Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 753/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 753/R-CM
Ședința publică din 14 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Paula Andrada Coțovanu
JUDECĂTOR 3: Nicoleta
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V, împotriva sentinței civile nr.371 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V, intimații-reclamanți, și intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că nu sunt cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Reprezentantul intimatului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respingerea recursului formulat de recurentul-chemat în garanție.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 1.02.2008, reclamantele, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, în prezent detașată la Consiliul Superior al Magistraturii și, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în prezent detașată la Școala Națională de Grefieri, instituție aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sumelor reprezentând sporul de vechime în muncă pe perioada 1 noiembrie 2000 - ianuarie 2003, sume ce urmează a fi actualizate conform indicelui de inflație de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că dețin calitatea de procurori și, pentru perioada 1 ianuarie 2003 - martie 2007, au beneficiat de sporul ce constituie vechime în profesia de magistrați, prin sentința civilă nr.1323/10.05.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, însă au fost private de plata drepturilor cuvenite pentru perioada 01 noiembrie 2000 - ianuarie 2003.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.50/1996, magistrații au beneficiat, pe lângă alte drepturi salariale, și de sporul de vechime în muncă, însă, prin nr.OG83/2000 sporul de vechime nu a mai fost acordat acestei categorii profesionale, ci doar personalului auxiliar de specialitate.
În acest sens, arată că s-a creat un tratament discriminatoriu și, prin Hotărârea nr.170/06 iulie 2006, Colegiul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu între categoriile profesionale aparținând aceluiași sistem în legătură cu acordarea sporului de vechime în muncă. Și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin decizia nr.XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007, a statuat că, dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport de prevederile art.1 pct.32 din nr.OG83/2000 se interpretează în sensul că magistrații și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar, beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă.
Referitor la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, reclamantele au arătat că aceasta a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, prescripția s-a întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, potrivit art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Au fost invocate și alte acte de recunoaștere, constând în adrese înaintate de Ministerul Justiției către Ministerul Finanțelor Publice în vederea obținerii fondurilor necesare plății, strategia de reformă a sistemului judiciar.
La data de 13.02.2008, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Baf ormulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantelor, acesta să fie obligat să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantelor.
Prin întâmpinarea depusă de același pârât, s-au invocat excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către Tribunalul Vâlcea și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii.
Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr.371 din 21 aprilie 2008, respins excepțiile de necompetență materială a instanței și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
A admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pe pârâți să plătească acestora drepturi bănești pentru sporul de vechime în muncă pentru perioada 01.11.2000 - ianuarie 2003, actualizat cu indicele de inflație de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.
A obligat pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce sumele ce reprezintă pretențiile reclamantelor.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, excepția necompetenței materiale a instanței este nefondată, întrucât în cauză este vorba despre un litigiu de muncă, un conflict de drepturi cu privire la acordarea unor drepturi bănești de natură salarială, competența revenind Tribunalului Vâlcea, în acord cu dispozițiile art.2 lit.c) Cod procedură civilă.
În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, tribunalul a constatat că potrivit art.83 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate și că acest act normativ nu conține dispoziții privind întreruperea cursului prescripției extinctive.
Potrivit art.295 alin.1 din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc, însă, cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile, cu referire la art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958, în care se arată că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Efectul întreruperii termenului de prescripție constă, potrivit art.17 alin.1 și 2 din actul normativ indicat, în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție.
Prin decizia nr.XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art.33 alin.l din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din nr.OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.l din nr.OUG160/2000 se interpretează în sensul că "judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege".
La inițiativa Ministrului Justiției a fost inclusă în Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar și în Planul de Acțiune aprobate prin nr.HG232/2005, măsura vizând plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești.
Asemenea acte de recunoaștere sunt și plata neechivocă a drepturilor bănești ce reprezintă sporul de vechime în muncă, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.XXXVI din 7 mai 2007.
Consecința unei asemenea întreruperi a dreptului material la acțiune este reglementată de art.17 alin.1 și 2 din Decretul nr.167/1958 și constă în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție, respectiv de la data de 7 mai 2007, când Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Ca urmare, dreptul la formularea pretențiilor reclamantelor curge de la data când au cunoscut sau trebuiau să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea, cererea reclamantelor fiind formulată în termenul legal.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamantele au calitatea profesională de procurori, iar până la apariția nr.OG83/2000 privind modificarea și completarea Legii nr.50/1996 aprobată prin Legea nr.334/2001 au beneficiat de sporul de vechime în muncă, astfel cum a fost prevăzut de dispozițiile art.33 din Legea nr.50/1996 republicată, atât pentru magistrați, cât și pentru personalul auxiliar. Că este așa, rezultă din interpretarea legii în ansamblu, în care, atunci când se face referire la personalul auxiliar se folosește sintagma celelalte categorii de personal, ceea ce înseamnă că în noțiunea de "personal" utilizată în conținutul art.33 intră atât categoria magistraților (judecători și procurori), cât și categoria personalului auxiliar de specialitate. Asupra dreptului în discuție nu au eficacitate actele normative ulterioare prin care este atinsă existența ori exercitarea acestuia.
Pe de altă parte, nu s-a reținut apărarea în sensul că sporul de vechime în muncă este inclus în calculul indemnizației de încadrare brută lunară prevăzută de art.2 și urm. din nr.OUG177/2002, deoarece art.3 din acest act normativ, atunci când precizează cum se stabilește indemnizația magistraților pentru activitatea desfășurată, se referă numai la funcții, la nivelul instanțelor, la vechimea în magistratură, nu și la vechimea în muncă.
Dispozițiile art.155 din Legea nr. 53/2003, care constituie dreptul comun în materie, prevăd că noțiunea de "salariu" cuprinde: "salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri".
Dreptul la salariu, așa cum este definit în art.155 din Codul muncii, este un drept fundamental și este principalul drept al salariatului pe care angajatorul are obligația să-l plătească. Luarea în considerare a salariului ca instrument de sine stătător, fără sporuri și adaosuri, este contrară spiritului prevederii art.155 din Codul muncii. În consecință, sporul de vechime nu este inclus în calculul indemnizației de încadrare brută lunară prevăzută de art.2 și urm. din nr.OUG177/2002.
Instanța de fond a constatat că nicio altă dispoziție legală nu interzice expres dreptul magistraților - procurori la sporul de vechime în muncă.
Mai mult, art.21 alin.l din Legea nr.137/31.08.2000 modificat prin Legea nr.48/2002 prevede că în toate cazurile de discriminare menționate în cuprinsul acestuia, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii, este și cel al nediscriminării, conform art.5 din Codul muncii, potrivit căruia în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.
Față de textele de lege ce preced și de împrejurarea că prin sentința mai sus menționată le-a fost recunoscut reclamantelor sporul de vechime în muncă, instanța a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamantelor a fost privită ca întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui real de inflație, reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamante prin privarea de acest drept.
Împotriva sentinței au formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
În recursul declarat, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinice în temeiul dispozițiilor art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, astfel:
1. Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.11.2000-ianuarie 2003, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin întâmpinare, depășind atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, deși reclamanții au dreptul la sporul de vechime pentru intervalul de timp dintre 1.11.2000 - ianuarie 2003, totuși văzând că aceștia au înregistrat la tribunal acțiunea în luna ianuarie 2008, termenul de prescripție a dreptului la acțiune de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii era împlinit pentru perioada 1.11.2000-ianuarie 2003.
În speță, fiind vorba de prestații succesive ale debitorilor-pârâți constând în plata lunară a sporului pretins de reclamanți, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art.12 din Decretul nr.167/1958. Așa fiind, termenul de 3 ani în care reclamanții puteau solicita realizarea dreptului lor pentru sporul de vechime cuvenit lunilor anterioare lui ianuarie 2003 este de asemenea împlinit.
2. Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, situație în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În recursul său,pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vac riticat sentința pentru greșita soluționare a cererii de chemare a sa în garanție, deoarece Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate garanta sau despăgubi pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea în cadrul raportului de drept procesual privind salarizarea personalului propriu.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului de buget de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în legea finanțelor publice, iar această instituție nu trebuie confundată cu Statul Român sau cu bugetul de stat, și cu atât mai puțin cu Ministerul Public.
Simplul fapt că aceste persoane juridice în calitate de ordonatori principali de credite nu au acordat sporul solicitat, nu le conferă acestora nici o garanție legală din partea recurentului pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească dintr-un raport de muncă, izvorând din contractul de muncă, între reclamante și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel de raport juridic, cu atât mai puțin procesual.
Ordonatorul principal de credite pentru reclamante este Ministerul Public și numai acesta are obligația de a vira către reclamante sumele pe care le solicită, deoarece reclamantele sunt angajatele lor.
Guvernul este răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare, stabilite de legea bugetară anuală. În acest context, trebuie avute în vedere și dispozițiile Legii nr.500/2002, Legii nr.546/2006 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate care vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a art. 304/1 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că, recursurile sunt fondate, urmând a fi admise.
Astfel, n ceea ce privește prima critică din recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că, tribunalul a dat o greșită interpretare și aplicare legii.
Într-adevăr, potrivit art.83 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate, dispozițiile Codului muncii întregindu-se cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.
Din această perspectivă poate fi considerat aplicabil și art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, efectul întreruperii termenului de prescripție constând în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție(potrivit art.17 alin.1 și 2 din actul normativ indicat), însă numai cu condiția ca situația premisă să se regăsească în speță.
Or, în cauză, decizia nr.XXXVI din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art.33 alin.l din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din nr.OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.l din nr.OUG160/2000 se interpretează în sensul că "judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege", nu poate produce efecte retroactive, în sensul că, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, ea obligă instanțele doar pentru viitor, prin dezlegarea pe care o dă chestiunilor de drept soluționate în mod diferit de instanțe, fără a i se putea atribui semnificația de cauză întreruptivă a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, cu atât mai mult cu cât, nu provine de la cel în favoarea căruia curge termenul de prescripție.
Nici includerea în Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar și în Planul de Acțiune aprobate prin nr.HG232/2005 a măsurii vizând plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești, nu poate fi considerată întreruptivă de prescripție în înțelesul art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958, întrucât, se referă la alte categorii de drepturi salariale, astfel încât, niciuna din acestea nu pot fi considerate acte de recunoaștere a drepturilor bănești ce reprezintă sporul de vechime în muncă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, așa cum reiese din acțiunea introductivă, reclamantele au beneficiat pentru perioada 01.01.2003-09.03.2007 de sporul ce constituie vechime în muncă, recunoscut prin sentința civilă nr.1323/R/10.05.2007 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr-(filele 4-7 dosar fond), astfel încât, nu se justifică pasivitatea de care acestea au dat dovadă după această dată, știut fiind că, pentru a opera întreruperea prescripției, este necesar ca motivul de întrerupere să intervină până la împlinirea termenului de prescripție.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici, urmând a fi admise recursurile, în temeiul art. 291 Codul muncii raportat la art. 312 Cod procedură civilă, a fi modificată sentința civilă nr.371 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr- și, pe fond, a respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V, împotriva sentinței civile nr.371 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./29.04.2009
/GM/4 ex.
Jud.fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Paula Andrada Coțovanu, Nicoleta
