzucapiune, prima instanță admite revendicarea susținând că cele două titluri nu se pot compara.
Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții au formulat apel, solicitând admiterea acestuia cu consecința desființării hotărârii primei instanțe și a respingerii ambelor capete de cerere ale reclamantului.
Pe lângă apel, împotriva aceleiași hotărâri reclamantul a formulat recurs, solicitând modificarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii capătului de cerere formulat în principal, respectiv cel prin care s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
În legătură cu această situație, la termenul de judecată din 14 februarie 2008, a doua instanță a pus în discuție calificarea căii de atac, reținând concomitent că ne aflăm în situația unui recurs, nicidecum a unui apel.
Sub acest aspect, consideră că cea de-a doua instanță a aplicat în mod eronat dispozițiile procedurale referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât în realitate hotărârea instanței de fond era susceptibilă a fi atacată cu apel și de-abia mai apoi cu recurs, în conformitate cu art. 282 și urm. Cod procedură civilă.
Reclamantul a sesizat instanța de fond cu două capete de cerere, unul în principal, celălalt, în subsidiar.
Arată că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâților, este evident că se referă la o pretenție de natură civilă în bani și, prin urmare, competența materială de soluționare aparținea Judecătoriei, iar hotărârea pronunțată de către această instanță era atacabilă atât cu apel cât și cu recurs.
În ceea ce privește capătul formulat în subsidiar, referitor la revendicare, consideră că este vorba, de asemenea, despre o pretenție de natură civilă în bani, ceea ce atrage aceeași competență materială de soluționare și aceeași ierarhie a căilor de atac exercitabile.
Este de părere că obiectul procesual al revendicării nu trebuie confundat cu obiectul material al acestei acțiuni, care este reprezentat de bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate protejat prin acest instrument juridic.
Consideră că intenția legiuitorului fost aceea de a suprima un grad de jurisdicție - apelul - numai în cazul acelor litigii al căror obiect procesual este mai neînsemnat din punct de vedere patrimonial și mai puțin complex din punctul de vedere al drepturilor puse în discuție.
Se referă și la faptul că valoarea reală a terenului ce face obiectul dreptului de proprietate al pârâților, la data introducerii acțiunii de către reclamant, era mai mare de un miliard lei, așa încât hotărârea primei instanțe era atacabilă atât cu apel cât și cu recurs.
Având în vedere raportul de subsidiaritate creat de reclamant între capetele sale de cerere, este evident că soarta primului capăt de cerere este cea care trebuia să determine căile de atac exercitabile, ori, așa cum a învederat, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului soților de vânzare-cumpărare este una în bani, de unde posibilitatea celor două grade de jurisdicție.
Consideră că Tribunalul Constanța nu era competent din punct de vedere funcțional să soluționeze cauza în recurs, ceea ce constituie motiv de casare prevăzut de art. 304 pct.3 Cod procedură civilă.
Concluzionând, arată că ambele capete de cerere cu care a fost investită instanța de fond sunt neevaluabile în bani, cu consecința celor trei grade de jurisdicție și nu două - fond și recurs.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă - încălcarea și aplicarea greșită a legii, arată că:
Spre deosebire de prima instanță care a admis revendicarea reclamantului, motivând în esență că cele două titluri nu suportă comparație, întrucât hotărârea de uzucapiune este absolută, cea de-a doua instanță reține că, în principiu, titlurile pot fi comparate.
Instanța în cauză reține și împrejurarea că hotărârea de uzucapiune a creat doar între părțile litigante o prezumție absolută de adevăr, iar în privința terților o prezumție relativă.
Astfel, Tribunalul admite că situația de fapt consacrată prin hotărârea de uzucapiune poate fi răsturnată de către terții interesați prin administrarea unor mijloace de probă, însă, în mod absolut paradoxal și ilogic, susține ulterior că reclamantul este titularul unui drept de proprietate absolut și, prin aceasta, implicit mai puternic.
Consideră că cea de a doua instanță nu analizat în mod aprofundat argumentele expuse de pârâții în cadrul motivelor de apel, fapt pentru care a aplicat în mod eronat dispozițiile legii referitoare la puterea de lucru judecat și la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.
Concluzionând asupra acestui aspect, consideră că cele două instanțe nu au înțeles perfect cele expuse de pârâții cu privire la autoritatea de lucru judecat.
Solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pârâților, cu consecința schimbării în parte a hotărârii fondului și a respingerii capătului de cerere având ca obiect revendicare.
În subsidiar, dacă instanța apreciază că a fost judecată cauza în complet de trei judecători, în loc de doi judecători, atunci s-ar impune trimiterea spre rejudecare.
C de-al doilea apărător al recurenților pârâți, avocat, având cuvântul, arată că, atât prima instanță, cât și cea de-a doua ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor pârâților și să observe că titlul acestora era mai bine caracterizat, mai ales raportat la buna lor credință evidentă și că prezumția legală de adevăr creată de uzucapiune a fost răsturnată în ceea ce îi privește.
Dorește să sublinieze că, un eventual câștig de cauză al reclamantului nu ar avea drept consecință decât o încălcare flagrantă a principiului " jus est ars boni equi", întrucât ar fi total inechitabil ca titlul subsemnaților, perfect valabil, constituit pe baza bunei-credințe, intabulat în Cartea Funciară, să fie "întrecut" de un titlu constituit în mod vădit abuziv și nelegal.
Solicită respingerea excepției de inadmisibilitate a recursului.
Solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pârâților, cu consecința schimbării în parte a hotărârii fondului și a respingerii capătului de cerere având ca obiect revendicare.
În subsidiar, dacă instanța apreciază că a fost judecată cauza în complet de trei judecători, în loc de doi judecători, atunci s-ar impune trimiterea spre rejudecare.
Se referă la practica judiciară Curții de APEL CONSTANȚA.
- arată c, în această cauză, instanța trebuia să surmonteze lipsa de interes a părților și să dispună suplinirea lipsei de interes, eventual cu expertiză.
Apărătorul intimatului pârât Municipiul C prin Primar, având cuvântul, solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului.
Invocă dispozițiile art. 2811alin.1 Cod procedură civilă și se referă litigiile neevaluabile în bani.
Se mai referă la diferența dintre obiectul juridic și obiectul material.
În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită modificarea; arată că există o hotărâre judecătorească față de care recurenții sunt terți. Învederează că soții și autorul acestora au știut tot timpul că există proprietar.
Apărătorul intimatului reclamant, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului și respingerea recursului ca inadmisibil.
Se referă la dispozițiile art. 282(2) Cod procedură civilă și arată că instanța în mod corect a stabilit în sensul acestui articol, calificând calea de atac ca fiind recursul.
Învederează că s-au făcut precizări încă de la fondul cauzei, iar valoarea nu a fost contestată de recurenții pârâți de astăzi.
- mult, instanța nu ar avea de ce să pună în discuție efectuarea unui raport de expertiză.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 05.06.2006, reclamantul a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul C prin Primar, și, ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2693/22.06.2004, încheiat de pârâți cu încălcarea art. 948 din Codul civil și art. 14(1-2) din Legea nr.54/1998.
În motivarea s-a arătat că reclamantul a stăpânit terenul în suprafață de 295,35 mp situat în C,- din anul 1972 și sub nume de proprietar și că prin decizia civilă nr.440/05.05.2006 pronunțată în recurs de Tribunalul Constanța, s-a constatat, în favoarea sa, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive.
A susținut reclamantul că, deși acțiunea în constatarea prescripției achizitive a fost introdusă la Judecătoria Constanța la 13.05.2004, iar primul termen de judecată a fost stabilit la 07.06.2004, când pârâții Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar au fost reprezentați în instanță prin apărători aleși, Municipiul C prin Primar a vândut același imobil pârâților și în timpul procesului, prin actul autentificat sub nr.2691/22.06.2004, cu ignorarea interdicției de vânzare prevăzută de art.14 din Legea nr.54/1998 și cu consecința nulității exprese prevăzută de text, ceea ce relevă reaua-credință și frauda legii, actul având cauză falsă.
Nulitatea convenției a fost întemeiată și pe considerentul că această vânzare directă nu a fost autorizată expres și individual de Consiliul Local C, singurul organ competent, conform Legii nr.215/2000, să dea consimțământul la înstrăinare în numele Municipiului C, pe încălcarea art. 125 alin.2 din Legea nr.215/2000, care permite numai vânzarea prin licitație publică, dar și pe vânzarea lucrului altuia - deoarece la data vânzării calitatea de proprietar al terenului o avea reclamantul.
Anterior primei zi de înfățișare reclamantul și-a completat acțiunea și a solicitat, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, revendicarea terenului situat în C,-, în suprafață de 299,53 mp.
În motivarea cererii completatoare s-a arătat că în ipoteza anulării titlului lor, pârâții persoane fizice vor avea calitatea de posesori-neproprietari, dar și în caz contrar, titlul reclamantului este mai bine caracterizat deoarece constatarea dreptului de proprietate are putere retroactivă, pârâții au dobândit de la un neproprietar, iar modul de dobândire al dreptului lor de proprietate este afectat de vicii substanțiale, cel mai relevant fiind nesocotirea interdicției legale de înstrăinare impusă de art.14 din Legea nr.54/1998, privind circulația juridică a terenurilor.
Prin sentința civilă nr.6939/2007 Judecătoria Constanțaa admis în parte acțiunea completată, în sensul ca a respins ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2693/22.06.2004 la și - și a obligat pârâții persoane fizice să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 299,53 mp, situat în C,- și la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii de revendicare, în cuantum de 931 de lei.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că vânzarea către pârâții persoane fizice a terenului în suprafață de 299,53 mp situat în C, bd. 1 - nr. 82 s-a făcut prin licitație publică, în urma desemnării la data de 24.05.2004 a ofertei câștigătoare, de către comisia de evaluare constituită în baza nr. 487/26.11.2001, în timp ce acțiunea în uzucapiune intentată de reclamant cu privire la același imobil a fost înregistrată la 13.05.2004, iar la primul termen de judecată din 07.06.2004 procedura nu a fost legal îndeplinită cu pârâții.
Vânzarea la licitație publică s-a realizat cu respectarea procedurii instituită de prevederile nr.37/2002 privind aprobarea metodologiei de vânzare a bunurilor imobile (terenuri și clădiri) aparținând domeniului public și privat al Municipiului C, a nr.118/2002 privind aprobarea vânzării prin licitație publică sau negociere directă unor bunuri imobile aparținând domeniului privat al Municipiului C, a art.10 alin.1 din Legea nr. 453/2001 (privind modificarea și completarea Legii nr.50/1991) și a Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, iar dispozițiile art.15 din Legea nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor - invocate de reclamant - nu sunt incidente speței deoarece, pe de o parte, la primul termen de judecată în acțiunea în uzucapiune procedura nu a fost legal îndeplinită cu pârâții Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar, iar pe de altă parte, pentru că încheierea contractului de asistență juridică la data de 07.06.2004, pentru reprezentare în dosarul nr.4175/2004 al Judecătoriei Constanța, face dovada că pârâții persoane juridice cunoșteau la acea dată că obiect al uzucapiunii este terenul de la nr.49, nu de la nr.82 al B-dului 1 -; prin urmare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare - 22.06.2004 - motivul de nulitate invocat nu exista sau pârâții nu aveau cunoștință de el.
Referitor la revendicare s-a reținut că reclamantul face proba suverană întrucât a dovedit, prin sentința civilă nr. 3644/11.04.2005 a Judecătoriei Constanța, modificată prin decizia civilă nr. 440/05.05.2006 a Tribunalului Constanța, că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, care are ca principal efect transformarea retroactivă a posesorului în proprietar, chiar de la data începerii posesiei, în cauză din anul 1972.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de reclamant și pârâții și au fost respinse ca nefondate de Tribunalul Constanța prin decizia civilă pronunțată la 21.02.2008 în dosarul civil nr-.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la recursul reclamantului:
- vânzarea prin licitație a imobilului în litigiu s-a desfășurat cu respectarea procedurii și în conformitate cu prevederile legale aplicabile și a fost aprobată prin nr.403/21.11.2003, astfel că nu este întemeiată susținerea conform căreia lipsește consimțământul la vânzare; procesul verbal de evaluare nr. 68359/24.05.2004, raportul comisiei de evaluare nr. 68366/24.05.2004, precum și documentația ce le-a precedat fac dovada respectării procedurii de vânzare prin licitație publică.
- prevederile art.14 alin.1 și 2 și art.15 din Legea nr.54/1998 nu sunt incidente speței deoarece, pe de o parte, la primul termen de judecată în acțiunea în uzucapiune procedura nu a fost legal îndeplinită cu pârâții Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar, iar pe de altă parte, pentru că încheierea contractului de asistență juridică cu apărătorul în data de 07.06.2004, pentru reprezentare în dosarul nr.4175/2004 al Judecătoriei Constanța, nu face dovada că pârâții persoane juridice cunoșteau la acea dată că acțiunea în uzucapiune privește imobilul în litigiu pentru că ea viza terenul de la nr.49, nu de la nr.82.
- reclamantul-recurent nu a dovedit vreo culpă a pârâților-adjudecatari în adjudecarea la licitație a imobilului în cauză, ori buna credință a acestora este nu numai necesară, ci și suficientă pentru salvgardarea efectelor actului juridic, deci consolideaza ipso iure actul încheiat.
Cu privire la recursul pârâților și:
- buna credință a pârâților adjudecatari nu le conferă preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare, acest criteriu putând avea semnificație juridică doar în situația în care pârâții s-ar fi prevalat de dobândirea dreptului de proprietate în modul originar al uzucapiunii, context în care buna credință, unită cu posesia de 10-20 de ani și cu justul titlu, ar fi fost de natură să producă efecte juridice potrivit dispozitiilor art.1895 din Codul civil; acest aspect nu a fost invocat în cauză și, ca atare, nu este relevant în operațiunea de comparare a titlurilor opuse de părțile litigante.
- nu poate fi primită susținerea conform căreia reclamantul nu a posedat niciodată sub nume de proprietar pentru că acesta este în posesia unei hotărâri judecătorești care a statuat în mod irevocabil cu privire la calitatea posesiei sale. Ca atare, situația de fapt creată de reclamant în dosarul de uzucapiune nu mai poate fi răsturnată, iar sub acest aspect, orice distincție teoretică între puterea de lucru judecat și noțiunea de opozabilitate nu prezintă relevanță. Deși este de netăgăduit că hotărârea judecătorească de uzucapiune a creat numai între părțile litigante o prezumție absolută de adevăr, situația de drept creată de acesta devine opozabilă erga omnes, iar în particular, hotărârea de constatare a uzucapiunii creează, prin excepție, o prezumție relativă de adevăr și în privința terților.
- lipsa de identitate dintre terenul pentru care reclamantul a obținut titlu în uzucapiune și cel care face obiectul prezentei revendicări reprezintă o apărare nouă, invocată pentru prima dată în recurs, și este infirmată de lucrările dosarului care a avut ca obiect acțiunea în constatarea uzucapiunii, în cadrul căruia Primăria municipiului Constanta - Serviciul patrimoniu a comunicat adresa nr. -/2.11.2004, prin care a precizat că adresa actuală a imobilului este-.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții și și au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
- greșita calificare a căii de atac stabilită de tribunal prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 14.02.2008 pentru că principalul capăt de cerere formulat de reclamant, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al recurenților, reprezintă o pretenție în bani, a cărei soluționare intra în competența materială a judecătoriei, iar hotărârea acestei instanțe era atacabilă atât cu apel, cât și cu recurs.
în bani s-a pretins a fi și cererea subsidiară, referitoare la revendicare, cu motivarea că obiect al acțiunii în revendicare este pretenția reclamantului de a i se recunoaște dreptul de proprietate asupra unui bun și, pe cale de consecință, de a-l obliga pe pârât să-i restituie posesia uzurpată, iar nu bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate protejat prin acest instrument juridic.
Au mai susținut recurenții că, pornind de la distincția anterior menționată, acțiunea în revendicare are un obiect procesual neevaluabil în bani deoarece criteriul valorii obiectului acțiunii este relevant pentru determinarea competenței materiale și a regimului căilor de atac numai când obiectul procesual este reprezentat de o pretenție evaluabilă în bani, nu și în alte situații, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima un grad de jurisdicție numai în cazul acelor litigii al căror obiect procesual este mai neînsemnat din punct de vedere patrimonial și mai puțin complex din punctul de vedere al drepturilor puse în discuție.
S-a arătat, de asemenea, că și în ipoteza în care s-ar admite că revendicarea are un obiect evaluabil pecuniar, valoarea reală a terenului care face obiectul dreptului de proprietate al recurenților la data introducerii acțiunii era mai mare de un miliard lei, astfel că hotărârea primei instanțe era supusă atât apelului, cât și recursului. Pe de altă parte, față de raportul de subsidiaritate creat de reclamant între cererile formulate, regimul căilor de atac ce se puteau exercita în cauză era cel incident acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care este în bani.
- încălcarea competenței funcționale a Tribunalului Constanța, care nu era competent din punct de vedere funcțional să soluționeze cauza în recurs.
- greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la puterea de lucru judecat și la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.
Au susținut recurenții că prezumția simplă dedusă din hotărârea prin care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în favoarea intimatului reclamant a fost răsturnată în cauză prin mărturisirea judiciară a acestuia, coroborată cu toate celelalte mijloace de probă. Pe cale de consecință, instanța trebuia să compare titlurile părților și să constate că cel al recurenților este mai bine caracterizat.
Din oficiu, instanța a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile.
Conform art.137 alin.1 din Codul d e procedură civilă, excepția a fost analizată cu prioritate și s-a constatat că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive referitoare la pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.
Însă, potrivit art.129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile în trei grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, potrivit art. 299 proc. civ. sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art.377 din Codul d e procedură civilă.
Pe de altă parte, din dispozițiile alin. 2 al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art.299 din Codul d e procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, ori în speță recurenții pârâți au declarat recurs împotriva unei decizii prin care alte recursuri, unul declarat de aceștia din urmă, au fost respinse ca nefondate.
Nu poate fi primită susținerea conform căreia tribunalul a calificat greșit calea de atac declarată împotriva hotărârii judecătoriei pentru că ambele cereri cu soluționarea cărora a fost investită instanța de fond au caracter evaluabil în bani, iar valoarea obiectului material al acestora este inferioară celei prevăzută de art.2821din Codul d e procedură civilă.
Potrivit textului de lege menționat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și comercială, iar art.2 pct.3 din același cod prevede că tribunalele judecă, ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
i înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.219/2005, art. 2821Cod procedură civilă restrângea exercițiul apelului la litigii al căror obiect avea o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, iar art. 299 alin. 3 prevedea că, în situația în care hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac era de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză.
ermenul de "litigiu" folosit de legiuitor în art.2821desemnează toate acțiunile cu caracter patrimonial, calificate ca atare de doctrină și jurisprudența în materie, prin raportare la obiectul acestora, care privește în mod direct o valoare patrimonială ori un act juridic al cărui obiect este un drept evaluabil în bani.
itigiul dedus judecății în speță are ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a unui teren în suprafață de 299,53 mp situat în C,- și revendicarea acestui imobil, pentru care prețul a fost de 51.000 lei, deci o valoare inferioară celei stabilită de prevederile art.2821din Codul d e procedură civilă, necontestată de părți la instanța de fond.
Rezultă, deci, că acțiunea cu soluționarea căreia a fost investită instanța de fond privește un drept real imobiliar, deci are caracter patrimonial, și că nu este întemeiată calificarea dată acesteia de recurenții pârâți, respectiv aceea de acțiune în bani, prin care se tinde doar la constatarea valabilității sau nevalabilității actului juridic civil atacat și la recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului, nu și la repunerea părților în situația anterioară.
Cererea de constatare a nulității absolute a unui act juridic nu este o acțiune în constatare, reglementată de art.111 din Codul d e procedură civilă, ci o cerere în realizare, evaluabilă în bani, pentru că indiferent de felul nulității instanța verifică existența sau inexistența cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ pronunță această sancțiune, deci desființează actul juridic și repune părțile în situația anterioară, ceea ce implică restituirea prestațiilor executate; pentru a fi vorba de o cerere în constatare ar trebui ca nulitatea absolută să opereze în puterea legii, deci independent de o hotărâre judecătorească, ori în sistemul nostru de drept nu există "nulități de drept".
Cele ce preced impun concluzia că instanța de fond a fost investită cu soluționarea unui litigiu ce are un obiect evaluabil în bani, a cărui valoare este sub un miliard de lei și că, potrivit art.2821din Codul d e procedură civilă, calea de atac ce se putea exercita împotriva hotărârii acestei instanțe era numai recursul, a cărui soluționare este de competența tribunalului, conform art.2 pct.3 din același cod.
Cum tribunalul a apreciat corect asupra naturii căii de atac și a competenței de soluționare a acesteia, decizia atacată nu este susceptibilă de reformare, potrivit dreptului comun, pe această cale, nefiind o hotărâre dintre cele prevăzute de art. 299 din Codul d e procedură civilă și, pe cale de consecință, recursul va fi respins ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității recursului.
Respinge ca inadmisibil recursul civil formulat de recurenții pârâți și, ambii cu domiciliul în C,-, împotriva deciziei civile fără număr din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C, b-dul 1 -, nr. 52, -.A,.3,.14 și intimatul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, având ca obiect nulitate act.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Red.hot.jud.fond
Red./tehnored.jud.recurs: /01.08.2008
Gref.AB/2 ex./29.09.2008
Președinte:Irina BondocJudecători:Irina Bondoc, Mihaela Popoacă, Eleonora Spiridon
