Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 190/2008. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIE NR. 190/R-CM

Ședința publică din 04 Martie 2008

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță

Judecător - -

Judecător - - -

Grefier - -

S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL PRAHOVA, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL ALBA IULIA, CURTEA DE APEL BRAȘOV și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI, împotriva sentinței civile nr.1044 din 17 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:

Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.

CURTEA

Constată că rin p. acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții, -, -, -, C, C, G, au chemat în judecată pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel București, Tribunalul București, TRIBUNALUL PRAHOVA, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul O l t, Ministrul Public - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiției, Parchetul de pe Lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe Lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, Direcția Națională Anticorupție, Curtea de Conturi a Românei, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de APEL ALBA IULIA, Curtea de APEL BRAȘOV, Școala Națională de Grefieri, solicitând instanței pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se recunoască discriminarea, să se calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că fac parte din corpul magistraților și sunt discriminați, contrar prevederilor art.1 și art.6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.

Prin art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-a obținut în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat Parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.

Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiției - Direcția Națională Anticorupție s-a invocat excepția inadmisibilității, cu motivarea că acest spor a fost acordat mai multor categorii salariale, nu și reclamanților, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată. Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să se dispună obligarea acestui intervenient să inițieze și să adopte un proiect de rectificare al bugetului Ministerului Public.

În cauză a formulat întâmpinare și pârâta Curtea de APEL BRAȘOV, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive pentru perioada 4.10.2004 - 1.07.2005 când nu avea calitatea de ordonator secundar de credite. Pe fond a solicitat respingerea acțiunii întrucât drepturile salariale ale funcționarilor publici cu statut special care beneficiază de sporul de confidențialitate nu pot fi extinse la alte categorii de persoane.

Prin cererea de la fila 93 dosar intervenienții și au formulat cerere de intervenție principală, reiterând obiectul și considerentele care pot justifica admiterea acțiunii reclamanților.

Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Justiției, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat. In consecință acest pârât constată că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați. Același pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de calitatea de procuror a reclamanților întrucât Procurorul General este ordonator principal de credite iar Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public.

Pârâtul MINISTERUL PUBLICa formulat întâmpinare prin care a solicitat în primul rând invocarea excepției de necompetență materială a instanței față de dispozițiile nr.OUG137/2000. De asemenea a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți. Același pârât solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordat de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.

În cauză s-a formulat întâmpinare și de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii prin care s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pe considerentul că magistrații nu se află în categoria persoanelor strict și limitativ prevăzute de lege îndreptățite să primească sporul de confidențialitate. De asemenea a solicitat verificarea din oficiu de către instanță a competenței teritoriale de soluționare a cauzei în raport de domiciliul sau reședința reclamanților.

Prin cererea de la fila 416 dosar reclamanta a învederat în scris instanței că înțelege să renunțe la judecata cererii.

La termenul de judecată din 3 decembrie 2007 reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul indicării perioadei de timp și a pârâților ce urmează să fie obligați la achitarea sporului de confidențialitate în raport de instanțele de judecată sau parchetele de pe lângă acestea unde au funcționat (filele 420 - 429 dosar).

Prin sentința civilă nr.1044/17 decembrie 2007, au fost respinse excepția inadmisibilității formulării acțiunii invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de APEL BRAȘOV și a Curții de APEL ALBA IULIA, excepția necompetenței materiale a instanței invocată de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înainta C de Casație și Justiție și excepția necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei invocată de Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Justiției.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în raport de calitatea de procuror a reclamanților, C, C, G, si ( fila 117 dosar).

S-a luat act de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamanta .

A fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești pentru fiecare dintre reclamanți in raport cu următorii pârâți, astfel:

-: Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 15.06.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 15.06.2005 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 si Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

- Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 7.02.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 7.02.2005 la zi;

- Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 1.04.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.04.2005 la zi;

-: Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 7.02.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 7.02.2005 la zi;

- -: Tribunalul Ialomița pentru perioada 1.10.2004 - 1.12.2005 si Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.12.2005 la zi;

-: Tribunalul Ialomița pentru perioada 1.10.2004 - 1.06.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 15.06.2005 la zi;

: Curtea de Apel Suceava pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 si Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.- la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 si Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 11.07.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 11.07.2005 la zi;

: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 11.07.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 11.07.2005 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 11.07.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 11.07.2005 la zi;

- -: Tribunalul București (pentru Judecătoria sectorului 2 B) pentru perioada 1.10.2004 - 1.07.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.07.2006 la zi;

-: Tribunalul Vâlcea pentru perioada 1.10.2004 - 7.02.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 7.02.2005 la zi;

- -: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 15.06.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 15.06.2005 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

-: TRIBUNALUL PRAHOVA (pentru Judecătoria Ploiești ) pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

-: Curtea de APEL ALBA IULIA pentru perioada 1.10.2004 - 1.09.2005, Curtea de APEL BRAȘOV pentru perioada 1.09.2005 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

-: Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

-: Curtea de Apel București pentru perioada 1.10.2004 - 1.07.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.07.2006 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.06.2005 si Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.06.2005 la zi;

-: Tribunalul București pentru perioada 1.10.2004 - 1.07.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.07.2005 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în perioada 1.10.2004 - 17.02.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 17.02.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în perioada 1.10.2004 - 1.01.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție in perioada 1.10.2004 - 16.11.2004, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție pentru perioada 16.11.2004 - 30.06.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 30.06.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - în perioada 1.10.2004 - 17.01.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 18.01.2005 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în perioada 1.10.2004 - 17.01.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 18.01.2005 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație în perioada 1.10.2004 - 17.01.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 18.01.2005 la zi;

- C: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în perioada 1.10.2004 - 31.12.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Parchetul de la lângă ÎNALTA CURTE de Casație în perioada 1.10.2004 - 17.01.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 18.01.2005 la zi;

- C: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în perioada 1.10.2004 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

: Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea in perioada 1.10.2004 - 15.02.2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru perioada 16.02.2006 - 1.01.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2007 la zi;

: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați în perioada 1.10.2004 - 31.12.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița în perioada 1.10.2004 - 1.07.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.07.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași (pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița ) în perioada 1.10.2004 - 1.07.2006 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.07.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare în perioada 1.10.2004 - 31.12.2005 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.01.2006 la zi;

-: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în perioada 1.10.2004 - 1.10.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.10.2007 la zi;

- G: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B în perioada 1.10.2004 - 1.10.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.10.2007 la zi;

-: Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B în perioada 1.10.2004 - 1.12.2004, Direcția Națională Anticorupție în perioada 1.12.2004 - 1.10.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.10.2007 la zi;

-: Direcția Națională Anticorupție în perioada 1.10.2004 - 1.10.2007 și Consiliul Superior al Magistraturii pentru perioada 1.10.2007 la zi.

Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii la calcularea și la plata în favoarea fiecărui intervenient a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii judecătorești.

Au mai fost obligați aceeași pârâți la plata actualizată a sumelor datorate cu coeficientul de inflație începând cu data nașterii drepturilor si până la data executării hotărârii judecătorești, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și ale intervenienților.

A fost admisă cererea de chemare în garanție a terțului intervenient Ministerul Economiei și Finanțelor și a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a acestor despăgubiri.

A fost respinsă cererea reclamanților și intervenienților de acordare a acestor drepturi salariale pentru viitor, precum și acțiunea față de pârâta Curtea de Conturi a României.

Pentru a pronunța această soluție, instanța, în baza art.137 Cod procedură civilă, s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate de pârâți.

A apreciat tribunalul că este competent material să soluționeze cauza, deoarece, conform art.21 alin.1 din nr.OG137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară - în revista "Dreptul" nr. 1/2001, p. 23-30.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codul muncii care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Față de aceste considerente, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Referitor la excepția necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei, instanța a constatat, potrivit dispozițiilor art.284 alin.2 din Codul muncii, că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul. Din termenii textului, se reține că nu este vorba de o competență alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul. Însă, sunt cazuri în care competența unei instanțe primește o adevărată extindere prin prorogarea de competență, astfel cum se întâmplă în ipoteza dispozițiilor art.9 Cod procedură civilă, astfel încât instanța a constatat că nu se impune disjungerea cauzei față de existența coparticipanților procesuali și declinarea competenței teritoriale în funcție de domiciliul fiecăruia dintre ei. În consecință se va respinge această excepție ca fiind neîntemeiată.

Potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

În consecință, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la excepția inadmisibilității formulării acțiunii, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată față de împrejurarea că reclamanții, în calitate de persoane discriminate, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr.137/2000, astfel încât au solicitat o despăgubire proporțională cu prejudiciul suferit, potrivit dispozițiilor dreptului muncii.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Curtea de APEL BRAȘOV și Curtea de APEL ALBA IULIA, instanța a constatat că în calitatea conferită de legiuitor de a fi ordonator secundar de credite au legitimitate procesuală.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în raport de calitatea de procuror a reclamanților, C, C, G, și, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, pe considerentul că Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este ordonatorul principal de credite, iar Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție. Reclamanților, în calitate de judecători sau procurori, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), or, nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).

Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art. 41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).

Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci, reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.

Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul)generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.

Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate etc.).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial neprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare, Al. "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările), art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999)care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. e și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 rap. la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Potrivit art.2 al.1 nr.OG137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri, doar unor categorii de personal, a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform cărora, acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " partes", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

La termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2007, terții intervenienți și au formulat cerere de intervenție principală prin care au solicitat obligarea pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București solicitând instanței pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se recunoască discriminarea, să se calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna octombrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.

Față de aceste considerente, instanța apreciază ca fiind întemeiată acțiunea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acesteia, astfel cum a fost precizată prin cererile de la filele 421-428 dosar mai puțin acordarea acestui spor de confidențialitate pentru viitor, întrucât și Curtea de la Strasbourg a stabilit câmpul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1 prin intermediul unei succesiuni de hotărâri, în care a arătat în principiu că protecția oferită de acest articol se întinde doar asupra bunurilor actuale și pentru a avea un veritabil drept de proprietate creanța trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de dreptul intern: să fie certă, lichidă și exigibilă. În consecință, se va respinge capătul de cerere având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate și în viitor.

În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamanților este întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.

Vor fi obligați aceeași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant și intervenient, față de dispozițiile cuprinse în Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă, întrucât drepturile salariale solicitate de reclamanți și intervenienți au natură salarială și izvorul juridic în temeiul dispozițiilor nr.OG137/2004.

Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi, va fi admisă acțiune și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va fi obligat acest pârât să aloce fondurile necesare achitării de către celelalte pârâte, a sumelor reprezentând sporul de confidențialitate reactualizat.

Cât privește acțiunea îndreptată împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, urmează ca instanța să o respingă ca fiind neîntemeiată pe considerentul că între această pârâtă și reclamanți nu s-au încheiat raporturi juridice de dreptul muncii în temeiul cărora să se dispună obligarea acesteia la plata sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară.

În termen legal sentința a fost recurată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și de pârâții Curtea de APEL ALBA IULIA, Curtea de APEL BRAȘOV, Consiliul Superior al Magistraturii, MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, TRIBUNALUL PRAHOVA, Ministerul Justiției și Direcția Națională Anticorupție.

Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința sub următoarele aspecte (filele 734-737):

1. n mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.

Reclamanții au calitatea de judecători, respectiv procurori detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, astfel că între aceștia și recurent nu există raporturi de muncă, atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților având celelalte instituții pârâte, fără ca recurentul să fie implicat în vreun fel.

Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ale acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.

Se mai arată că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă în condițiile în care recurentul a fost chemat în judecată de către reclamanți în calitate de pârât.

2. Soluția instanței de fond este greșită, deoarece au fost extinse dispoziții legale, fără a fi aplicate drepturi stabilite prin lege.

Astfel, art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328/2005, prevăd pentru judecători și procurori numai obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-au obținut în această calitate, fără însă a stipula și dreptul la un spor de confidențialitate ca urmare a acestei profesii. În acest sens sunt și dispozițiile art.99 lit.d din Legea nr.303/2004.

Pârâta Curtea de APEL ALBA IULIAa invocat în recursul său (filele 739-740) dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este angajator al reclamanților și nu are atribuții privind stabilirea indemnizațiilor judecătorilor, competența și responsabilitatea în acest domeniu revenind în exclusivitate Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite.

În subsidiar, se arată că dintre toți reclamanții, numai reclamanta a fost judecător la Curtea de APEL ALBA IULIA în perioada mai 2004-august 2005, astfel că față de ceilalți reclamanți acest recurent nu are calitate procesuală pasivă.

Curtea de APEL BRAȘOVa criticat sentința (filele 742-745) invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. În mod greșit prima instanță a reținut că recurenta are calitate procesuală pasivă, cu toate că între data de 1.10.2004 și 1.07.2005, Curtea de APEL BRAȘOV nu avea calitatea de ordonator secundar de credite și, în plus, nu se poate reține culpa acestei instituții, de vreme ce nu avea competența de a aloca fonduri de natura celor solicitate în acțiune;

2. Sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea legii, deoarece sporul de confidențialitate solicitat prin acțiune nu este prevăzut pentru categoria magistraților prin nici un act normativ și este atribuția legislativului să instituie acest spor. Acordarea pe cale judecătorească a unui spor salarial neprevăzut de lege, reprezintă o încălcare a separației puterilor în stat.

Este eronat a considera că obligația de confidențialitate este caracteristică tuturor persoanelor care prestează activități în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute, iar în speță nu poate fi reținută existența unei discriminări, deoarece reclamanții nu se află în situații similare sau comparabile cu ale categoriilor profesionale care beneficiază de acest spor.

Consiliul Superior al Magistraturii a criticat sentința pentru netemeinicie (filele 746-748), invocând dispozițiile art.304¹Cod procedură civilă.

În dezvoltarea recursului se arată că reclamanții au solicitat acordarea unor sporuri care nu sunt instituite în favoarea magistraților prin nici un act normativ, ci ele sunt prevăzute pentru anumite categorii profesionale prin acte normative speciale: nr.OG137/2000 pentru personalul din Consiliul Național de Combaterea Discriminării; prin nr.OG6/2007 pentru funcționari publici; prin Legea nr.656/2002 și prin Legea nr.182/2002 pentru persoane care gestionează date și informații clasificate; prin nr.OG19/2006 pentru personalul militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională.

Rezultă așadar intenția legiuitorului de a acorda acest spor numai categoriilor profesionale enumerate de lege, ceea ce duce la concluzia că, prin acordarea sporului de confidențialitate magistraților, instanța a intrat în sfera puterii legislative.

MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința (filele 753-760) sub următoarele aspecte:

1. hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale, fără să țină cont de faptul că în conformitate cu art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, care face trimitere la dreptul comun, competența în primă instanță aparținea judecătoriei Rm.

2. În mod greșit tribunalul a dispus obligarea recurentului la plata sporului de confidențialitate de 15%, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.

Acest spor nu este prevăzut de nici un act normativ în favoarea reclamanților, ci este instituit prin acte speciale numai în favoarea funcționarilor publici cu statut special, a personalului civil dintr-o instituție militară și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

3. În mod greșit prima instanță a dispus actualizarea drepturilor bănești solicitate prin acțiune, cu toate că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar pentru anul 2007, recurentului i-au fost alocate fonduri bugetare prin Legea nr.487/2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale.

Rezultă că în sarcina recurentului a fost instituită obligația imposibil de executat, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai cu intervenția legiuitorului.

TRIBUNALUL PRAHOVAa criticat sentința (filele 762-766), arătând că magistrații sunt salarizați prin legi speciale și că prin nici un act normativ nu se prevede în favoarea acestora drepturi la sporul de confidențialitate, acest spor fiind prevăzut în mod expres numai pentru anumite categorii profesionale: cadre militare, funcționari publici cu statut special etc.

Rezultă deci că diferențierea diverselor categorii de personal nu este una arbitrară, ci este justificată de conținutul concret diferit al funcției ocupate, de pregătirea profesională diferențiată, precum și de responsabilitățile pe care le implică aceste categorii de funcții. Ca atare, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească drepturi diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.

De altfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr.447/2005, a statuat că este dreptul legiuitorului să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizației sau a sporului personalului retribuit de la bugetul de stat, iar judecătorul nu este îndreptățit să modifice sau să completeze un act normativ, ci doar să interpreteze și să aplice legea în vigoare.

Recurentul TRIBUNALUL PRAHOVAa solicitat și suspendarea executării sentinței recurate.

Ministerul Justiției a dus sentinței de fond următoarele critici (filele 773-778):

1. Hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă teritorial, instanță care a nesocotit dispozițiile art.284 alin.2 din Codul muncii care instituie o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, în favoarea instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Rezultă deci că fiecare reclamant trebuia să adreseze cererea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul, iar faptul că unii dintre reclamanți își au domiciliul în județul V, nu poate conduce la încălcarea normelor imperative în materia competenței teritoriale.

Se mai susține că dispozițiile art.9 Cod procedură civilă, invocate de prima instanță nu au aplicabilitate în speță, deoarece reglementează prorogarea de competentă în caz de coparticipare procesuală pasivă, iar nu activă.

Motivul de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă.

2. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Se arată în dezvoltarea acestui motiv de recurs că nici un act normativ nu instituie pentru magistrați sporul de confidențialitate, iar reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000, care se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

Acordând acest spor și pentru viitor, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Se mai susține de către recurent că în mod greșit instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor nr.OG137/2000, deși acest act normativ are în vedere persoanele aflate în situații comparabile, or, magistrații nu se află în situații comparabile cu celelalte categorii profesionale pentru care prin legi speciale a fost instituit sporul de confidențialitate: personalul militar și funcționarii publici cu statut special (Legea nr.360/2002), funcționarii publici (nr.OG6/2007 și Legea nr.188/1999), salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (Legea nr.656/2002 și nr.OG19/2006), personalul din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (nr.OG137/2000). Cuantumul sporului de confidențialitate este diferit de la o categorie la alta profesională.

3. În mod greșit prima instanță a reținut că Ministerul Justiției ar avea calitate procesuală pasivă în raport de pretențiile formulate de reclamanții-judecători pentru perioadele în care aceștia au fost detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, perioadă în care drepturile salariale ale acestora au fost plătite de către

De altfel, Legea nr.317/2004 stabilește în mod expres faptul că Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are calitatea de ordonator principal de credite, Consiliul fiind o instituție cu personalitate juridică și buget distinct.

Direcția Națională Anticorupție a invocat în recursul său dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă (filele 786-788), arătând că sporul de confidențialitate nu este prevăzut în favoarea reclamanților, ci este instituit prin acte normative speciale numai pentru anumite categorii profesionale.

Mai mult, chiar dacă magistrații ar deține un certificat ORNISS, conform art.3 alin.3 din nr.OG19/2006, unitățile, categoriile de personal, condițiile de acordare și cuantumul sporului de confidențialitate se stabilesc prin Ordin al Ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ceea ce înseamnă că nici în această situație reclamanții nu ar fi îndreptățiți de plano la obținerea sporului.

Analizând sentința recurată, în raport de criticile aduse de cei opt recurenți, Curtea reține următoarele:

Primul motiv de recurs formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor privind lipsa calității sale procesuale pasive este nefondat.

Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Vâlcea nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.

Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.

Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.

Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.

În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.

Este adevărat că prin acțiunea introductivă, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost chemat în judecată și în calitate de pârât și în calitate de chemat în garanție, însă prin hotărârea recurată Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat numai în calitatea de chemat în garanție să aloce fondurile necesare plății către reclamanți a acestor drepturi salariale.

Recursul formulat de pârâta Curtea de APEL ALBA IULIA, precum și primul motiv de recurs formulat de pârâta Curtea de APEL BRAȘOV, ambele referitoare la lipsa calității procesuale pasive, sunt nefondate.

Cele două recurente au fost obligate la plata sporului de confidențialitate numai față de reclamanții care au avut calitate de angajați ai lor și numai pentru perioadele în care reclamanții au funcționat la respectivele instanțe, pentru perioada de detașare în cadrul obligația de plată revenind acestei instituții.

Faptul că în perioada octombrie 2004-iunie 2005, curțile de apel nu aveau calitatea de ordonator secundar de credite, nu are relevanță, de vreme ce drepturile solicitate în acțiune urmează a fi plătite de către actualul ordonator de credite, în baza fondurilor ce vor fi alocate de la bugetul de stat.

Al treilea motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției privind lipsa calității sale procesuale pasive este nefondată.

Este adevărat că, în temeiul Legii nr.317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este o instituție cu personalitate juridică și cu buget distinct, iar președintele acestei instituții are calitatea de ordonator principal de credite.

Aceste dispoziții au fost însă avute în vedere de către instanța de fond. Astfel, din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că pentru perioadele în care reclamanții au fost detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, această din urmă instituție a fost obligată la plata sporului de confidențialitate.

Primul motiv de recurs formulat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, privind încălcarea competenței materiale, este nefondată.

Astfel cum corect susține recurentul, potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2001, acțiunea pentru acordarea de despăgubiri formulată de către persoana care se consideră discriminată, se face potrivit dreptului comun.

Potrivit art.71 din Legea nr.168/1999, instanțele judecătorești competente să judece cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege.

Aceste texte de lege trebuie coroborate cu dispozițiile art.2 alin.1 lit.c Cod procedură civilă, care stabilesc în competența tribunalelor în primă instanță cererile privind conflictele de muncă.

Așadar, în mod corect Tribunalul Vâlceas -a considerat competent material să soluționeze prezentul litigiu.

Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției referitor la necompetența teritorială a instanței de fond este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că reclamanții sunt judecători și procurori, iar în prezent își desfășoară activitatea în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind detașați în cadrul acestei instituții.

Numai unul dintre reclamanți, respectiv, are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Vâlcea, ceilalți reclamanți domiciliind în raza altor instanțe.

Conform art.284 alin.2 Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă sunt de competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Acest text de lege trebuie coroborat însă cu dispozițiile art.47 cod procedură civilă care reglementează coparticiparea procesuală activă, îngăduind mai multor persoane să fie împreună reclamante atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună sau dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.

Curtea apreciază că în speță este vorba de o coparticipare subiectivă activă (pluralitate de reclamanți), care reprezintă regula (excepția fiind coparticiparea obligatorie, ce intervine de exemplu în cazul reglementat de art.797 cod civil). Această coparticipare este fondată pe aceeași cauză, comună pretențiilor tuturor reclamanților.

Ca atare, în mod corect Tribunalul Vâlceaa apreciat că operează o prorogare de competență. Chiar dacă art.9 cod procedură civilă reglementează prorogarea de competență doar în cazul coparticipării procesuale pasive, pentru identitate de rațiune prorogarea operează și în cazul coparticipării procesuale active.

Al doilea motiv de recurs formulat de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de APEL BRAȘOV, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, precum și recursurile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii, TRIBUNALUL PRAHOVA și Direcția Național Anticorupție, toate referitoare la netemeinicia pretențiilor reclamanților sunt nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor celor mai mulți recurenți, Tribunalul Vâlcea nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.

Chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.

Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.

În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.

Curtea constată că eclamanților, în calitate de judecători sau procurori, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).

Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.

Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.

În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.

Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.

Al treilea motiv de recurs formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, referitor la greșita obligare la plata drepturilor bănești actualizate, este de asemenea nefondat.

Este adevărat că nu se pot face cheltuieli de către recurent decât în limita bugetului anual aprobat și repartizat acestuia, însă tocmai de aceea tribunalul a obligat pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate în acțiune. Numai după executarea acestei obligații de către chematul în garanție, pârâtul MINISTERUL PUBLIC va avea fondurile necesare și își va putea la rândul său executa obligația de plată a drepturilor salariale către reclamanți.

Față de aceste considerente, curtea, în temeiul art.312 cod procedură civilă și art.291 Codul muncii, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMNELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL PRAHOVA, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL ALBA IULIA, CURTEA DE APEL BRAȘOV și de pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI, împotriva sentinței civile nr.1044 din 17 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 4 martie 2008 la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Președinte, Judecător, Judecător,

- - - - - - -

Grefier,

- -

Red. / 07.03.2008

/2 ex.

Jud. fond:

Președinte:Paulina Ghimișliu
Judecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță

#Judecator Paulina Ghimisliu

Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 190/2008. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 190/2008. Curtea de Apel Pitesti