Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 838/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 838
Ședința publică din data de 9 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Mihail
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 2785/12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantele, și pârâtul Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxa de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că pârâții recurenți au solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 2785/13.12.2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Timiș; a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Timiș la plata în favoarea reclamantelor a drepturilor bănești egale cu sporul de vechime în muncă calculat conform Legii nr. 50/1996, reactualizat la data plății, aferent perioadei 25.10.2004 - 01.06.2006, reactualizat cu rata inflației până la data plății efective; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul alocat Ministerului Justiției drepturile bănești solicitate și să le vireze către acesta; a obligat pârâtul Ministerului Justiției și Tribunalul Timiș la plata către fiecare reclamantă a sumei de 1.700 lei, cu titlu de primă în temeiul art. 21 din G nr. 137/2000, completată și modificată prin Legea nr. 27/2004 în cuantum reactualizat în raport de indicele de inflație până la data efectuării plății și la data dobânzilor legale aferente sumei de la data nașterii dreptului la acțiune și până la îndeplinirea efectivă a obligației.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut:
Dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 în vigoare, trebuie să aibă aplicabilitate și în cazul magistraților, nu numai personalului auxiliar de specialitate.
Din economia art. 20 din Constituția României rezultă că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Ori, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, arată că"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Prin eliminarea aplicării prevederilor din Legea nr. 50/1996 privind sporul de vechime, doar în cazul magistraților s-a creat un tratament diferențiat între această categorie profesională și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor, defavorizând în mod nejustificat categoria profesională a magistraților, având ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la egalitate în activitatea economică și în materie de angajare și profesie, potrivit art. 6 din G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
S-a reținut și încălcarea art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și al art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale, ratificat de România prin Decretul 212/1974.
Tribunalul și-a întemeiat hotărârea și pe dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 4 din G nr. 137/2000.
Astfel, prin neacordarea sporului de vechime magistraților, categorie profesională distinctă, în condițiile în care acest drept se păstrează pentru personalul auxiliar de specialitate, iar pentru acesta s-au păstrat toate drepturile prevăzute de Legea nr. 50/1996, se creează un tratament diferențiat, discriminatoriu pentru această categorie profesională din care fac parte și reclamanții; măsura de a nu se mai acorda sporul de vechime magistraților nu poate fi apreciată că ar avea un scop legitim atâta timp cât prin aceasta nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, iar categoria acestora este plasată într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale, aspecte ce atrag incidența dispozițiilor art. 21 din G nr. 137/2000 potrivit cărora persoana discriminată are dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, valoarea acestuia fiind valoarea sporului de vechime.
Efectele G nr. 83/2000 care înlătură dreptul la sporul de vechime al magistraților acordat prin Legea nr. 50/1996 trebuie analizate și perspectiva dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, potrivit cărora, dispozițiile unei legi organice nu pot fi abrogate prin norma legală ordinară, ordonanța guvernului neputând astfel, să afecteze existența sau exercitarea acestui drept; faptul că G nr. 177/2002 și G nr. 26/2006 nu prevăd expres sporul de vechime ci numai un spor de vechime în magistratură, nu înlătură dreptul reclamanților la acest spor, cele două sporuri fiind distincte, sporul de vechime fiind prevăzut de art. 155 Codul muncii și de dispozițiile anterior indicate, aplicabile personalului auxiliar de specialitate.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților de 1 și 3 la plata către fiecare reclamant a sumei de 1.700 lei, cu titlu de primă, instanța a constatat că, Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a stabilit că acordarea unor prime pentru magistrați cu vechime cuprinsă între 0-3 ani constituie acte de discriminare conform art. 2, alin. 2, art. 6 lit. c, art. 8 alin. 3, art. 19 alin. 4 din G nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 195alin. 9 și 10 din G nr. 137/2000, această hotărâre putea fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, hotărârea neatacată constituind de drept titlu executoriu.
Astfel, orice nemulțumiri ar avea pârâtul Ministerul Justiției în legătură cu stabilirea discriminării raportat la situația de fapt reținută, nu pot fi invocate în prezentul litigiu.
Puteau constitui motive într-o eventuală cale de atac pe care pârâtul trebuie să o promoveze împotriva hotărârii Consiliului, cu respectarea dispozițiilor art. 195alin. 9 din G nr. 137/2000.
, Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constituie titlu executoriu (art. 195alin. 10 din G nr. 137/2000).
Conform Codului muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri (art. 155).
Astfel salariul nu este reprezentat numai de partea fixă și principală - salariul de bază ci și de adaosuri și sporuri - partea variabilă.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului instituie principiul potrivit căruia tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plata egală pentru muncă egală, iar G nr. 137/2000 prevede la art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, fiind garantată exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 1 alin. 2 lit. i).
De asemenea, conform art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani, în sumă de 1.700 lei.
A avut astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispozițiile legale în materie și anume art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și G 137/2000.
Instituirea unor astfel de stimulente în favoarea numai a unor categorii de magistrați conduce la aplicarea unui tratament diferențiat care rezidă într-o inegalitate și a unui tratament diferit în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Art. 16 alin. 1 din Constituția României a stabilit că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Această egalitate include domeniile în care persoanele își desfășoară activitatea, în aceste domenii nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice nu se poate face vreo discriminare între salariații care trebuie, în condiții identice, tratați în mod identic.
Această discriminare a fost reținută, așa cum mai sus s-a arătat, prin titlu executoriu, de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, consiliu care are rolul de a implementa principiul egalității între cetățeni, prevăzut în Constituția României, în legislația internă în vigoare și în documentele internaționale la care România este parte.
Față de aceste considerente, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Timiș să plătească reclamanților câte 1.700 lei cu titlu de despăgubiri.
Aceste despăgubiri vot fi actualizate în raport de indicele de inflație la data plății, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți.
Pentru considerentele mai sus redate, Tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost formulată.
În temeiul dispozițiilor art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 cât și a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2000, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să includă în bugetul pe anul 2008, sumele cuvenite reclamanților în baza prezentei hotărâri.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, pârâtul Ministerul Justiției a criticat sentința pentru că s-a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 1.700 lei, susținând că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiile legale.
A susținut că s-a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art.1 alin. 2 din OG137/2000 aceste stimulente fiind drepturi salariale care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritate. Astfel, potrivit art.4 din Normele aprobate prin J 2404/c/2004 "în acordarea stimulentelor prevăzute la alin. 2 se au în vedere obiectivele propuse, importanța acestora pentru promovarea obiectivelor propuse, importanța acestora pentru obiectivele generale ale ministrului justiției, gradul de realizare a acestor obiective cu termenele stabilite, precum și sărbătorile legale aprobate prin acte normative". financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut nu se confundă cu salariul și depinde de o mulțime de factori care determină acordarea premiului și îi conferă un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel că nu se poate vorbi de un drept, creanță lichidă, exigibilă.
Prin urmare instanța de fond, susține recurentul a apreciat greșit natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
Tribunalul a reținut în mod greșit că repartizarea stimulentelor s-a făcut conform criteriilor indicate prin Ordinul 1921/C/2005, întrucât s-a făcut în conformitate cu Ordinul 2404/c/2004 care enumeră exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare, ordonatorii având posibilitatea de a stabili și alte criterii pe care le apreciază necesare și utile, fără a fi necesar să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanțelor din țară.
S-a invocat și faptul că Hotărârea nr.15/23.01.2006 a CN.CD a fost atacată a fost atacată cu recurs și că nu este obligatorie pentru instanțe.
Sentința a fost criticată și pentru faptul că s-a dispus actualizarea cu indicele de inflație, fiind încălcate dispozițiile art.1088 Cod civil, potrivit cărora se putea acorda doar dobânda legală și doar de la data cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă a susținut că în mod nelegal a fost admisă cererea de chemare în garanție care este inadmisibilă, neexistând nici o obligație de despăgubire în sarcina sa, și fiind încălcate prevederile art.60 - 63 Cod procedură civilă.
Reclamanții intimați nu au depus întâmpinare.
Recursul este fondat în parte pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la nelegalitatea sentinței în ce privește acordarea drepturilor pretinse de către magistrați sunt nefondate.
Ordinul 2404/c/2004 nu prevede limitativ criteriile pe baza cărora se acordă stimulentele, dar în nici un caz vechimea în funcție nu poate constitui un criteriu prevăzut de art.4 alin.1 din aceste norme, sau de art. 21 alin. 3 din OUG177/2002.
Ordinul 1921/c/2005 nu motivează introducerea criteriului de vechime și prevede că acordarea acestor stimulente se face doar cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Criteriul stabilit de pârâtul Ministerul justiției, în mod evident, exclude o categorie a judecătorilor - cea cu vechime mai mare de 3 ani de la primirea stimulentelor și raportat la dispozițiile art.2 din OG137/2000 și la cele ale art. 6 lit. c din același act normativ se aduce atingere folosinței drepturilor economice ale acestor judecători.
Chiar dacă sunt drepturi suplimentare, cum le califică reclamantul, raportat la dispozițiile art. 155 din Codul muncii, aceste drepturi nu pot fi decât drepturi de natură salarială și acordarea lor nu se poate face după un criteriu discriminator fără a fi încălcate dispozițiile imperative ale OG137/2000.
Este adevărat că stimulentele nu reprezintă un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești, dar acordarea acestui drept trebuie făcută după criterii legale, obiective și evident nediscriminatoriu.
Susținerile recurentului pârât sunt în contradicție și cu dispozițiile art.16 din Constituție și ale art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cum corect a reținut instanța de fond, care nu și-a întemeiat hotărârea exclusiv pe Hotărârea 15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, chiar dacă a reținut că aceasta constituie titlu executoriu conform art. 195alin. 10 din OG137/2000.
Faptul că și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut existența unui tratament discriminatoriu constituie o probă în favoarea reclamanților care au calitatea de judecători și în mod corect a fost avută în vedere.
Prin urmare, nu se poate reține că prin admiterea acțiunii față de aceștia s-au încălcat dispozițiile legale invocate de recurent.
Nici critica cu privire la actualizarea creanței nu este fondată.
Prin acțiune reclamanții au solicitat actualizarea sumei pretinse în raport de indicele de inflație și nu daune interese.
Actualizarea creanței cu data inflației exprimă acoperirea prejudiciului produs prin erodarea creanței și are caracter compensatoriu în timp ce dobânda exprimă fructele bunurilor, acoperă beneficiul nerealizat și are caracter moratoriu.
Art. 161 alin. 4 Codul muncii se referă la daunele interese în timp ce alte dispoziții: art. 78 alin.1 Codul muncii prevede " obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri legale cu salariile indexate, majorate și reactualizate". În același timp principiul indexării este un principiu al sistemului de salarizare și funcția indexării este prevenirea eroziunii puterii de cumpărare și atenuarea efectelor inflației.
integrală a prejudiciului implică și acordarea actualizării creanței care a fost acordată în mod legal, astfel că și această dispoziție va fi menținută.
Recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
Este adevărat că nu există raporturi de muncă între reclamanți și acest pârât, dar nu s-a reținut aceasta și nu acesta este motivul pentru care a fost chemat în judecată în calitate de pârât.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții privind coordonarea acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anular de execuție, conform art. 19 lit. a din Legea 500/2002, iar potrivit art. 19 lit. g din aceeași lege analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor.
Potrivit art.28 din Legea 500/2002 același Minister elaborează proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor, ținând seama și de propunerile ordonatorilor principali de credite.
Cum art. 14 din Legea 500/2002 privind finanțele publice interzice orice cheltuială din fonduri publice dacă nu are prevederi bugetare, iar potrivit art. 131 din Legea 304 activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, fără alocarea fondurilor necesare, de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor; plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea judecătorească nu s-ar putea face.
Întrucât neexecutarea sentinței ar face procesul civil care a avut loc să fie fără finalitate, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun recunoscut prin această hotărâre, iar această situație ar constitui o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în mod corect s-a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Acesta nu a fost chemat în garanție așa cum se susține în motivele de recurs, ci a fost chemat în judecată în calitate de pârât și s-a admis acțiunea tocmai în considerarea atribuțiilor conferite de Legea 500/2002, iar potrivit acestor atribuții a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.
Prin urmare, recursurile sunt nefondate și în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 2785/12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantele, și pârâtul Tribunalul Timiș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 9 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red. /27.05.2008
Tehnored.: M/ 2 ex./28.05. 2008
Prim inst.: și
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Ioan Jivan, Mihail
