Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1191/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1191/R/2009
Ședința publică din data de 12 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTOR 3: Adrian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și alții împotriva sentinței civile nr. 10 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea De APEL CLUJ în dosarul nr- privind și pe pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - 15 % spor de periculozitate - magistrați și personal auxiliar.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că doamna judecător - membru al completului de judecată 7R este incompatibilă în prezenta cauză întrucât s-a pronunțat asupra fondului, astfel că în compunerea completului de judecată a intrat domnul judecător, conform programării de permanență în materie.
Verificând actele existente la dosar, văzând că s-a solicitat judecarea recursului în condițiile art. 242 proc.civ. Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.10/D din 20.01.2009, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr- a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiunea promovată de reclamanții, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, TRIBUNALUL CLUJ, Curtea de APEL CLUJ având ca obiect litigiu de muncă pentru perioada 21 noiembrie 2000 - 21 noiembrie 2005.
Totodată a fost respinsă ca nefondată acțiunea acelorași reclamanți în contradictoriu cu pârâții având ca obiect litigiu de muncă pentru perioada 21 noiembrie 2005 până la zi, precum și pe viitor și a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiunea promovată de intervenientele, și a, pentru perioada noiembrie 2000 - 28 decembrie 2005.
A fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție formulată de aceleași interveniente în contradictoriu cu pârâții având ca obiect litigiu de muncă pentru perioada 28 decembrie 2005 până la zi și în continuare
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor (analizată anterior excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece cursul prescripției poare suferi modificări care trebuie analizate și prin raportare la persoana în favoarea căreia curge termenul de prescripție) se reține că art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este C care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a respins.
În ceea ce privește excepția prescripției excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune în ceea ce îi privește pe intervenienți pentru perioada noiembrie 2000 - 28 decembrie 2005 invocată de pârâtul Ministerul Justiției, se reține că în conformitate cu art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii în situația in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. În condițiile în care reclamanții și-au formulat pretențiile începând cu noiembrie 2005, iar cererea de intervenție a fost înregistrată în 28.12.2008, excepția invocată este întemeiată, și a fost admisă, iar acțiunea respinsă ca atare pentru această perioadă.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut că reclamanții sunt magistrați, respectiv personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei D e j, iar intervenienții sunt grefieri la TRIBUNALUL CLUJ.
Potrivit art. 7 alin. 1) din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea si alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor si altor categorii de personal din sistemul justiției,Pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții. (2) Condițiile de acordarea sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite sau, după caz, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, în funcție de condițiile deosebite, grele, vătămătoare sau periculoase stabilite potrivit legii".
De asemenea, conform art. 22 din OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești si al parchetelor de pe lângă acestea, precum si din cadrul altor unități din sistemul justiției "Pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții. (2) Locurile de muncă și categoriile de personal care beneficiază de acest spor se aprobă prin ordin al Ministrului Justiției, al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, în funcție de condițiile deosebite, grele, vătămătoare și periculoase stabilite, potrivit legii. "
Art. 41 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 Sporurile minime ce se acorda in condițiile prezentului contract sunt:
a) pentru condiții deosebite de munca, grele, periculoase sau penibile, 10% din salariul de baza;
b) pentru condiții nocive de munca, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate".
În consecință, s-a constatat că sporul prevăzut de art. 7 alin. 1) din nr.OUG 27/2006 și art. 22 din OG8/2007 include atât sporul pentru condiții deosebite de munca, grele, periculoase sau penibile, cât și C pentru condiții nocive de muncă, reglementate de Contractul colectiv de muncă menționat anterior, sintagma "condiții vătămătoare" fiind sinonimă cu cea de "condiții nocive".
Mai mult, art. 8 alin. (1) lit. a) din 17 iunie 1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare prevede că "pentru condiții periculoase sau vătămătoare, un spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective". Drept urmare, contrar celor invocate de reclamanți și intervenienți, sporul prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este reglementat în mod similar și în art. 7 alin. 1) din nr.OUG 27/2006 și art. 22 din OG8/2007.
Deși au invocat Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, reclamanții nu au precizat care sunt categoriile de salariați față de care se consideră discriminați. Art. 2 alin. (2) pct. a) din directivă prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit.
De asemenea, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care nu s-a precizat care sunt categoriile de salariați față de care reclamanții și intervenienții se consideră discriminați, pentru a se analiza în concret, pe baza criteriilor menționate anterior, dacă reclamanții se află într-o situație comparabilă cu aceste categorii de salariați, nu se poate reține existența discriminării.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate.
Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Pentru aceste considerente, și reținând și că în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca prin contractele colective de munca încheiate pentru instituțiile bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, Curtea de Apel apreciază ca nefondat petitul principal din acțiunea reclamanților și intervenienților referitor la acordarea sporului de periculozitate.
Având în vedere caracterul accesoriu al capetelor de cerere referitoare la completarea carnetelor de muncă, alocarea fondurilor necesare pentru plata sporului, respectiv acordarea a 3 zile în plus la concediul de odihnă, s-au respins și acestea ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recurs prin care au solicitat casare sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În sprijinul motivului de casare s-a invocat nelegala citare a reclamanților, arătându-se că deși aceștia și-au ales domiciliul procesual la locul de muncă (art.93 pr.civ.), trebuiau citați conform art.92 alin.1 pr.civ. la domiciliile lor deoarece nu au fost reprezentați de un mandatar.
Se susține de asemenea că citațiile nu au fost înmânate personal reclamanților și că nu s-a arătat calitatea persoanei căreia i s-a făcut înmânarea (art.11 alin.1 pct.7 teza I pr.civ.).
În fine se critică necomunicarea actelor depuse la dosar, (întâmpinare, cerere de intervenție, întâmpinarea la cererea de intervenție).
În sprijinul soluției de modificare a hotărârii, reclamanții au susținut, în esență, că sunt discriminați față de alte categorii profesionale aflate în situații similare și care beneficiază de acest spor și invocându-se Directiva 200/EC/78, Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.41 și 42 din Constituție, OUG nr.137/2000, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Jurisprudența CEDO (cazul împotriva României).
În fine s-a apreciat că soluționarea cererii de acordare a zilei în plus de concediu de odihnă nu are caracter accesoriu față de cererea privind sporul de periculozitate.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Motivele de casare a reclamanților nu sunt întemeiate deoarece aceștia aveau obligația conform art.93 pr.civ. în cazul alegerii de domiciliu, să indice persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, însă neîndeplinirea obligației menționate reflectă exclusiv culpa reclamanților care nu se pot prevala de conduita lor pentru a obține protecția unui drept.
De altfel, citarea reclamanților la domiciliile lor era imposibilă în absența indicării domiciliilor de către aceștia.
De asemenea, art.92 alin.3 pr.civ. reglementează posibilitatea înmânării citației altei persoane decât destinatarul sau a afișării citației în situația în situația absenței destinatarului având în vedere că înmânarea citației personal destinatarului nu reprezintă unicul mod de îndeplinire a procedurii de citare.
Prin urmare, constatând că reclamanții au fost legal citați în fața primei instanțe, Curtea reține că nu se impunea comunicarea tuturor actelor depuse la dosar din moment ce aveau posibilitatea să se prezinte în instanță și să preia aceste acte.
În privința motivelor de modificare invocate, Curtea constată în prealabil că recurenții nu au criticat soluția sub aspectul admiterii parțiale a excepției prescripției extinctive, astfel încât în baza principiului efectului devolutiv al recursului, nu va analiza în acest sens hotărârea, având în vedere că nu sunt incidente motive de ordine publică.
Sub aspectul fondului litigiului dedus judecății, Curtea observă că este necontestată lipsa unei prevederi legale care să recunoască în mod expres dreptul salarial pretins în favoarea reclamanților.
Această omisiune care reflectă intenția legiuitorului de a nu acorda acest spor categoriei profesionale căreia îi aparțin reclamanții nu poate fi suplinită prin invocarea unei discriminări a reclamanților în raport de alte categorii profesionale.
Un prim impediment în acest sens, îl reprezintă Decizia nr.1325/04.12.2008 a Curții Constituționale, obligatorie conform art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Astfel, conform deciziei menționate sfera de aplicare a actelor normative care recunosc sporul pretins în favoarea unor categorii profesionale, din care nu fac parte și reclamanții, nu poate fi extinsă prin includerea reclamanților în categoria destinatarilor legii speciale.
Un al doilea argument care pledează pentru respingerea acțiunii și atrage înlăturarea izvoarelor de drept internațional și comunitar invocate în sprijinul acțiunii constă în neîntrunirea situației premisă ca reclamanții să se afle într-o situație identică sau similară cu beneficiarii acestui spor.
Prin atribuțiile concrete, prin statutul lor, prin apartenența la puterea judecătorească, prin modul de numire în funcție și eliberare din funcție se conturează în mod evident diferența existentă între reclamanți și personalul din administrația publică, polițiști, funcționari publici din Ministerul Justiției - Sistemul Administrației Penitenciarelor, personalul militar și civil din instituțiile de apărare națională.
În fine Curtea constată că reclamanții beneficiază, în temeiul art.22 din OUG nr.8/2007, de un spor de 15% din salariul de bază pentru condiții periculoase de muncă, ceea ce are semnificația imposibilității acordării altui drept de natură salarială pentru desfășurarea activității în condiții periculoase de muncă, având un caracter unic.
Ultimul motiv de recurs este de asemenea nefondat, deoarece cererea reclamanților de acordare a 3 zile în plus de concediu de odihnă se întemeiază pe dispozițiile art.142 Codul muncii, iar în cauză, are prioritate actul normativ cu caracter special care nu justifică pretențiile reclamanților (art.31 din OUG nr.27/2006 și art.65 din Legea nr.567/2004).
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. va respinge ca nefondat recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții,împotriva sentinței civile nr. 10/D din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 12 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - --- - -
GREFIER
Red./
2 ex./04.06.2009
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Ioan Daniel Chiș, Adrian
