Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1398/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1398
Ședința publică din data de 16 iunie 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Violeta Dumitru Cristina
- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, Bulevardul, nr. 14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1198 din 21 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații reclamanți, cu domiciliul în loc. V de M,-, jud. P, -, cu domiciliul în P,-, jud. P, intimata-intervenientă, cu domiciliul în P, Bulevardul, nr. 137, bloc 32,. 3, jud. P, intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice P, cu sediul în P,-, jud. P, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, jud. P, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în P,-, jud. P și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin decizia nr. 4122 din 27 martie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de APEL PLOIEȘTI.
Totodată, se învederează instanței că la dosarul cauzei s-a depus notă de ședință din partea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI și concluzii scrise din partea Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că recurentul a solicitat, prin motivele de recurs, judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții și - au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești si Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să dispună obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază lunar începând cu 1 ianuarie 2003, să actualizeze sumele rezultate potrivit ratei inflației de la 1 ianuarie 2003 și până la momentul plății efective și să plătească dobânzile legale pentru sumele restante cu începere de la 1 ianuarie 2003 și până la plata efectivă.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în timp ce magistraților, de la 1 ianuarie 2003, odată cu intrarea în vigoare OUG nr.177/2002, le-a fost sistată plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% din salariul de bază lunar, ce fusese prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, altor salariați le-a fost recunoscut și plătit în continuare acest spor, reclamanții fiind discriminați.
Au mai arătat reclamanții că potrivit art.56 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, nu se poate modifica o lege printr-un un act normativ de valoare inferioară- ordonanță de guvern, astfel că acest drept salarial trebuie plătit în continuare.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței în raport de disp.art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, solicitând declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Ploiești.
Același pârât a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2003-iulie 2004, pentru care este depășit termenul legal de prescripție, de trei ani, prev.de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/ 1958.
Pe fondul cauzei, pentru restul perioadei, s-a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât art.47 din Legea nr.50 /1996 a fost abrogat prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 și nu se poate reține că neacordarea sporului respectiv ar avea caracter nediscriminatoriu.
De asemenea, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor cerând ca, în cazul în care se va admite acțiunea, prin aceeași hotărâre, MEF să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat prin întâmpinarea depusă excepția lipsei calității procesuale pasive susținând că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi de muncă, astfel că s-a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii față de acesta.
Pe parcursul procesului a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenienta, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu aceeași pârâți, să-i fie acordat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază lunar începând cu 1 ianuarie 2003 și până la încetarea activității, cu actualizarea sumelor corespunzător ratei inflației, plata dobânzilor legale pentru sumele restante și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, invocându-se, ca temei de drept, aceleași prevederi ca cele invocate de reclamanți în cuprinsul acțiunii, intervenienta arătând că a funcționat ca procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, iar apoi la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Cererea de intervenție a fost admisă în principiu de instanță la termenul din 21.09.2007.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1198 din 21.09.2007, Tribunalul Prahovaa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin P și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor și s-a respins excepția necompetenței materiale instanței invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
De asemenea, s-a respins excepția prescripției parțiale dreptului la acțiune invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, iar pe fond, a fost admisă acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu, în parte și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova au fost obligați să plătească fiecărui reclamant și intervenientei drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent lunar de 50% calculat la salariul de bază brut lunar începând cu 01.01.2003 și în continuare, actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume și până la plata efectivă.
Totodată, s-a dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenientei și s- respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzilor legale, ca neîntemeiat
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată întrucât între reclamanți și MEF nu există raporturi de muncă, motiv pentru care excepția respectivă a fost admisă, iar acțiunea a fost respinsă față de MEF ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție a MEF, cu atât mai mult cu cât, a reținut instanța, acesta răspunde doar de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
Excepția de necompetență materială a instanței a fost respinsă întrucât obiectul cauzei constă în drepturi bănești, iar competența de soluționare a unor asemenea cereri revine tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamanții.
În ceea ce privește excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune, instanța a respins-o pe motiv că dreptul la acțiune s-a născut la data constatării existenței discriminării și a nerespectării disp.art.47 din Legea nr.50/1996, respectiv 18.09.2007, prin emiterea de către Statul Român a unor acte normative în baza cărora s-au acordat altor categorii de salariați sporurile solicitate.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești prevede că "pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
S-a mai arătat că acest text de lege a fost abrogat prin art.42 al OG nr.83/2000, însă abrogarea nu poate produce efecte juridice întrucât această ordonanță este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind într-o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Astfel, s-a arătat că legea este un act juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu legea supremă - Constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale, cele mai generale și mai importante, este actul normativ cu forță al puterii de stat. Noțiunea de supremație juridică a legii constă în faptul ca norma stabilita de ea trebuie sa corespundă celor cuprinse în Constituția României și toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacității juridice.
Așa fiind, s-a reținut că este inadmisibil ca un drept general stipulat într-o lege să nu poată fi concretizat în practică, iar necesitatea respectării principiului protecției încrederii în stat presupune ca evenimentele legislative să poată fi dispuse doar prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică titularii drepturilor recunoscute legal să se bucure de ele.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând disp.art. 304 pct.3, 4 și 9 Cod pr.civilă.
Susține recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe întrucât, în raport de disp.art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, astfel încât competența de soluționare cauzei aparținea judecătoriei, fiind vorba de o acțiune în pretenții ce trebuia timbrată la valoare, conform Legii nr. 146/1997.
Într-un alt motiv de recurs se susține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât actul normativ care prevedea acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat reținându-se eronat de către instanță că abrogarea nu poate produce efecte juridice pe motiv că OG nr. 83/2000 este inferior Legii nr. 50/1996, iar această stare este în contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.
Arată recurentul că atât Constituția României, cât și Legea nr. 24/2000 republicată, la ale căror prevederi s-a făcut pe larg trimitere, nu prevăd o asemenea condiție cu privire la abrogare și nici nu lipsesc de efecte juridice abrogarea unei norme superioare printr-o normă inferioară, iar susține că OG nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, nu produce efecte juridice, înseamnă a-i lipsi pe magistrați de majorarea salarială semnificativă acordată prin acest act normativ.
O altă critică se referă la greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentul-pârât în condițiile în care abrogarea a intervenit la 1.10.2000, iar termenul de 3 ani era împlinit încă din 1.10.2003, neputând fi primită susținerea intimaților potrivit căreia nu au avut cunoștință de această abrogare.
Pe fondul cauzei, se susține că hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât art. 47 din Legea nr. 50/1996, ce consacra sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, a fost abrogat expres prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, iar conform art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv și nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 486/2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, " nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, față de solicitarea intimaților privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
De asemenea, nici plata sumelor reprezentând dobânda legală nu este întemeiată, în speță ea apărând ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată, recurentul neputând fi ținut să execute obligațiile de a face invocate de intimați.
Tot în mod nelegal, arată recurentul, s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care s-a admis acțiunea, reținându-se în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii, cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă, iar potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor recurentului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul fiind născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Ploiești sau respingerea acțiunii ca inadmisibilă, cerându-se judecarea cauzei și în lipsă, depunându-se la dosar și concluzii scrise.
Deși legal citați cu această mențiune, intimații-reclamanți și intimata-intervenientă nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat în limitele și potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiată prima critică din recurs prin care se susține că hotărârea ar fi fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, iar în cauză competența de soluționare a pricinii ar fi aparținut, în primă instanță, Judecătoriei Ploiești, fiind vorba de o acțiune în pretenții și nu Tribunalului Prahova.
Raportat la obiectul acțiunii și al cererii de intervenție în interes propriu prin care s-a solicitat, în esență, obligarea pârâților la plata către reclamanți și intervenientă a unor drepturi salariale, în mod corect, ținând cont de disp.art. 2 pct. 1 litera din Codul d e procedură civilă, ce statuează că tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă, a concluzionat Tribunalul Prahova că-i aparține competența de soluționare a pricinii, respingând în consecință excepția de necompetență materială invocată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ.Fiind vorba de un conflict de muncă, o asemenea acțiune este scutită și de plata taxei judiciare de timbru potrivit art.285 din Codul muncii.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentul-pârât, cu privire la o anumită perioadă, se reține că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art.7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și potrivit art. 12 din același decret, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.
Totodată, potrivit art.283 alin.1 lit. Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă - așa cum este pricina de față, pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Având în vedere data introducerii acțiunii de către reclamanții și -, care este data de 31.07.2007 și prevederile legale mai sus-menționate, rezultă că acțiunea reclamanților este prescrisă pentru perioada 1.01.2003-30.07.2004, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ fiind întemeiată cu privire la această perioadă.
De asemenea, ținând cont de data formulării cererii de intervenție în interes propriu de către intervenientă, care a fost data de 11.09.2007, rezultă că, pentru aceleași considerente, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă este prescrisă pentru perioada 1.01.2003-10.09.2004.
Nu poate fi primit argumentul primei instanțe în sensul că dreptul la acțiune al reclamanților și al intervenientei a început să curgă numai din anul 2007, când s-a arătat că au fost emise o serie de acte normative prin care s-a acordat altor categorii de salariați sporul în discuție, câtă vreme, raportat la obiectul acțiunii și al cererii de intervenție și motivarea în fapt și în drept a acestora, termenul de prescripție început să curgă de la data scadenței lunare a sumelor solicitate cu titlu de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, ce se calculau lunar, la salariul de bază, în conformitate cu art.47 din Legea nr.50/1996.
Prin urmare, în mod greșit tribunalul a respins excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune al reclamanților și al intervenientei, impunându-se, pentru considerentele ce preced, admiterea excepției pentru perioadele mai sus-arătate.
Celelalte critici invocate de recurent sunt neîntemeiate.
Astfel, prin decizia nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.444 din 13.06.2008, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, statuându-se, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
S-a reținut în considerentele sus-menționatei decizii, pentru argumentele pe larg expuse în cuprinsul acesteia, că normele care reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, consacrate de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, la care s-a făcut trimitere, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice, iar acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea.
Decizia nr.21/10.03.2008 a Secțiilor Unite ale ÎCCJ, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, așa cum susține recurentul sau că ar fi aplicat greșit legea.
Decizia nr.838 din 27.05.2009 a Curții Constituționale, invocată de recurent în concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul din 16.06.2009, nu poate justifica admiterea recursului fiind evident că decizia respectivă nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod pr.civilă.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumei solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și câtă vreme aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții și intervenienta au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
În ceea ce privește obligarea pârâților la plata dobânzilor legale, acest capăt de cerere a fost respins de către instanța de fond ca neîntemeiat și nu a fost admis după cum pretinde recurentul.
Nici ultimul motiv de recurs prin care se susține că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor nu poate fi primit, soluția primei instanțe fiind corectă, aceasta fiind o consecință a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Astfel, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, se reține că raporturile juridice deduse judecății sunt raporturi specifice dreptului muncii, reclamanții și intervenienta învestind instanța cu soluționarea unui conflict de muncă, așa cum este definit de art.248 Codul muncii, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând calitatea de angajator, astfel încât nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru salariații altor instituții publice.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții directe legate de plata drepturilor respective către reclamanți și intervenientă, care nu îi sunt salariați, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat.
Prin urmare, nu există identitate între persoana Ministerului Economiei și Finanțelor și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Ministerul Economiei și Finanțelor - este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, întemeiată pe disp.art. 60 Cod pr.civilă, astfel încât cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor nu poate fi primită într-un proces ca cel de față.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, în cauză fiind incident motivul de modificare a sentinței prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă va modifica în parte sentința în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și va respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților pentru perioada 1.01.2003-30.07.2004 și ca prescrisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă pentru perioada 1.01.2003-10.09.2004, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, Bulevardul, nr. 14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1198 din 21 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, cu domiciliul în loc. V de M,-, jud. P, -, cu domiciliul în P,-, jud. P, intimata-intervenientă, cu domiciliul în P, Bulevardul, nr. 137, bloc 32,. 3, jud. P și intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice P, cu sediul în P,-, jud. P, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, jud. P, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în P,-, jud. P și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1 și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților și - pentru perioada 1.01.2003-30.07.2004 și ca prescrisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă pentru perioada 1.01.2003-10.09.2004.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 16 iunie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Violeta Dumitru Cristina
--- - - - -
fiind în concediu odihnă
prezenta se semnează de
președintele instanței
Grefier
/VS
3 ex./07.07.2009
f--Trib.
-
-
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Violeta Dumitru Cristina
