Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 981/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 981/
Ședința publică din 03 Iunie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B, str.- nr.17, sector 5, Ministerul Economiei și Finanațelor, prin H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.456 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a constatat lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Față de actele și lucrările dosarului s-a constatat că recursurile sunt în stare de judecată, ca atare s-a reținut cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.456 din 19 martie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepțiile lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, și prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H; a admis în parte acțiunea reclamantului, formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și H; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantului a sumelor reprezentând sporul de vechime în muncă neachitat, pentru perioada 01.11.2000-31.12.2003, cu actualizarea sumelor cu rata inflației calculată până la data plății efective; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate de către reclamant; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Tribunalul Harghita la comunicarea către Casa Județeană de Pensii a sporului de vechime în muncă neachitat, pentru perioada 01.11.2000-31.12.2003, în vederea recalculării pensiei de serviciu
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune prima instanță a reținut următoarele:
Plata muncii umane caracterizată în mod cert printr-o valoare economică se subscrie noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO. Proprietatea asupra acestor bunuri conferă dreptul de a nu fi lipsit de ele în mod nejustificat. În acest sens instanța de fond a invocat disp.art.44 din Constituția României precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de fond a apreciat că a reține intervenirea prescripției dreptului echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale (art.20 din Constituția României), și cele ale reglementărilor internaționale asumate de țara noastră și care determină inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul 167/1958 și art.283 alin.2 Codul muncii.
Pentru a analiza excepția instanța de fond a apreciat că dreptul material la acțiune respectiv, nașterea sa, trebuie raportată la Decizia 36 din 07.05.2007 a ICCJ, potrivit căreia judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
În cuprinsul hotărârii atacate instanța de fond a mai reținut cu privire la această excepție, că dispozițiile OG 83/2000 au întrerupt cursul prescripției întrucât această ordonanță nu a suprimat expres dreptul la sporul de vechime ci implicit a "suspendat" exercitarea acestuia.
Instanța de fond a mai invocat putere obligatorie a deciziei pronunțate în interesul legii apreciind că prevederile acesteia sunt clare neputându-se înțelege altceva decât faptul că dreptul la acordarea sporului de vechime în muncă se cuvine cu începere de la 01.11.2000. O altă interpretare ar însemna a pune în discuție dispozitivul deciziei arătate și implicit încălcarea prevederilor art.329 pr.civ.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a avut în vedere dispozițiile art.1 din OG 22/2002, art.19 din Legea 500/2002, art.3 alin.1 pct.2 din HG 208/2005,reținând că drepturile salariale solicitate de reclamanți nu pot fi achitate decât după aprobarea dată de către Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceste considerente reprezintă și temeiul obligării solidare a pârâților. Instanța a respins ca neîntemeiată această excepție.
Cu privire la fondul cauzei instanța a reținut că reclamantul și-a desfășurat activitatea la Judecătoria Toplița în calitatea de magistrat făcând parte din categoria personalului judiciar cu statut independent.
Prin art.32 din OG 83/2000 sporul de vechime în muncă nu a mai fost prevăzut pentru magistrați dar nici nu a fost abrogat expres. Situația astfel creată a fost menținută și prin dispozițiile OUG 177/2002.
Instanța de fond a mai analizat situația magistraților prin prisma disp.art.27 alin.1 din OG 137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, apreciind că prin dispozițiile legale vizând salarizarea magistraților s-a creat față de aceștia prin raportare la celelalte categorii de personal din sistemul de justiție o stare de discriminare constatată de altfel și prin hotărârea CNCD.
Cu referire la actualizarea prejudiciului instanța de fond a apreciat că sunt incidente prevederile art.1082, 1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP H precum și Ministerul Justiției.
Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP Hai nvocat în drept, prevederile art.304 pct.9 pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs în esență, s-a reiterat excepția lipsei calității procesual pasive a acestui pârât precum și a DGFP H, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune prin prisma prevederilor Decretului 167/1958 iar pe fondul cauzei s-a arătat că art.33 din OG 83/2000 exclude categoria magistraților de la acordarea sporului pentru vechime în muncă și nicio altă dispoziție legală ulterioară nu acordă acest drept.
Ministerul Justiției a invocat prevederile art.304 pct. 9.pr.civ.
În esență recurentul a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu disp.art.304 ind.1 pr.civ. curtea apreciază că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat prin acțiunea principală obligarea pârâților la plata sporului de vechime neachitat pentru perioada 01.11.2000 - 31.12.2003, invocând împrejurarea că termenul de prescripție a început să curgă la data la care a fost constatată starea de discriminare prin neacordarea acestui spor, respectiv la data la care Consiliul Național privind Combaterea Discriminării a pronunțat hotărârea nr.170, respectiv 06.07.2006.
Instanța a reținut că dispozițiile OG 83/2000 au fost cele care au întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune, întrerupere care ar fi încetat la data de 07.05.2007, dată la care ICCJ s-a pronunțat prin Decizia nr.36.
Aceste puncte de vedere nu pot fi primite întrucât pe de o parte despăgubirile solicitate de reclamant izvorăsc din raportul de muncă, raport de muncă a cărui naștere, modificare sau stingere nu poate fi influențată de pronunțarea unei hotărâri de către o autoritate de stat autonomia sub control parlamentar care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării, iar pe de altă parte, interpretarea potrivit căreia OG 83/2000 a suspendat prevederile art.33 din Legea 50/1996, este speculativă acest text de lege nu a fost afectat în realitate de suspendare producând efecte juridice față de celelalte categorii de personal.
Drepturile solicitate de reclamant vizează prestații cu caracter periodic privind drepturi salariale. Reclamantul a cunoscut împrejurarea că acest spor de vechime nu a mai fost acordat în momentul modificării legii se salarizare și de asemenea a cunoscut împrejurarea că celelalte categorii socioprofesionale au continuat să beneficieze de acest spor, aspecte arătate expres în cuprinsul acțiunii. Nimeni și nimic nu a împiedicat reclamantul să sesizeze Consiliul Național privind Combaterea Discriminării sau instanța de judecată potrivit disp. OG 137/2000, înlăuntrul termenului de prescripție privind constatarea existenței stării de discriminare.
În altă ordine de idei termenul de prescripție începe să curgă de la momentul nașterii dreptului la acțiune. Așa cum arătam dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut (având în vedere caracterul succesiv al prestațiilor), din prima lună în care sporul de vechime nu a mai fost acordat pentru magistrați.
Instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor constituționale și a reglementărilor internaționale enunțate prevederile art.1 și 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest raționament se impune, a apreciat instanța de fond, întrucât potrivit art.20 alin.2 din Constituția României reglementările internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, condiții ce nu sunt întrunite în speță, și pe cale de consecință acestea, reglementările internaționale, se aplică cu prioritate nefiind în situația în care legea internă conține dispoziții mai favorabile.
În opinia curții raționamentul instanței de fond este cât se poate de greșit.
Decizia nr.36 din 07.05.2007 a ICCJ, decizie pronunțată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispozițiilor art.33 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii și a deciziei pronunțată în acest sens a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Decizia pronunțată în interesul legii este considerată unanim în doctrină și practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat și la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat și legat strict de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale ce au constituitobiectulrecursului în interesul legii.
Pronunțarea și publicarea în a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamant vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale și pe de altă parte vizează prestații cu caracter periodic privind drepturile salariale.
A admite raționamentul reclamantului preluat parțial de instanță prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamantul cât și instanța se prevalează de necunoașterea dispozițiilor privind salarizarea magistraților, respectiv salarizarea discriminatorie, precum și a dispozițiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei aspectele reținute de instanță privitoare la calitatea de bun a acestei creanțe în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanța de recurs nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acțiune privind valorificarea acestui bun este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță însă, nu în mod absolut așa cum apreciază aceasta și protejând sine die pasivitatea creditorului care așa cum arătam anterior, avea deschisă calea acțiunii încă din anul 2002. Reclamantul nu au invocat și instanța nu a reținut ce măsură a legiuitorului intern l-a împiedicat să-și exercitedreptul material laacțiune înlăuntrul termenuluidefipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data nașterii acestui drept.
A accepta raționamentul instanței de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speță. Pe de altă parte acceptând acest raționament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în sensul în care oricând și oricum pot fi formulate pretenții ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicție cu prevederile internaționale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României problema priorității între reglementările internaționale și legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanțe între acestea. Așa cum am arătat în speță nu există o astfel de situație valorificarea acestui "bun" putând fi făcută în condițiile și cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Obligația debitorului după împlinirea termenului de prescripție devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existența unui titlu executoriu valid.
Potrivit dispozițiilor Decretului nr.167/1958 acest termen nu a fost întrerupt sau suspendat în niciuna din modalitățile enumerate expres și limitativ de actul normativ citat. Starea de discriminare este o stare de fapt care putea fi invocată și putea fi constată și de instanța judecătorească potrivit dispozițiilor OG nr.137/2000.
A admite ca fiind temeinică hotărârea instanței de fond ar însemna a adăuga la lege prin prisma art.8 din Decretul 167/1958. Cu alte cuvinte nu se poate argumenta cu succes necunoașterea pagubei și a celui răspunzător pentru ea având în vedere, pe de o parte, caracterul strict reglementat al domeniului salarizării magistraților precum și a ordonatorilor de credite responsabili de finanțarea cheltuielilor de personal, iar pe de altă parte întinderea cuantumului despăgubirilor a fost, în mod evident, cunoscută din prima lună în care acest spor a fost înlăturat.
Având în vedere cele de mai sus, curtea va admite excepția invocată de recurenți privind prescripția dreptului material la acțiune, va modifica în parte sentința atacată și va respinge acțiunea formulată de reclamant, menținând dispozițiile privitoare la modalitatea de soluționare a celorlalte excepții invocate.
Celelalte critici formulate de recurent nu se mai impun a mai fi analizate, având în vedere considerentele expuse anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Justiției cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B-, sector 5, prin H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.456 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință respinge acțiunea reclamantului.
Menține celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată azi, 3 iunie 2008, în ședință publică.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
ptr., fiind
în concediu, semnează
vicepreședintele instanței
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
21.07.2008.
jud.fond: -
asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
