Anulare act. Decizia 573/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.-
DECIZIA CIVILĂ NR.573 /
Ședința publică din 1 iunie 2009
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 3: Erica Nistor
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele recurente - SRL T și - SRL T împotriva deciziei civile nr.101/A/10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții - T -, Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T și Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut cultelor din România de pe lângă Guvernul României, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantele recurente - SRL T și - SRL T avocat, pentru pârâta intimată - T - se prezintă avocat, iar pentru pârâții intimați Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T se prezintă consilier juridic, lipsă fiind pârâta intimată Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen legal și este legal timbrat cu suma de 21 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantelor recurente depune la dosar practică judiciară.
Reprezentanta pârâtei intimate, avocat depune la dosar copia asigurării contra incendiilor nr.-.
Reprezentanta reclamantelor recurente - SRL T și - SRL T avocat, solicită respingerea excepției de necompetență materială a instanței civile în soluționarea cauzei și respingerea excepției tardivității precizării acțiunii, excepții pe care instanța de apel le-a unit cu fondul. Pe fond, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate în apel și respingerea apelului și menținerea sentinței primei instanțe ca legală și temeinică, conform motivelor invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâta intimată - T - avocat, solicită admiterea excepției competenței materiale invocată în apel, arătând că este vorba de un act administrativ emisă de o unitate centrală. Pe fond, solicită respingerea recursului și menținerea deciziei civile pronunțată în apel ca legală și temeinică.
Reprezentantul pârâților intimați Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului consilier juridic solicită admiterea recursului în parte, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului formulat de - T - și menținerea deciziei civile atacate în ceea ce privește admiterea apelului Consiliului Local T privind petitul III al acțiunii introductive ca prematur formulat, precum și al menținerii hotărârii instanței de fond în sensul admiterii primelor două capete de cerere formulate de reclamante, conform concluziilor scrise depuse la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 6671/21.05.2008 pronunțată în dosarul nr- Judecătoria Timișoaraa respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, ca neîntemeiată și excepția tardivității, ca neîntemeiată.
A fost admisă acțiunea precizată de reclamanții - . SRL și - SRL, în contradictoriu cu pârâții - T -, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar.
S-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 218/05.04.2004 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.
S-a dispus rectificarea CF nr. 924, nr. top. 16975-16976, CF colectiv 18382 nr. top. 16975-16976 T și CF nr. - T în sensul trecerii ca proprietar al apartamentelor nr. 5, 8, 10, 11, 12, 13, drept Statul Român.
A fost obligată pârâta Municipiul T prin Primar să vândă imobilele situate în T,-,. 5, 8, 10, 11, 12, 13, înscrise în CF cu nr. de mai sus, către reclamanți.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2054,15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut asupra excepțiilor necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și excepției tardivității, instanța de fond le-a respins având în vedere că legea specială de retrocedare este derogatorie de la dreptul comun, dar numai în ceea ce privește persoanele îndreptățite să solicite retrocedarea, deoarece foștii chiriași nu pot avea decât calitatea de terți, iar legea specială nu prevede obligativitatea comunicării acestor acte.
În acest context terții, adică foștii chiriași, nu au posibilitatea recunoscută de legea specială de a lua cunoștință de faptul că s-a depus cerere de retrocedare și modul de soluționare a acesteia, fiind în imposibilitatea de a exercita dreptul lor procesual de a se adresa instanței judecătorești cu o acțiune în anulare acte civile.
În acest context, instanța de fond a achiesat la opinia exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de restul practicii judiciare, conform căreia, această acțiune este una de drept comun, de competența instanțelor de drept comun, adică judecătoria, pentru a se putea asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, astfel cum noțiunea este consacrată de CEDO.
Pe fondul cauzei, prin decizia nr. 218/05.04.2004 a Comisiei Speciale de a unor Bunuri care au aparținut Cultelor din România, imobilul situat în T,- a fost retrocedat în deplină proprietate pârâtei - T -.
În acest context, la data de 22.09.2006 a fost încheiat contract de închiriere cu reclamanta de 2, iar la data de 01.10.2006 cu reclamanta - . SRL.
Înainte de data deciziei de retrocedare, reclamantele erau titularele unor contracte de închiriere cu Statul Român, reprezentate de Primăria T, nr. 1185/2000.
Pentru a dispune măsura retrocedării s-a avut în vedere testamentul lăsat de fostul proprietar al imobilului.
Astfel cum rezultă din cuprinsul acestui testament, dreptul de nudă proprietate îl dobândește Asociația pentru construirea Bisericii romano-catolice din T, la dosar pârâta - T - nu administrează nici un mijloc de probă prin care să facă dovada că ar fi continuatoarea personalității juridice a acestei asociații, or că această Asociație ar fi existat vreodată cu personalitate juridică.
Din cuprinsul cărților funciare nr. 924 T se observă că sunt înscrise 2 imobile, respectiv cu nr. top 17075/1 și nr. top 17075/2 situat în T,-, și imobilul cu nr. top 16975 și 16976 situat în T,-.
Imobilul din- se reînscrie în CF nr. 1838 T, care este apartamentat și cu drept de proprietate instituit în favoarea Statului Român.
Din cuprinsul testamentului se observă că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunei donații către pârâta de 1, acesta rămâne în proprietatea soției fostului proprietar, ca urmare a testamentului lăsat, deoarece se prevede fără echivoc că catolică are obligația de a vinde imobilul la moartea acesteia.
Din declarația autentificată rezultă că numita a decedat ulterior preluării imobilului de către regimul comunist din România, prin naționalizare, conform Decret 92/1950(extrase CF fila 83,84 ) situație în care în care condiția impusă de testament a devenit imposibil de realizat.
După cum se poate observa, pârâta - T - obține un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, sub condiția, ca la moartea văduvei fostului proprietar să vândă imobilul pentru a obține banii necesari ridicării unei biserici catolice, condiția fiind imposibil de realizat, ca urmare a regimului politic instituit înainte de decesul văduvei fostului proprietar.
În consecință, instanța de fond a constatat că pârâta - T - nu dobândește un drept de nudă proprietate asupra imobilului în litigiu, ci un drept de proprietate, sub condiție suspensivă, condiția suspensivă devenind imposibil de executat, raportul juridic nu a luat naștere și, în consecință, dreptul de proprietate nu s-a transferat.
Față de cele de mai sus, instanța de fond a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a deciziei de retrocedare.
Față de capătul 3 al cererii de chemare în judecată, instanța de fond a constatat că prin notele scrise depuse la dosar, reclamantele revin asupra renunțării la judecată.
Art. 11 din Legea nr. 550/2002 prevede categoriile de persoane care au dreptul de a cumpăra spațiile comerciale aflate în proprietatea consiliilor locale, cele două reclamante îndeplinind aceste condiții, fiind societăți comerciale înființate conform legii și având calitatea de chiriași ai imobilelor, la data intrării în vigoare a legii.
Împotriva sentinței pârâții T -, Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T, Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României, au declarat recurs, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș la data de 09.08.2008.
Pârâta Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii promovate de reclamantele - . SRL și - SRL și a menținerii deciziei nr. 218/05.04.2004 ca fiind legală.
În motivare, a arătat că judecătoria a soluționat cauza, deși nu era competentă potrivit legii să judece, interpretând greșit dispozițiile art. 3 alin. 7, din OUG 94/2000, precum și cele ale art. 3 pct. 1.proc.civ. Coroborând textele legale cu art. 10 din Legea nr. 554/2004 reiese faptul că instanța competentă să se pronunțe cu privire la temeinicia și legalitatea deciziilor având ca obiect retrocedarea imobilelor care au aparținut Cultelor din România este secția de contencios Administrativ și Fiscal Curții de Apel Timișoara în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat.
Excepția tardivității a fost de asemenea în mod greșit respinsă, întrucât actul administrativ a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată nu a fost comunicat reclamanților, acestora fiindu-le aplicabil termenul de 1 an prev. de Legea nr. 554/2004 care curge de la data luării la cunoștință. Din conținutul CF nr. - T reiese faptul că T - a intabulat decizia de retrocedare prin încheierea nr.16835/2004, moment de la care decizia de retrocedare a devenit opozabilă terților.
Recurenta pârâtă a mai arătat că soluția instanței de a uni excepția necompetenței materiale cu fondul cauzei încalcă dispozițiile art. 137.proc.civ.
În ceea ce privește calificarea acțiunii ca fiind de drept comun pe motiv că în acest mod se asigură dreptul oricărei persoane la un proces echitabil recurenta a arătat că prevederile OUG nr. 94/2000, ca lege specială în domeniul retrocedărilor pe cale administrativă se completează cu prevederile dreptului comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004. Această înseamnă că decizia adoptată de către Comisia Specială de, reprezentând un act administrativ va putea fi atacată de o terță persoană la instanța de Contencios Administrativ numai în condițiile Legii nr. 554/2004.
Pe fond, din conținutul traducerii legalizate a înscrisului cu nr. 5838/1919 depus la dosar rezultă că printre moștenitorii defunctului se află Asociația pentru Construire din T -. În ceea ce privește modalitatea concretă în care au fost împărțite bunurile rămase de pe urma defunctului, se constată că imobilul - casa și intravilanul cu nr. 66 înregistrat în CF 108 I rândul 1 din T - - a revenit Asociației pentru Construire din T -, cu restricția ca soției decedatului, pe timpul vieții acesteia sau cât timp poartă numele decedatului, să îi revină dreptul exclusiv de gestionare și uzufruct al casei și intravilanului descris mai sus. De asemenea, în înscrisul amintit se reține faptul că Asociației în revine obligația ca, după moartea sau eventuala încetare a văduviei văduvei în trei ani, să vândă casa descrisă mai sus.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a reținut faptul că "imobilul rămâne în proprietatea soției fostului proprietar, ca urmare a testamentului lăsat, deoarece se prevede fără echivoc că are doar obligația de a vinde imobilul la moartea acesteia".
O astfel de interpretare a voinței testatorului nu poate fi acceptată în opinia recurentei pârâte întrucât ar echivala cu o substituție fideicomisară.
Astfel, în cazul în care testatorul ar fi lăsat bunul în proprietatea soției sale pentru ca, ulterior decesului acesteia bunul revine în proprietatea bisericii pentru a fi vândut, am fi în prezența unei dispuneri de către testator pentru moartea soției sale.
Soluția primei instanțe este contradictorie întrucât pe de o parte, s-a reținut faptul că astfel cum rezultă din cuprinsul testamentului, dreptul de nudă proprietate îl dobândește Asociația pentru Construirea Bisericii din T -, dar pe de altă parte din cuprinsul testamentului se observă că imobilului din litigiu nu a făcut obiectul vreunei donații către pârâta - T -, acesta rămâne în proprietatea soției fostului proprietar, ca urmare a testamentului lăsat. Nu în ultimul rând, s-a mai reținut faptul că pârâta T - - nu dobândește un drept de nudă proprietate asupra imobilului în litigiu, ci un drept de proprietate sub condiție suspensivă, condiția devenind imposibil de executat, raportul juridic nu a luat naștere și, în consecință, dreptul nu s-a transferat.
Calitatea de persoană îndreptățită la restituire a Parohiei reiese chiar din conținutul cărții funciare nr. 108. Totodată, dat fiind faptul că înscrierile din cartea funciară se bucură de prezumția de legalitate, apreciem că beneficiara restituirii nu trebuie să administreze nici un alt mijloc de probă care să facă dovada că este continuatoarea personalității juridice a Societății de Construcții a Bisericii din T -, respectiv a Comunității Cat din T Circ. -, ci dimpotrivă cel ce veridicitatea înscrierilor din cartea funciară trebuie să-și probeze susținerile.
În drept, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile OUG 94/2000, Legea nr. 554/2004, art. 103.civ. art. 137, 299, 304 pct. 3 și 9.proc.civilă.
În dovedire, a depus CF 108 T, testament din anul 1919.
Pârâta - Tas olicitat desființarea sentinței, casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanță de către Curtea de Apel Timișoara -Secția de Contencios Administrativ, iar în subsidiar modificarea hotărârii, admiterea excepției lipsei de interes a reclamantelor, excepției tardivității acțiunii, excepției inadmisibilității acțiunii raport la neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că hotărârea primei instanțe s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe întrucât pentru anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual, respectiv decizia Comisiei Speciale de nr. 218/05.04.2004 competența de soluționare revine instanțelor de Contencios Administrativ.
Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut întrucât la termenul din 30.01.2008 reclamantele renunță expres la judecarea petitului 3, înțelegând implicit să renunțe și la judecata împotriva Municipiului reprezentat prin Primar. Cu toate acestea, instanța s-a pronunțat și asupra capătului de cerere la care s-a renunțat, în mod nelegal, raportat la faptul că nu se mai putea reveni cu o nouă precizare prin care să se renunțe la renunțare.
Cu privire la acest din urmă petit având ca obiect obligarea pârâtului Municipiului T prin Primar să vândă reclamantelor spațiile cu altă destinație pe care le-au avut închiriate în T-, interesul reclamantelor nu este născut pentru a fi admisibilă cererea, Statul Român neavând nici un drept asupra spațiului, astfel că demersul este și prematur. Excepția inadmisibilității invocată de recurenta pârâtă nu a fost pusă în discuția părților, lucru firesc atâta timp cât instanța nu mai era legal investită pentru soluționarea acestui capăt de cerere.
Totodată, interesul reclamantelor nu întrunește condițiile legale, întrucât Legea nr. 550/2002 conferă o simplă posibilitate a comercianților de a cumpăra spațiile pe care le dețin cu titlu locativ în situația în care statul va dori să vândă.
Recurenta pârâtă a mai criticat sentința pentru faptul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia. Principalul capăt de cerere cu care reclamantele au învestit Judecătoria Timișoara este reprezentat de anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual, respectiv decizia Comisiei Speciale de nr. 218/05.04.2004 prin care s-a dispus retrocedarea către T - a apartamentelor nr. 5, 8 și a spațiilor cu altă destinație nr. 10, 11, 12 și 13 din imobilul situat în T,-. Chiar dacă reclamantele nu ar fi fost îndreptățite a contesta decizia de retrocedare în temeiul legii speciale acestea au avut deschisă calea formulării unei contestații împotriva deciziei nr. 218/05.04.2004 la secția de Contencios Administrativ raportat la dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în mod eronat, instanța de judecată a interpretat natura litigiului ca fiind o acțiune de drept comun, de competența instanțelor civile, atâta timp cât reclamantele au avut posibilitatea introducerii unei acțiuni la instanțele de contencios administrativ în baza unor dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Recurenta pârâtă a mai învederat și încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât împotriva deciziei 218/2004 nu a fost formulată în termenul de 30 de zile contestație, nici de către Municipiul T și nici de către reclamante prin care să se conteste calitatea parohiei de persoană îndreptățită la retrocedare. Prin urmare, acțiunea trebuia respinsă ca fiind tardivă atât în ceea ce privește termenul prevăzut de legea specială, cât și în ceea ce privește termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004. De asemenea, acțiunea a fost introdusă fără îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu depășirea termenului de 1 an de la data emiterii actului.
Pe fond, susținerile conform cărora proprietara acestui imobil ar fi fost și că acest fapt rezultă din anexa Decretului nr. 92/1950, sau din declarațiile unui locatar al imobilului sunt cu totul lipsite de fundament, acest fapt rezultând cu prisosință și din înscrierea în CF 108 T - în foaia C la poziția 11, care consemnează dreptul de uzufruct asupra imobilului de sub A1 în favoarea văduvei lui, născută.
Toate mențiunile de carte funciară sunt în deplină concordanță cu mențiunile cuprinse în testamentul nr. 5838/1919 al defunctului, prin care acesta a constituit un legat cu titlu particular în favoarea Parohiei - prin care lasă acesteia nuda proprietate asupra imobilului din litigiu, iar uzufructul asupra acestui imobil l-a constituit în favoarea soției sale. Totodată, prin acest testament s-a instituit și în sarcina nudului proprietar obligația ca după decesul uzufructuarei în termen de 3 ani acesta să vândă imobilul și modul de distribuire a sumelor de bani. Or, atributul de dispoziție îl are doar proprietarul, uzufructuarul având doar jus fruendi și jus posidendi. La decesul lui în imobil continua să locuiască soția supraviețuitoare care conform testamentului a achitat taxele și impozitele și celelalte cheltuieli aferente imobilului.
În anul 1950 avut loc naționalizarea imobilului, astfel încât în anul 1955 la decesul văduvei lui nu a s-a putut aduce la îndeplinire obligația de vânzare a imobilului, în prezent aceasta apărând ca și caducă.
Înscrisurile la care fac referire reclamantele care ar atesta existența unor contracte de închiriere pretins a fi încheiate cu Statul Român anterior naționalizării erau de fapt fișe pentru a se ține evidența cu privire la veniturile din chirii, în funcție de care se stabilea impozitele, precum și evidența populației. Imobilul înscris în CF 108 T - a fost transcris în CF 924 T în favoarea Parohiei Circ. -, omițându-se cu privire la acesta înscrierea legat de dobândirea dreptului de proprietate în baza testamentului lui.
În drept, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 6, 8 și 9.proc.civilă.
În dovedire, a depus scrisoare din 22.03.1946, CF 108 T, testament din anul 1919, adeverințe din 07.06.2007, cerere din 10.05.1950, adrese din anul 1950, act de deces din anul 1955 și din anul 1919, comandă din 26.06.1955.
Recurenții pârâți Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T, au solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii capătului 3 din cerere, arătând că instanța a interpretat eronat dispozițiile legale aplicabile și nu a ținut cont de probatoriul administrat și de situația faptică existentă.
Prin întâmpinarea formulată au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată în ceea ce privește primele două capete de cerere din acțiune și respingerea celui de al treilea petit ca prematur. Astfel, au fost obligați la vânzarea unui imobil care nu se află la această dată în patrimoniul recurenților pârâți, după cum cererea de a se vinde imobilul este inadmisibilă, reclamantele neadresându-se cu o cerere pe calea administrativă în acest sens. Doar după soluționarea unei astfel de cereri și în situația rezolvării nefavorabile a acestuia, reclamantele au deschisă calea unei acțiuni în justiție.
Mai mult, reclamantele ocupau la data predării spațiilor către imobilele cu nr. 11, 12, astfel că nu se pot vinde și apartamentele și celelalte două spații cu altă destinație decât aceea de locuință către reclamante, respectiv apartamentele 10 și 13.
Vânzarea către reclamante a spațiilor pentru care au avut contracte de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002 se poate face pe calea administrativă dacă sunt respectate și celelalte condiții impuse de Legea nr.550/2002, respectiv datorii la bugetul local sau la bugetul de stat.
În drept, recurenții pârâți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9.proc.civilă.
Prin întâmpinare, pârâții Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T au solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtele - T și Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României.
Au invocat nulitatea recursului declarat de pârâta - T, întrucât a fost motivat peste termenul prev. de art. 306 alin. 1.proc.civ. și au arătat că excepția necompetenței materiale a fost în mod corect respinsă.
Recursul Comisiei este neîntemeiat, întrucât în baza testamentului depus la dosar dreptul de nudă proprietate îl dobândește Asociația pentru Construirea Bisericii din T -, nefiind administrată nici o probă din care să rezulte că ar fi continuatoarea personalității juridice a acestei asociații. Din cuprinsul testamentului se observă că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunei donații către pârâta, acesta a rămas în proprietatea soției testatorului deoarece se prevede fără echivoc că are obligația de a vinde imobilul la moartea acesteia. Din declarația autentificată aflată la dosar rezultă că numita a decedat ulterior preluării imobilului de către regimul comunist prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950 situație în care condiția impusă de testament a devenit imposibil de realizat.
Pârâții nu au indicat temeiul de drept al apărărilor formulate.
Deși legal citate, pârâtele T - și Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României, precum și intimatele reclamante nu au depus întâmpinare.
La termenul din 10.02.2009 instanța a recalificat în apel calea de atac.
Prin decizia civilă nr.101/10.02.2009 Tribunalul Timișar espins excepția nulității apelului declarat de pârâta T -, invocată de pârâtul apelant Consiliul Local al Municipiului T, reprezentat al Statului Român.
A admis apelurile declarate de apelanții T -, Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T, Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 6671/21.05.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații - . SRL și - SRL
A schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea precizată.
A respins cererea formulată de pârâta T -, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în primă instanță.
Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.
A respins cererile formulate de părți având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în apel.
Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepția nulității căii de atac promovate de pârâta - T -, conform art. 137.proc.civ. tribunalul apreciază că aceasta a rămas fără obiect, întrucât nulitatea invocată a avut în vedere cererea de recurs, ce a fost calificată ulterior ca fiind apel, iar dispozițiile de procedură care reglementează apelul nu conțin o astfel de sancțiune pentru nemotivarea în termen a cererii.
În apelurile declarate de pârâți se regăsesc o serie de excepții reiterate care vor fi și acestea analizate în continuare, urmând ca apoi să se verifice criticile susținute pe fondul litigiului.
Competența materială a fost corect reținută ca aparținând instanțelor civile, iar nu de contencios administrativ, întrucât reclamantele care au calitatea de terți față de procedura specială a OUG nr. 94/2000, fiind chiriași ai imobilului în litigiu, nu au drepturi sau obligații conferite în procedura stabilită de legea reparatorie. Prin urmare, textul care prevede posibilitatea atacării deciziei Comisiei speciale de retrocedare cu contestație la instanța de contencios administrativ, art. 3 alin.7 din ordonanță, nu se aplică cererii formulate de reclamante, o acțiune promovată pe dreptul comun, care atrage competența de soluționare a instanțelor de drept comun. În același timp, nu se poate spune că problema privind nulitatea unei decizii emise de pârâta Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României ar fi de contencios administrativ, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind semnificația unor termeni, care să atragă calificarea în speță a contenciosului administrativ ca fiind dreptul comun față de prevederile speciale ale OUG nr. 94/2000.
Nici excepția tardivității nu este întemeiată întrucât reclamantele intimate sunt terți în procedura specială de retrocedare, astfel că nu li se poate opune un termen special, dar oricum, această decizie emisă de pârâta apelantă Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României nu a fost niciodată comunicată terților, astfel că trebuie considerați a fi respectat termenul. Așa cum s-a arătat supra nu se aplică nici termenul de 1 an prevăzut de legea contenciosului administrativ. Mai mult, dacă s-ar considera că actele emise și autoritatea implicată în procedura de restituire s-ar încadra în definițiile specifice contenciosului administrativ din art. 2 din Lege, art. 3 alin.7 din OUG nr. 94/2000 ar fi lipsit de sens din punct de vedere al conținutului și includerii lui în legea specială.
În mod implicit, soluția este aceeași pentru critica vizând neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantelor invocată de apelanta pârâtă - T -, tribunalul apreciază că aceasta este de asemenea, neîntemeiată, întrucât folosul urmărit de reclamantele intimate este obținerea în proprietate a spațiului pe care îl dețin cu titlu de chirie, ca urmare a desființării titlului proprietarului actual și posibilității de cumpărare a imobilului în baza unei legi speciale. Prin urmare, interesul este în mod cert personal, legitim, actual.
Pe fond, sentința apelată este în mod cert netemeinică, fiind dată cu interpretarea greșită a probelor administrate.
Trebuie observat în primul rând faptul că reclamantele intimate dețin cu titlu de chirie doar două dintre apartamentele ce compun imobilul din T,-, jud. T, și care au fost retrocedate prin decizia nr. 218 din 05.04.2004, de către Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României. Cu toate acestea, reclamantele au solicitat constatarea nulității absolute a deciziei în integralitatea sa, fără însă ca pentru celelalte spații decât acelea închiriate să prezinte vreo justificare a calității procesuale active sau a interesului. Prin urmare, ar fi trebuit cercetată doar situația apartamentelor deținute de reclamantele intimate, care însă nu poate fi admisă pentru considerentele ce vor expuse în continuare.
Din actele depuse la instanța de fond și în apel rezultă cu claritate faptul că pârâta - T - este persoană îndreptățită la retrocedarea imobilului în litigiu, pârâta fiind continuatoarea moștenitorului testamentar al proprietarului tabular care a inclus în testament și o sarcină pentru succesorul său, aceea de a înstrăina bunul dobândit. Obligația nu a putut fi îndeplinită întrucât imobilul a fost preluat de statul român prin naționalizare, iar faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950 a fost trecută testatorului nu poate avea efectul de a modifica clauzele testamentare, care, deși cu o exprimare învechită, permit stabilirea voinței reale a defunctului. Anexa menționată nu poate avea efect constitutiv de drepturi, decât în condițiile în care a existat coincidență între proprietar și persoana înscrisă, astfel că defunctului, titular doar al unui drept uzufruct, nu poate fi recunoscut proprietar tabular la data preluării imobilului.
Mai precis, în speță, proprietarul tabular a lăsat imobilul în litigiu în proprietatea Asociației pentru Construirea Bisericii din T -, cu obligația vinderii acestuia în termen de 3 ani de la decesul soției sale, și de a distribui sumele rezultate în modul arătat în înscrisul nr. 5838/1919. a beneficiat de un drept de uzufruct, așa cum rezultă din cuprinsul testamentului, dar și din scrisoarea depusă în apel la fila 85, adresată de însăși soția defunctului către arhidiaconul Parohiei romano catolice din. De asemenea, prin adeverința depusă la fila 91 dosar de apel se atestă că Asociația pentru Construirea Bisericii din T - care și-a rectificat numele în Comunitatea - T circ.- face parte din - T -. ( a se vedea și extras din cartea funciară în traducere depus la fila 90). Nu în ultimul rând, trebuie amintit că tot - din T circ.- figurează ca proprietar în cartea funciară nr. 924 depusă la fila 76 dosar de fond. Faptul că titlul sub care apare înscris dreptul său este donațiune, iar nu testament, se explică probabil printr-o eroare materială, dar aceasta nu înlătură calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către stat.
În același timp, este cert că obligația pârâtei de a vinde imobilul nu a mai putut fi executată, atâta timp cât în perioada de trei ani de la decesul văduvei, intervenit în anul 1955, așa cum atestă actul de deces depus în apel la fila 94, imobilul a fost preluat de statul român. După acest moment până în prezent obligația a devenit caducă, nemaiputând fi adusă la îndeplinire, dar acest fapt nu atrage pierderea dreptului de proprietate. Din extrasul CF nr. 13446 T depus la fila 82 dosar de fond rezultă că în cartea funciară preluarea bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a înscris în anul 1956.
Tribunalul a constatat astfel că acțiunea reclamantelor trebuia respinsă, întrucât Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României a respectat dispozițiile de procedură și principiile de drept atunci când a admis cererea de restituire a imobilului către - T -.
Impotriva deciziei civile nr.101 din 10.02.2009 a Tribunalului Timiș au declarat, în termenul legal, recurs reclamantele - "" SRL și - " " SRL, criticând-o pentru nelegalitate.
In motivarea cererii de recurs s-a criticat recalificarea căii de atac din recurs în apel, susținând că raționamentul tribunalului a fost eronat.
S-a susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii, unele considerente fiind chiar străine de natura pricinii. In acest sens s-a arătat că motivarea deciziei civile este neclară, lapidară. Starea de fapt este redată haotic, trunchiat, fără o raportare corectă la probele dosarului și la normele juridice aplicabile speței. Astfel, nu se arată și nu se motivează juridic concluzia că pârâta este continuatoarea moștenitorului testamentar al proprietarului tabular, argumentația forțată și confuză din considerentele deciziei pronunțate denotă o preluare mecanică a expunerii stării de fapt de către pârâta apelantă - T Circ - care este contrazisă de ansamblul înscrisurilor depuse de reclamante în totalitatea și conexiunea lor.
Având în vedere cele expuse mai sus s-a susținut de către recurente inexistența argumentelor juridice pentru a se concluziona că " Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România de pe lângă Guvernul României, a respectat dispozițiile de procedură și principiile de drept când a admis cererea de restituire către - T Circ - " și prin urmare soluția pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea vădită a legii (restituirea fiind făcută în favoarea unei persoane neîndreptățite, care nu justifică din punct de vedere legal calitatea necesară, emiterea Deciziei nr.218/05.04.2004 având loc cu încălcarea vădită a prevederilor OUG 94/2000 și a Legii nr.501/2002, motiv pentru care decizia emisă, în totalitatea ei este nulă absolut).
Pronunțând o astfel de soluție, Tribunalul Timișa încălcat și prevederile art.129 pct.5 pr.civ. ale art.16 alin.(1) și (2), art.21 alin.1-2, art.125 alin.3 și art.128 din Constituția României, raportat și la prevederile art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prin întâmpinare, pârâta intimată - - Tas olicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr.101/A/10.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
Cu privire la recalificarea căii de atac s-a arătat că susținerea este lipsită de interes, deoarece reclamantele aveau posibilitatea de ataca hotărârea tribunalului.
S-a susținut tardivitatea precizării acțiunii din data de 30.01.2008.
S-a arătat că în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâta - T - este persoana îndreptățită la retrocedarea imobilului în litigiu, acest aspect rezultând fără putință de tăgadă din probatoriul administrat în cauză.
Curtea, analizând recursul reclamantelor prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, respectiv art.304 pct.7 și 9.pr.civ. cu aplicabilitatea disp.art.312 alin.1 pr.civ. cu majoritate de voturi, constatat că este fondat.
Analizând cu prioritate excepția de necompetență materială a instanței civile se apreciază a fi nefondată.
Potrivit art.1 alin.(1) din OUG nr.94/2000 modificată și republicată (al României 14 aprilie 2009) imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român - altele decât lăcașele de cult, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Prin dispozițiile actului normativ s-a prevăzut și o procedură judiciară derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune.
Astfel, prin ordonanța de urgență menționată, cât privește deciziile emise, s-a instituit prin art.3 alin.(7) o procedură legală în care acestea pot fi contestate.
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor cuprinse în art.3, deciziile comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.
Pentru această categorie de litigii a fost stabilită o competență materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea instanței de contencios administrativ.
Fiind vorba de o dispoziție specială derogatorie sub aspectul subiectelor de drept și al competenței materiale a instanțelor judecătorești de la legea generală (dreptul comun în materie), ea este de strictă interpretare și își găsește aplicație numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse, pe cale de interpretare, și la alte categorii de litigii.
In speță, reclamantele recurente nu au calitatea de persoane îndreptățite, ce beneficiază de procedura specială, în sensul art.1 din OUG 94/2000, această calitate având-o doar pârâta intimată care a apelat la procedura reglementată prin acest act normativ.
Ca atare, fiind terți în raport de procedura reglementată prin OUG 94/2004 în cadrul căreia a fost emisă decizia 218/5.04.2004, care nici nu le-a fost comunicată în termenul prevăzut, reclamantele nu au deschisă calea unei acțiuni în anularea acestei decizii în procedura prevăzută de legea contenciosului-administrativ.
In măsura în care justifică interes, terțele persoane, cum este și cazul reclamantelor, pot contesta însă deciziile emise în favoarea persoanelor îndreptățite a beneficia de prevederile OUG 94/2000, în procedura reglementată prin legea generală, care este dreptul comun în materia acțiunilor în constatarea nulităților, anume în procedura reglementată prin Codul d e procedură civilă.
Or, potrivit procedurii de drept comun, acțiunile în constatarea nulității unui act civil sunt date, ca regulă generală, în competența materială a judecătoriilor.
In consecință, se constată că atât prima instanță cât și cea de apel în mod corect au apreciat că instanța civilă este competentă material să soluționeze litigiul de față, întrucât reclamantele au calitatea de terți față de procedura specială a OUG 94/2000, fiind chiriașe în imobil, nu au drepturi sau obligații conferite în procedura stabilită de legea reparatorie. s-a reținut că textul art.3 alin.7 din ordonanță nu este incident cererii reclamantelor, aceasta fiind o acțiune promovată pe dreptul comun potrivit dispozițiilor legale invocate în susținerea ei, care atrage competența de soluționare a instanțelor de drept comun, respectiv a instanței civile.
Față de cele de mai sus, se constată că motivul de ordine publică invocat și prevăzut de art.304 pct.3 pr.civ. este nefondat pentru argumentele expuse.
Referitor la critica privind recalificarea căii de atac din recurs în apel d e către tribunal se apreciază a fi neîntemeiată.
Astfel, conform prevederilor art. 112 pct.3 pr.civ. reclamantul trebuie să indice valoarea obiectului cererii atunci când prețuirea este cea pretinsă. In acest sens s- depus la dosarul cauzei, înscrisuri care au arătat valoarea de inventar și de impozitare a imobilului, însă în mod just tribunalul a apreciat că nu se poate ține seama de această valoare având în vedere criteriile consemnate în practicaua hotărârii.
Mai mult, observând petitele cererii de chemare în judecată, unele dintre acestea atrăgând calea de atac a apelului (constatarea nulității absolute a deciziei comisiei de retrocedare, rectificarea cărții funciare și obligație a face) în mod corect s-a stabilit că în speță apelul este calea de atac promovată pentru hotărârea instanței de fond.
In ceea ce privește criticile ce vizează fondul cauzei, se constată că acestea sunt fondate, susținerile recurentelor având corespondență în piesele dosarului.
Astfel, din probatoriul existent la dosar rezultă că imobilul - casa și intravilanul cu nr.stat.66 înregistrat sub nr.CF 108 rândul 1. din T- primește cu titlu de drept moștenire testamentară unică și exclusivă:
Asociația pentru construirea bisericii romano-catolice din T-, cu restricția ca până când soția rămasă în urmă a testatorului, născută trăiește, respectiv poartă numele soțului și rămâne văduvă, îi revine dreptul exclusiv de gestionare și uzufruct al casei și intravilanului descris mai sus nu datorează socoteală nimănui ca urmare a gestionării și uzufructului acestuia, drept de uzufruct care se intabulează în favoarea ei în cartea funciară. In schimb născută are obligațiunea de a menține în stare bună imobilul pe cont propriu, de a achita punctual și la termen impozitul pe veniturile din chirii, cheltuielile comune de apă și canalizare, precum și taxele de asigurare a casei și alte datorii.
Cu acest uzufruct asigurat pentru ea, în viitor: uzufruct din văduvie, dreptul la moștenire prin văduvie și cu privire la eventualele pretenții la averea dobândită în comun sau altele, născută se consideră complet mulțumită, cum a exprimat chiar și în testament, excluzând cazul în care soțul i-a dat avantaj în alt mod, stipulat și în testament.
Moștenitorul testamentar "Asociația pentru construirea bisericii romano-catolice din T-, pentru construirea bisericii sau pentru achitarea împrumuturilor cu acest scop sau la plata ratelor acestuia sau la menținerea în bună stare și ornarea noii biserici".
De specificat că se enumeră apoi cui trebuie plătite sumele de bani reprezentând din prețul de vânzare al imobilului din T,- (paginile 4-5 din testament, respectiv celor 25 de persoane juridice enunțate).
Asociațiile și fundațiile au funcționat la vremea respectivă în baza Legii nr.21/1924. Doctrina și practica judiciară au statuat că, pentru a putea reține că persoană juridică este continuatoarea unei alte persoane juridice este necesară hotărâre judecătorească în acest sens, sub acest aspect, considerând că aceasta era proba necesară și obligatorie în dovedirea calității de continuatoare a Parohiei - T -.
La dosarul cauzei nu există nici un înscris care să dovedească continuitatea între cele două instituții sau care să ateste faptul că - T - ar fi absorbit sau ar fi avut în componență Asociația pentru construirea Bisericii - T-.
Pârâta - T - a depus o adresă din 07.06.2006 emanând de la Episcopia - prin care arată faptul că Asociația pentru Construire - din T ar fi parte a comunității parohiale, însă această adresă nu constituie o probă în acceptațiunea legii prin care să se dovedească faptul că cele două instituții sunt una și aceeași persoană juridică și nici că pârâta intimată ar fi continuatoarea Asociației.
Referitor la aspectele invocate în ceea ce privește înscrierile din cartea funciară, se rețin următoarele:
In extrasul CF col.nr.924 T sunt trecute două imobile: cu nr.top.16975 și 16976 care este imobilul situat în T, str. - nr.29 și nr.topo.17075 care este Liceul " ".
Imobilul din CF vechi nr.1740 T se transcrie în CF 924 T la poziția 1, deci imobilul tr4anscris este cel situat în P-ța - nr.1. Din CF 924 T acest imobil (P-ța - nr.1) a fost transcris în CF 17102 T, fiind vorba despre Liceul " ".
In concluzie, din actele mai sus-arătate rezultă că în baza nr.94/05.01.1931 și 3440/14.09.1948 s-a donat Liceului " " fosta proprietară fiind și nu imobilul situat în-, fosta proprietară fiind.
Față de testamentul tradus și depus la dosar (instanța de judecată la termenul din 14.06.2007 de către pârâtă, în dosarul nr- de pe rolul Judecătoriei Timișoara, se invederează faptul că, la o simplă lecturare a recursului) se observă că pârâta nu are calitatea de moștenitor al numitei, pârâta intimată având doar drept de administrare asupra imobilului din T,-.
Din actele existente la dosar nu rezultă că pârâta ar fi cules moștenirea după fosta proprietară tabulară, pârâta având doar calitatea de administrator al moștenirii acesteia, pârâta neintrând niciodată în posesia imobilului ca și moștenitoare a fostei proprietare tabulare neplătind niciodată impozite din bani proprii pentru imobilul din T,- și nici nu a dus nici un fel de dovadă din care să reiasă că ar fi întreținut-o pe fosta proprietară tabulară.
De la data redactării testamentului, și anume 14.06.1919, autentificat sub nr.de înregistrare 274/19.09.1919 nu reiese că pârâta ar fi intrat în acest timp în posesia imobilului sau că ar fi plătit impozite pentru acesta.
Din CF-urile depuse la dosar rezultă că testamentul a fost înscris în vechea CF 108 T, însă nu a fost transnotat în noul CF 924 T și apoi în CF 18382 T, în care apare înscris în prezent imobilul.
Imobilul din T, str. - nr.29 nu a fost dobândit de pârâta - T - Circ.-, nici cu titlu de moștenire și nici cu donație, deoarece din testamentul defunctului (soțul văduvei - născută ) reies următoarele: de la decesul lui pârâta nu a făcut nici un act de acceptare expresă sau tacită a succesiunii pe care pretinde că i-a fost testată; "Asociația pentru construirea Bisericii - din T - " este persoana juridică distinctă de - T - Circ.- defunctul, prin testamentul său, a numit "Asociația pentru construirea Bisericii - din T " doar drept administrator al clădirii în următoarele condiții "Asociația pentru construirea Bisericii - din T " are obligația ca după moartea sau eventuala încetare a văduviei văduvei na (născută ), în timp de 3 (trei) ani să vândă casa descrisă mai sus și J din prețul de cumpărare vărsat să consacre Asociației pentru construirea bisericii sau pentru achitarea împrumuturilor cu acest scop sau la plata ratelor acestuia, sau la menținerea în bună stare și ornarea noii biserici.
Din cealaltă Jap rețului de vânzare are obligația de a plăti următoarele moșteniri (urmează înșiruirea a 25 de instituții, asociații și altele care beneficiază de suma reprezentând din prețul de vânzare al imobilului).
Intrucât nu a murit și nici nu s-a recăsătorit în acea perioadă, ea a locuit în imobil, a încasat chiriile (imobilul era închiriat la familii de evrei cu precădere, fapt ce reiese din conținutul proceselor-verbale de la naționalizare a imobilului).
Din fișa de mijloc fix a imobilului situat în T,- încheiată la data de 03.06.1949, reiese faptul că imobilul era închiriat de către Primăria Municipiului T către numita și născută, așa cum reiese din viza de închiriere încheiată la 08.06.1949 de către Oficiul de închiriere nr.4 al Primăriei Municipiului Acest fapt rezultă și din declarația notarială a numitei născută care arată că la momentul naționalizării imobilului aceasta locuia în imobil și plătea chirie la Primăria Municipiului T, pârâta Episcopia - neavând nici o legătură privind proprietatea cu imobilul din T,-.
De asemenea, din actele existente la dosar reiese că în anul 1940 a luat chirie de la anumite persoane fizice care stăteau în chirie în acest imobil și chiar în decretul de naționalizare imobilul apare ca fiind preluat de la numita și nu de la pârâtă.
Intrucât - T (Circ -) nu a fost nicicând proprietara imobilului din str. - nr.29, a și fost respinsă contestația acesteia la Decretul nr.92/1950, întrucât acest act a reprezentat în realitate o tentativă de a salva de la naționalizare un imobil care, dacă înainte de naționalizare, ar fi trebuit să-l vândă și să utilizeze din preț la construirea Bisericii - iar din preț să-l dea instituțiilor indicate în testamentul lui.
Prin decizia nr.218/15.04.2004 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România s- retrocedat apartamentele, în mod nelegal.
In consecință, instanța de fond respectiv Judecătoria Timișoara, în mod corect a constatat că din cuprinsul cărții funciare nr.924 T, se observă că sunt înscrise 2 imobile, respectiv cu nr.top.17075/1 și nr.top.17075/2 situat în T,-, și imobilul cu nr.top.16975 și 16976 situat în T,-.
Imobilul din- se reînscrie în CF nr.1838 T care este apartamentat și cu drept de proprietate instituit în favoarea Statului Român.
Din cuprinsul testamentului se observă că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunei donații către pârâta de 1, acesta rămâne în proprietatea soției fostului proprietar, ca urmare a testamentului lăsat, deoarece se prevede fără echivoc că - are obligația de a vinde imobilul la moartea acesteia.
Din declarația autentificată aflată la dosar (fila 30) rezultă că numita a decedat ulterior preluării imobilului de către regimul comunist din România, prin naționalizare, conform Decretului nr.92/1950 (extrase CF 83-84) situație în care condiția impusă a da testament a devenit imposibil de realizat.
După cum se poate observa, pârâta de 1 obține un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, sub condiția ca la moartea văduvei fostului proprietar să vândă imobilul pentru a obține banii necesari ridicării unei biserici catolice, condiția fiind imposibil de realizat, ca urmare a regimului politic instituit înainte de decesul văduvei fostului proprietar.
In consecință, instanța constată că pârâta de 1 nu dobândește un drept de nudă proprietate asupra imobilului în litigiu, ci un drept de proprietate, sub condiția suspensivă, condiția suspensivă devenind imposibil de executat, raportul juridic nu a luat naștere și, în consecință, dreptul de proprietate nu s-a transferat.
Prin urmare, tribunalul în mod greșit a admis apelurile declarate împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, motiv pentru care, văzând disp.art.304 pct.7 și 9.pr.civ. Curtea cu majoritate de voturi, urmează ca în baza art.312 alin.1 pr.civ. să admită recursul declarat de reclamantele recurente - SRL T și - SRL T împotriva deciziei civile nr.101/A/10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții - T -, Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T și Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României.
Va modifica în tot decizia civilă menționată mai sus, în sensul că va respinge apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr.6671/21.05.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele recurente - SRL T și - SRL T împotriva deciziei civile nr.101/A/10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții - T -, Municipiul T reprezentat prin Primarul Municipiului T, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T și Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România de pe lângă Guvernul României.
Modifică în tot decizia civilă menționată mai sus, în sensul că:
Respinge apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr.6671/21.05.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 1 iunie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
-cu opinie separată-
GREFIER
- -
Red.EN/22.06.2009
Dact.GK/2 ex./22.06.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.;
OPINIE SEPARATĂ:
În sensul admiterii recursului declarat de reclamanta - . SRL împotriva deciziei civile nr.101/2009 a Tribunalului Timiș în baza art.312 rap.la art.304 pct.3 pr.civ. cu consecința casării deciziei recurate, precum și a sentinței civile nr.6671/2008 pronunțată în primă instanță de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara.
acestei opinii constau în interpretarea dispozițiilor art.3 alin.7 din OUG 94 din 2000, cu raportare la dispozițiile corelative din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ și care statuează într-un mod lipsit de echivoc că orice contestare a unei decizii emise de către Comisia Specială de a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor din România din subordinea Guvernului României se face în mod exclusiv în fața unei instanțe de contencios administrativ.
Astfel, textul art.3 alin.7 din OUG 94/2000 dispune că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/2004."
Astfel, contrar susținerilor recurentei și opiniei majoritare, textul nu face nicio distincție în privința persoanelor care pot ataca aceste dispoziții și prin urmare, câtă vreme nu este legiferată vreo interdicție în acest sens, nici judecătorul nu poate impune o astfel de restricție.
De altfel, practica instanțelor din România este constată în acest sens, inclusiv a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal fiind acea care a avut și care are competența materială de a soluționa astfel de litigii în primă instanță vizând contestații împotriva Dispozițiilor prin care s-au retrocedat ori au fost respinse cereri de retrocedare ale unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, această cale de atac fiind oferită inclusiv terțelor persoane afectate de emiterea dispoziției de retrocedare, în acord cu disp.art.art.10 alin.1 - teza a II-a și art.11 din Legea nr.554/2004-republicată, precum și art.3 pct.1 pr.civ. legea contenciosului administrativ deschizând calea acestei proceduri în beneficiul oricărei persoane care a fost sau se consideră afectată de emiterea actului/dispoziției, termenul de exercitare a acțiunii de contencios curgând în cazul terților de la momentul la care aceștia au luat la cunoștință despre existența unei astfel de act.
Prin urmare, potrivit opiniei separate, cu raportare la textele legale menționate mai sus, hotărârile primelor două instanțe anterioare sunt nule absolut întrucât au fost pronunțate de jurisdicții necompetente material, competența aparținând în mod indubitabil instanței de contencios administrativ și fără a fi aplicabile în astfel de spețe dispozițiile sau interpretările date art.26 din Legea nr.10/2001, cu privire la competența instanței civile pentru soluționarea contestațiilor terților, câtă vreme OUG nr.94/2000 este un normativ special, separat și derogator de la Legea nr.10/2001 și care instituie o cale de atac proprie, pusă la dispoziția tuturor persoanelor interesate/afectate, în mod egal și nediscriminatoriu, aceasta fiind procedura prevăzută de art.3 alin.7 din OUG nr.94/2000.
JUDECĂTOR,
- -
Red./23.06.2009
Tehnored./2 ex./24.06.2009
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Marinela Giurgincă, Erica Nistor
