Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 259/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 259
Ședința publică din 17 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE T împotriva sentinței civile nr. 1508 din 5 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și pârâta intimată DIRECȚIA INSTANȚELOR MILITARE ( 02592) B, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au fost lipsă reclamanții intimați, pârâții recurenți Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și pârâta intimată Direcția Instanțelor Militare ( 02592)
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, cauza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1508/5.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale; s-a admis în parte demersul judiciar formulat de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare și Ministerul Finanțelor Publice; au fost obligați pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale pentru perioadele efectiv lucrate, calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică, după cum urmează: pentru - pentru perioada 21.04.2005 - 30.09.2005 la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei conform OG nr. 9/2005; pentru perioada 1.10.2005 - 31.01.2006 la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei conform OG nr. 9/2005; pentru perioada 23.01.2006 - 31.01.2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform Ordonanța Guvernului nr. nr. 9/2005; pentru perioada 1.02.2006 - 31.08.2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform OG nr. 3/2006; pentru perioada 1.09.2006 - 31.12.2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform OG nr. 3/2006; pentru perioada 1.01.2007 - 31.03.2007, la valoarea de referință sectorială de 358 lei, conform OG nr. 10/2007; pentru perioada 1.04.2007 - 31.09.2007, valoarea de referință sectorială de 365 lei, conform OG nr. 10/2007; pentru perioada 1.10.2007 - 31.12.2008, valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform OG nr. 10/2007; - iar pentru reclamantul, pentru perioada 1.04.2008 - 31.12.2008 la valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform OG nr. 10/2007; și a obligat pârâții să plătească dobândă legală, aferentă acestui spor, de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă; a respins acțiunea reclamantului față de perioada 21.04.2005 - 23.01.2006, ca fiind prescrisă; a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Apărării Naționale a chematei în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să asigure fondurile necesare plății acestor drepturi salariale cuvenite și neacordate.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut cu privire la excepțiile invocate de pârâți următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la pretențiile aferente perioadei 21.04.2005 - 23.01.2006, constată că potrivit dispozițiilor art. 166, alin. 1 Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
De asemenea, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, întrucât există identitate între persoana pârâților și cel despre care se pretinde a fi obligat în raportul dedus judecății atât timp cât reclamanții fac parte din cadrul acestui minister, care are obligați față de proprii salariați, derivând din raporturi de muncă, inclusiv cu privire la plata acestor diferențe salariale.
Pe fond, instanța constată că reclamanții au calitatea de magistrați în cadrul Tribunalului Militar Timișoara.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Conform art. 3 din același act normativ, funcția de demnitate publică este aceea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr. 154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr. III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din OG nr. 134/1999 începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În OUG nr. 177/2002 la art. 2 s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ care a abrogat OUG nr. 177/2002, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. De asemenea, conform prevederilor art. 3 din același act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței de urgență.
Rezultă că în perioada anilor 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel atât magistraților cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite.
Începând cu data de 1.01.2005 majorările salariale pentru magistrați și cei ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite nu au mai fost aceleași. Astfel prin OG nr. 9/2005 salariile celor ce ocupau funcții de demnitate publică au fost majorate cu 25% pe când salariile magistraților au fost majorate cu doar 11% potrivit OG nr. 23/2005. De asemenea, pentru anul 2006 majorările salariale au fost de 4% de la 1.04.2006 și 5% de la 1.09.2006 pentru magistrați, potrivit OUG nr. 27/2006, respectiv de 5% de la 1.02.2006 și de 6% de la 1.09.2006 pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică, conform OG nr. 3/2006, pentru anul 2007 de 0% pentru magistrați și de 5%, 2% și 11% pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică potrivit OG nr. 10/2007 și pentru anul 2008 pentru magistrați de 4% iar pentru ceilalți de 11% potrivit OG nr. 10/2008.
Valoarea de referință sectorială și a coeficienților pentru magistrați este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Astfel, potrivit OG nr. 3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța nr. 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Conform art. 3 alin. 4 din Constituția României, în anul 2006 statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta până în anul 2005 principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât în caz contrar, prin actele normative care au apărut anterior, puterea judecătorească s-ar plasa în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța nr. 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare, fiind diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele nr. 27/2006 și nr. 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României, privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilit prin legile menționate mai sus.
De asemenea, conform art. I pct. 15 din Legea nr. 97/2008, personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești (deci din aparatul puterii judecătorești) beneficiază de salarizarea prevăzută pentru personalul similar din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă personal este salarizat la nivelul aparatului puterii legiuitoare, conform art. 63 alin. 4 din Legea nr. 317/2004. Rezultă faptul că personalul instanțelor judecătorești este salarizat la nivelul Parlamentului, cu excepția magistraților și grefierilor.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Astfel, magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor OUG nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiară de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, situație în care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
De asemenea, este de reținut și faptul că magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art. 3 din Legea nr. 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Din moment ce reclamanții se află într-o situație identică cu persoanele care ocupă funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de cealaltă categorie în discuție.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acesteia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al apartenenței uneia din cele trei puteri în stat, arbitrar și discriminatoriu ales. Aceasta cu atât mai mult cu cât restul personalului din aparatul puterii judecătorești este salarizat la nivelul corespunzător din aparatul puterii legiuitoare.
În concluzie, prin stabilirea valorii de referință sectorială diferită în ceea ce privește pe magistrați, respectiv persoane care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează această valorii de referință sectorială.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție; art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, care interzic discriminările; art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și f art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului Muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului Muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale OUG nr. 177/2002 și OUG nr. 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Astfel, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând seama și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este obligat, dacă se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
Ținând seama de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, tribunalul a apreciat întemeiată în parte cererea reclamanților, în speță fiind incidente și dispozițiile art. 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.
Referitor la cererea de chemare în garanție a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, aceasta a fost admisă, având în vedere că acest chemat în garanție asigură fondurile necesare plății acestor obligații.
Astfel, tribunalul a dispus obligarea pârâților la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică.
De asemenea, sumele menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată începând cu data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale și până la data plății efective a debitului.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și pentru Direcția Instanțelor Militare și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a criticat sentința ca nelegală susținând că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu a încălcat dispozițiile legale incidente referitoare la salarizarea categoriei din care fac parte reclamanții.
S-a invocat și greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, nefiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2006.
S-a susținut, cu privire la fondul cauzei, că acțiunea a fost admisă fără temei legal, instanța de fond neavând competența de a constata neconstituționalitatea unor acte normative și că s-a reținut în mod nelegal că există o situație discriminatorie, aplicându-se greșit dispozițiile art. 14 din și ale art. 16 din Constituție.
Pârâtul recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tac riticat sentința ca nelegală sub aspectul respingerii excepția lipsei calității sale procesuale pasive, neexistând raporturi de muncă între părți.
Reclamanții intimați au depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului.
Examinând cauza sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere motivele de recurs și susținerile părților, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 a prevăzut că indemnizațiile magistraților se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. A mai prevăzut că această valoare actualizată periodic, potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților.
Acest articol a fost însă modificat prin Legea nr. 347/2003, în sensul că "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa 1 la această ordonanță de urgență", astfel că de la adoptarea acestui act normativ magistrații au propria valoare sectorială.
În același timp, Legea nr. 154/1998 care prevedea stabilirea salariilor persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive pe baza valorii de referință sectorială, a fost modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 9/2005, Ordonanța Guvernului nr. 3/2006 și Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aceste persoane beneficiind de indemnizații fixe.
Prin urmare, prin voința legiuitorului, modul de stabilire al indemnizațiilor magistraților pe baza valorii de referință sectorială prevăzut de legea specială este de la 1.01.2003 diferit de cel al persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică din cadrul puterilor legislativă și executivă care beneficiază de indemnizații fixe.
Legea nr. 303/2004 - art. 73 alin. 2 (în forma avută la intrarea ei în vigoare) devenit apoi art. 74 alin. 2 prevede în teza a II-a că salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.
act normativ de salarizare a magistraților, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, a majorat salariile acestora și a prevăzut valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare.
Atât Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 cât și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 au fost aprobate prin lege astfel că, admiterea acțiunii s-a făcut fără temei legal, instanța neavând atribuția de a modifica legea de salarizare specială.
Nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 în condițiile în care modalitățile de stabilire a salariilor sunt diferite pentru magistrați față de persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, și din acest punct de vedere cele două categorii nu sunt în situații comparabile pentru a fi reținută o situație de discriminare.
Pentru aceleași considerente nu se poate reține nici încălcarea tratatelor internaționale avute în vedere de instanța de fond, dispozițiile acestora nefiind incidente în speță.
Pentru aceste considerente, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile și modificată sentința în sensul respingerii acțiunii în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE T împotriva sentinței civile nr. 1508 din 5 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și pârâta intimată DIRECȚIA INSTANȚELOR MILITARE ( 02592)
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea reclamanților.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. /7.04.2010
Tehnored. /8.04.2010
Ex. 7
Prima inst. Trib. T -,
Emis 5 com.
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan
