Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 3632/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1200/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3632/
Ședința publică din data de 21 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți, împotriva sentinței civile nr.260 din 10 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(5156/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, având ca obiect - drepturi bănești plată diferențe salariale de 5%,2% și 11%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimații-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au depus la dosar întâmpinări prin serviciul registratură al acestei instanțe, precum și faptul că recurenții reclamanți au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.260/10.11.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții:, G în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor și Guvernul României.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
La termenul de judecată din data de 10.11.2008, prima instanță a soluționat excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României și, implicit, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia în prezentul conflict de muncă, excepții ce au fost invocate de Guvern prin întâmpinare și, apreciind că acestea sunt întemeiate, le-a admis ca atare, pentru motivele expuse în practicaua prezentei sentințe.
Totodată, la același termen de judecată, examinând și excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a apreciat că aceasta nu reprezintă, propriu-zis, o excepție, ci doar o apărare de fond a pârâtului, ce se impune a fi analizată odată cu fondul cauzei.
Pe fond, s-a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată.
Așadar, s-a reținut că, față de redactarea expresă a textelor OG nr.6, nr.8, nr.10 și nr.11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art.147 alin.4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr.818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
S-a reținut, totodată și că, în această chestiune, nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nici o instituție, conform art.17 din OG nr.137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Nu se putea invoca, în sens contrar, nici cadrul legislativ general european, ce este favorabil tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare și nici principiul nediscriminării, consacrat de art.14 din Convenția Europeană ori art.16 din Constituție, pe de o parte, pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești care dispune de condiții speciale de salarizare, iar, pe de altă parte, pentru că principiul egalității de tratament în salarizare, pe care îl consacră, nu are conținutul pe care au încercat să îl acrediteze reclamanții.
Astfel, regimul juridic al salarizării este, inevitabil, diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă ca toate activitățile profesionale să fie remunerate identic. Or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării, într-un atare domeniu, având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, față de absența oricărui temei al pretențiilor formulate de reclamanți, de a beneficia de creșterile salariale acordate altor categorii profesionale, acțiunea formulată de aceștia a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Dată fiind admiterea, la termenul de judecată din data de 10.11.2008, a excepției lipsei capacității juridice civile a Guvernului României și, implicit, a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia în conflictul de muncă dedus judecății, prima instanță a constatat că, Guvernul României nu are calitatea de pârât în prezenta cauză, astfel că acțiunea a fost respinsă, față de acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Față de soluția dată cererii principale, drepturile solicitate de reclamanți fiind respinse în totalitate, instanța de fond a apreciat că nu mai are a analiza cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, G, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. . criticile formulate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, se constată că recurenții susțin în esență pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată astfel că Deciziile nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 ale Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu își găsesc aplicabilitatea în speță întrucât instanța, în această cauză dedusă judecății, trebuia să aibă în vedere că principiul nediscriminării este reglementat nu numai de dispozițiile art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, modificată și completată, dar și de dispozițiile art.5 și 6 din Codul muncii, care, de asemenea, interzic discriminarea.
Cum, prin OG nr.6, nr.8, nr.10 și nr.11 din 2007 s-au prevăzut creșteri salariale ale funcționarilor publici, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, personal salarizat potrivit OUG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalul salarizat potrivit anexelor nr.2 și 3 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, precum și pentru personalul didactic din învățământ salarizat potrivit Legii nr.128/1997 privind statutul personalului didactic, cu excepția judecătorilor și procurorilor, s-a creat, astfel, un caz de discriminare ce intră sub incidența depozițiilor art.5 și 6 din Codul muncii, dar și al dispozițiilor europene, care consacră acest principiu al discriminării în art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
De altfel, chiar Constituția României consacră expres în art.16 și art.20 principiul egalității în drepturi al tuturor cetățenilor țării, indiferent de rasă, sex, naționalitate, etnie, religie, și faptul că, în caz de conflict între normele interne și cele internaționale pe care România le-a ratificat, prioritatea aparține normelor internaționale.
Nu se poate invoca faptul că personalul din cadrul autorității judecătorești dispune de condiții speciale de salarizare, deoarece fiecare categorie socio-profesională are o lege specială, o lege proprie de salarizare (învățământ, funcționari publici, organele de poliție, etc).
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei decizii.
Recurenții critică sentința instanței de fond față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că hotărârea este nelegală, deoarece instanța de fond a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o norma de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecații sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este nefondată.
Reclamanții, procurori în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Consiliul Superior al Magistraturii la plata drepturilor bănești constând în acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 în OG nr.10/2007.
Concret, reclamanții au solicitat să se constate că acest act normativ care are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor pe motiv că s-a creat o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de reclamanți dar neacceptată de Tribunal este greșită câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii speciale, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000 respectiv a legii speciale nr.154/1998.
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale, care nu le mai asigură acestora un trai decent. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor și tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia, toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria personalului auxiliar și conex sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat că Deciziile nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 ale Curții Constituționale, sunt aplicabile în cauză raportat la temeiul juridic invocat de recurenții-reclamanți -fila 3 dosare fond - art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, modificată și completată.
Se va reține astfel că legal a statuat Tribunalul că prin deciziile cu caracter obligatoriu, potrivit art.147 alin.4 din Constituția României și anume Deciziile nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României partea I nr.537 din 16 iulie 2008 și Decizia nr.1325/4 decembrie 2008 publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr.872 din 23 decembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și pentru a restabilit situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 și ale art.11 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus, sens în care acțiunea reclamanților este neîntemeiată.
Recurenții invocă, în motivarea recursului, principiul "la muncă egală salariu egal" consacrat de dispozițiile art.5 și 6 Codul muncii. Aceasta nu înseamnă însă identitate de salarizare, fiind în realitate transformare pe plan intern a Deciziei nr.75/177/CEE privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului salarizării egale între bărbați și femei, principiul egalității de remunerare însemnând, pentru aceeași muncă sau pentru muncă care i se trebuie o valoarea egală, eliminarea oricărei discriminări bazate pe sex.
Însă asigurarea egalității de tratament, fie că este vorba de salariați sau angajatori nu înseamnă neapărat uniformitate, neluarea în considerare a particularităților și cerințelor specifice fiecărei activități.
Se invocă totodată că principiul egalității este consacrat de asemenea de art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că în caz de conflict între normele interne și normele internaționale pe care România le-a ratificat, prioritate au normele internaționale.
Nu trebuie neglijat sub acest aspect că, nu există un conflict între normele interne și cele internaționale privind principiul egalității pentru a aplica cu prioritate normele internaționale, cu atât mai mult cu cât nici nu se individualizează în concret în ce constă acest conflict. Totodată, examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor și conformitatea acestora cu principiul egalității, statuat de Constituție, revine Curții Constituționale.
În acest sens, în jurisprudența sa Curtea Constituțională a statuat în mod constant că reglementarea criteriilor de determinare a indemnizațiilor sau a salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor, adaosurilor și a primelor, indemnizațiilor, salariilor de bază, intră în competența legiuitorului. Este astfel dreptul legiuitorului de a face diferența corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale, în acest sens fiind conținutul Deciziei nr.108/14 februarie 2006 a Curții Constituționale - publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.212/08.03.2006, decizie care stabilește instituirea anumitor drepturi salariale suplimentare, sporuri, prime, stimulente, doar acestor categorii socio-profesionale nu sunt încălcate prevederile constituționale ale art.16 alin.1 din Constituția României și nici ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea oricărei discriminări.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți, împotriva sentinței civile nr.260 din 10 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(5156/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2009
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./19.06.2009
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
