Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 223/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.223/2010-
Ședința publică din 4 februarie 2010
PREȘEDINTE: Stan Aurelia Lenuța JUDECĂTOR 2: Trif Doina
- - -- JUDECĂTOR 3: Moșincat
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de reclamantul CENTRUL DE SĂNĂTATE O, cu sediul în -O, str. -.-, nr. 2, județul O, în contradictoriu cu intimata pârâtă domiciliată în O,-, - 4,.A,.1,.8, județul B, împotriva sentinței civile nr. 1180/LM din 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, având ca obiect: litigiu de muncă-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă pentru intimata pârâtă -lipsă, reprezentanta sa, avocat, în baza împuternicirii avocațiale, nr.8/3.02.2010, eliberată de Baroul Bihor -Cabinet Individual, lipsă fiind recurentul reclamnat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de la plata taxei de timbru, după care:
Reprezentanta intimatei pârâte învederează instanței că nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursului.
Nemaifiind excepții de invocat și probe de solicitat, instanța consideră cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, pentru considerentele din notele de ședință pe care le depune la dosar, cu cheltuieli de judecată justificate cu chitanța depusă. În esență, solicită a se constata că, partea recurentă deși solicită casarea cu reținere, a invocat ca și temei al recursului art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, deși din motivarea recursului nu reiese acest aspect.
La întrebarea instanței, reprezentanta intimatei pârâte precizează că, intimata își desfășoară activitatea la Spitalul de Copii și la Centrul.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1180/LM din 12 octombrie 2009, Tribunalul Bihora respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta.
A respins acțiunea formulată de reclamanta CENTRUL DE SĂNĂTATE, în contradictoriu cu pârâta.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, pârâta a fost angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nr.3/01.03.2003, începând cu data de 01.03.2000, ca medic rezident, specialitatea radiologie și imagistică medicală, în cadrul laboratorului de radiologie și imagistică medicală, având la baza Ordinului Ministrului Sănătății nr.86/10.02.2000 prin care a fost confirmată rezident în specialitatea radiologie, în urma concursului susținut în sesiunea 16.01.2000.
La dat de 11.04.2000 între reclamanta Centrul de Sănătate O și pârâtă a intervenit un act adițional la contractul de muncă, conform căruia pârâta se obliga să funcționeze ca medic specialist în cadrul unității pe o perioadă de minim 5 ani de la obținerea specialității, iar în cazul în care nu ar fi respectat această obligație s-a angajat că va restitui unității angajatoare o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie.
A fost confirmată ca medic specialist în specialitatea radiologie și imagistică medicală prin Ordinul MS nr.440/25.04.2005, fiind promovată la acest grad profesional începând cu data de 01.06.2005.
Ca medic specialist în cadrul laboratorului de radiologie și imagistică medicală a lucrat doar o perioadă de 10 luni, în perioada 01.06.2005 și până la data de 19.03.2006.
Prin cererea înregistrată sub nr.293/06.03.2006 pârâta a solicitat încetarea contractului de muncă conform art.55 lit.c din Legea nr.53/2003, fiind emisă în acest sens de către directorul reclamantei decizia nr./19/16.03.2006 de încetare a contractului de muncă al pârâtei începând cu data de 19.03.2006.
Urmare a actului adițional încheiat la contractul individual de muncă și în raport de perioada în care a lucrat ca medic specialist, reclamanta a considerat că pârâta este obligată să îi restituie o sumă echivalentă cu 30 de salarii medii pe economie.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 19.03.2009, însă potrivit datei poștei menționate pe plicul de expediere a acesteia, a fost expediată la data de 16.03.2009, în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. din Decretul nr.167/1958, termen care a început să curgă la data de 16.03.2006, data încetării raporturilor de muncă dintre părți, astfel încât acțiunea nu este prescrisă, excepția invocată în acest sens de pârâtă fiind nefondată.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că reclamantul a achitat pârâtei în această perioadă drepturi bănești cu titlu de salariu, salariu care reprezintă prețul muncii prestate de angajat, exprimat în bani, drept inserat și la punctul IV din contractul de muncă al pârâtului.
Dreptul la salariu este considerat colateral dreptului la muncă, el este afirmat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia "cel care muncește are dreptul la un salariu echitabil și suficient care să îi asigure lui și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană (art.23 alin.3).
Contractul individual de muncă fiind un contract cu executare succesivă, prestațiile reciproce și corelative pe care le presupune fiind posibil de realizat numai în timp și nu uno ictu. Așa fiind,prima instanță a reținut că, în cazul neexecutării sau a executării necorespunzătoare de către o parte a obligației ce-i revine, sancțiunea va fi rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor "ex nunc" și nu rezoluțiunea care desființează contractul cu efect retroactiv "ex tunc". Deși este cunoscut că nulitățile actelor juridice operează cu efect retroactiv în ipoteza contractelor cu executare succesivă, ele se aplică numai pentru viitor.
Raportat la aceste considerente, prima instanță a apreciat că fiind un contract cu executare succesivă, contractul individual de muncă reprezintă excepția și în cazul nulității unui act juridic de acest tip, salariații nu pot fi obligați a restitui drepturile salariale încasate, iar angajatorul nu poate "restitui munca prestată", astfel încât dacă și în situația "mai gravă" din punct de vedere juridic salariatul este scutit de restituirea drepturilor salariale, angajatul nu va putea fi obligat la plata retroactivă a acestora, neputându-se pune semn de egalitate între salariul încasat în baza contractului individual de muncă și eventualele cheltuieli suportate pentru pregătirea profesională.
Tribunalul a mai reținut că pentru a antrena răspunderea patrimonială a pârâtei, unul din elementele care condiționează existența acestei posibilități este prejudiciul real, cert și actual. Ori, nu se poate reține că drepturile salariale plătite pentru munca prestată constituie un prejudiciu real în patrimoniul unității.
Legea 463 din 4 noiembrie 2004, în art.3 alin.4, stipulează că rezidenții care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat în condițiile alin.1 și 2 încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a publicat postul respectiv, cu respectarea legislației în vigoare și a normelor Uniunii europene cu privire la libera circulație a persoanei.
Din actele depuse la dosar, instanța de fond a reținut că nu reiese că ar fi achitat, suportat spitalul alte cheltuieli ocazionate de specializare, mai mult acestea se suportau de Statul Român prin Ministerul Sănătății Publice care, gestionează sistemul public de sănătate, simpla demisie sau neîntoarcerea medicului la spitalul de unde a plecat, l-a trimis la specializare, nu poate activa clauza înscrisă în actul adițional susmenționat. Nu se poate pierde din vedere nici faptul că, în perioada rezidențiatului intimata a prestat efectiv o muncă pentru care sigur că se impune a fi retribuită, deci nu a existat nici din acest punct de vedere o plată nedatorată ce să justifice pretențiile recurentei.
Tribunalul a opinat că alta ar fi fost situația în cazul în care spitalul ar fi chiar ocazionat din fonduri proprii anumite cheltuieli, tocmai în ideea de a avea în viitor un specialist, situația în care putea solicita chiar în lipsa actului adițional, recuperarea lor, însă, a solicita, conveni, restituirea unor sume reprezentând o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie, din perioada renunțării, reprezintă practic o încălcare a dispozițiilor legale expuse, medicul în perioada în litigiu desfășurând o activitate ce se impunea a fi plătită, nefiind o plată nedatorată, de către bugetul alocat Spitalului de către Statul Român prin Ministerul Sănătății Publice
Ori, analizând actul adițional încheiat de către părți prin prisma acestor dispoziții și raportat la prevederile art. 38 din Codul muncii care stipulează că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate", instanța de fond a concluzionat că în speță nu au aplicabilitate dispozițiile art.969 Cod civil
Față de aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta Centrul de Sănătate O în contradictoriu cu pârâta.
În baza art.274 Cod procedură civilă, a obligat reclamanta aflată în culpă procesuală să plătească pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, a declarat recurs reclamantul Centrul de Sănătate O, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei în fond în sensul admiterii acțiunii.
Prin motivele de recurs s-a invocat că s-a aplicat greșit legea, actul adițional de obligare la plata celor 36 salarii în cazul nerespectării clauzelor contractuale, a fost încheiat de unitatea, conform dispozițiilor Ministerului Sănătății, care a asigurat finanțarea pentru plata salariilor pe perioada de rezidențiat.
În drept s-au invocat dispozițiile art.288-316 Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă, prin notele de ședință a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța constată următoarele:
Prin contractul de muncă nr.3/1.03.2000, între intimată și Centrul de Sănătate O, s-a încheiat un contract individual de muncă pentru o perioadă nedeterminată, aceasta având calitatea de medic rezident, specialitatea radiologie.
La data de 11 aprilie 2000, între părți -fila 5 dosar fond -s-a încheiat un act adițional conform căruia intimata s-a obligat a funcționa în spital specialitatea radiologie, ca specialist, o perioadă de 5 ani de la data obținerii specializării, în caz contrar, obligându-se a restitui o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunțării, aspecte corect reținute de instanța de fond.
Din decizia nr.38/14.05.2005 emisă de recurentă, fila 6 dosar fond, se reține faptul că intimata a fost promovată cu începere din data de 1.06.2005, la gradul de medic specialist radiologie și imagistică medicală -fila 6 dosar fond-, după care, la o scurtă perioadă de timp, la 6.03.2006 și-a înaintat demisia -fila 8 dosar de fond.
Astfel cum corect a reținut instanța de fond, pe perioada rezidențiatului, intimata a fost remunerată, însă, a primit salariul ce era chiar un drept înscris în contractul de muncă. Nu reiese din actele depuse la dosar că ar fi achitat, suportat spitalul alte cheltuieli ocazionate de specializare, mai mult acestea se suportau de Statul Român prin Ministerul Sănătății Publice care, gestionează sistemul public de sănătate, simpla demisie sau neântoarcerea medicului la spitalul de unde a plecat, l-a trimis la specializare, nu poate activa clauza înscrisă în actul adițional susmenționat. Nu se poate pierde din vedere faptul că, în perioada rezidențiatului intimata a prestat efectiv o muncă pentru care sigur că se impunea a fi retribuită, deci nu a existat nici din acest punct de vedere o plată nedatorată ce să justifice pretențiile recurentei.
Dreptul la salariu este chintesența dreptului la muncă, fiind reglementat implicit chiar de către Declarația Universală a Drepturilor Omului conform căreia, în art.23 alin.3 s-a prevăzut că "cel care muncește, are dreptul la un salariu echitabil și suficient care să îi asigure lui și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană", dispoziții prevăzute și de art.155 Codul muncii.
Nu se poate contestat faptul că între părți s-a încheiat actul adițional conform căruia intimata s-a obligat ca în cazul nerespectării obligației sale să-i plătească recurentului salariile solicitate, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, nu se poate reține că acesta ar fi efectuat cheltuieli din bugetul propriu pentru specializarea acesteia, mai mult, plata salariului lunar s-a făcut în urma prestării unei munci zilnice ce legal trebuia remunerată, aspect corect reținut de către instanța de fond.
Astfel cum de altfel s-a reținut în cauze similare -deciziile civile nr.636/2008-R, 1228/2008-R, 1457/2009-R, ale Curții de APEL ORADEA -actul adițional s-a dorit a fi o modalitate de fidelizare a medicilor anterior plecării la specializare, astfel că se poate spune că a fost mai degrabă un act de adeziune, neputându-se pune problema posibilității negocierii, fiind astfel impus medicului ca o condiție pentru a urma acest pas necesar profesional, mai mult, implică o limitare a dreptului la muncă.
Chiar art.38 din Codul muncii stabilește că salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute de lege, orice tranzacție prin care se urmărești renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, fiind lovită de nulitate, ori, în speță a avut loc o astfel de tranzacție, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art.969 Cod civil, apărările în sensul că Ministerul Sănătății ar fi dispus în acest sens, apar ca nefondate. Alta ar fi fost situația în cazul în care spitalul ar fi chiar ocazionat din fonduri proprii anumite cheltuieli, tocmai în ideea de a avea în viitor un specialist, situație în care putea solicita, chiar în lipsa actului adițional, recuperarea lor, însă, a solicita, conveni, restituirea unor sume reprezentând câtimea salariilor pe ultimii 5 ani, reprezintă practic o încălcare a dispozițiilor legale expuse, mediul în perioada în litigiu desfășurând o activitate ce se impunea a fi plătită, nefiind o plată nedatorată, de către bugetul alocat spitalului de către Statul Român prin Ministerul Sănătății Publice.
Pentru toate considerentele expuse, față și de practica constantă a instanței în motivarea deciziilor civile nr.699/R/2006, 1228/R/2008, 716/2009-R, nefiind aplicabile dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, instanța de recurs în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefundat recursul, urmând a menține în întregime sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
Reținând culpa procesuală a recurentului, în baza art.274 Cod procedură civilă, îl va obliga să-i plătească intimatei 500 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de reclamantul CENTRUL DE SĂNĂTATE O, cu sediul în -O, str. -.-, nr. 2, județul O, în contradictoriu cu intimata pârâtă domiciliată în O,-, - 4,.A,.1,.8, județul B, împotriva sentinței civile nr. 1180/LM din 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Obligă partea recurentă CENTRUL DE SĂNĂTATE O să plătească părții intimate suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 4 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:5.02.2010
Jud.fond / Fl.
Dact.
Data:12.02.2010
4 ex.
2 com.
Data:
Președinte:Stan Aurelia LenuțaJudecători:Stan Aurelia Lenuța, Trif Doina, Moșincat
