Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 784/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 784/R-CM
Ședința publică din 17 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florina Andrei judecător
JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
JUDECĂTOR 3: Jeana Dumitrache
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O-PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, S,-, județul O și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, B, str.-, sector 5, împotriva sentinței 128/F-CM din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: recurenții-pârâți, intimații-reclamanți, G, G, intimații-pârâți Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Olt și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosar s-au depus note de ședință din partea Ministerului Justiției și Libertăților.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.09.2007, reclamanții, O, G și G au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul Olt și Curtea de Apel Craiova, precum și pe Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru a fi obligați la plata despăgubirilor salariale reprezentând sporuri salariale de 15% începând cu luna septembrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, sume ce vor fi actualizate la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative menite să confere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la aceste informații.
Potrivit articolului unic, pct.1 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut ca sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% să se acorde nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici.
Au mai fost invocate prevederile art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, prin care s-a acordat spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului de prevenire și combatere a spălării banilor, precum și dispozițiile art.23/1 alin.3 din nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cu care, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care i-a cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.
S-a mai arătat că potrivit art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările nu au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament".
S-a motivat acțiunea și în sensul că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu, deoarece judecătorii militari precum și membrii consiliului director al, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară/indemnizație, iar judecătorii civili (care controlează inclusiv actele ) nu beneficiază de un astfel de spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinară.
În același sens, este și art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și jurisprudența, care prevăd că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului nr.OG137/2000, rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, exercitarea unor drepturi referindu-se la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a unor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă ce poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000.
În al doilea rând s-a susținut că din examinarea tuturor dispozițiilor legale, invocate apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punct de vedere al activității desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți în a reține "situația comparabilă"- categoriile profesionale în raport de care reclamanții consideră că se află într-o situație comparabilă - element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.
Conținutul concret, diferit al atribuțiilor de serviciu ale magistraților față de alte categorii profesionale, precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați.
De asemenea, a formulat întâmpinare în cauză și Ministerul Economiei și Finanțelor prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive, arătând că între el și reclamanți nu există raporturi juridice de muncă și că nu este nici ordonator principal de credite față de reclamant, această calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției care este obligat să prevadă în bugetul propriu cheltuieli din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți.
S-a invocat și lipsa competenței materiale a Tribunalului O l t, susținând că este competentă să judece litigii privind drepturile salariale ale magistraților Curtea de Apel București, conform art.36 din nr.OUG27/2006, privind salarizarea magistraților.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a arătat că sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de nici un text de lege în vigoare pentru reclamanți, normele legale invocate de aceștia prin acțiune nu fac referire expresă la acordarea acestor sporuri pentru reclamanți, care nu manipulează și nu gestionează informații clasificate astfel cum sunt ele definite prin Legea nr.182/2002.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și-a exprimat punctul de vedere în sensul că în speță, legile care stabilesc sporul de confidențialitate definesc clar categoriile profesionale specifice ce intră sub incidența lor, reclamanții nefăcând parte din categorii s-ar putea considera analoage.
S-a mai arătat că există o distincție privind atribuțiile și sarcinile de serviciu ale judecătorilor reflectate prin drepturi specifice, față de categoriile de persoane care beneficiază de spor de confidențialitate.
În cauză a formulat cerere de strămutare Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice O, în baza art.37 Cod procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală prin încheierea nr.2270 din 3 aprilie 2008, pronunțată în dosarul nr-, a admis cererea de strămutare și a dispus strămutarea judecării procesului civil la Tribunalul Argeș, care prin încheierea din 26 iunie 2008 a scos de pe rol în temeiul dispozițiilor art.I alin.1, coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008 și a înaintat-o Curții de APEL PITEȘTI spre competentă soluționare.
Prin sentința civilă nr.128/F-CM din 22 octombrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Olt să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 %, începând cu luna septembrie 2004 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii și în viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Olt să facă mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce pârâților sus-menționați fondurile necesare efectuării acestor plăți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor s-a constatat că este neîntemeiată, față de prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora această instituție elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, iar conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, rezultă că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanții sunt judecători la Tribunalul O l t, acesta având calitatea de angajator.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții îndeplinesc funcția de judecători în cadrul Tribunalului O l t, deci fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
În calitate de judecători, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, le-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanți, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acest dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În ceea ce privește acordarea și pentru viitor a acestui spor, s-a constatat că salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la îndeplinirea termenului.
Fiind vorba de un drept salarial al reclamanților neacordat de angajator, pârâtul Tribunalul Olta fost obligat la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților față de prevederile Decretului nr.96/1976.
Față de aceste considerente, prima instanță a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Olt să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2004 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii și în viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva sentinței civile nr.128/F-CM/22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie au declarat recurs, în termen legal, pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice O - pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției și Libertăților, care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice O - pentru Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat, în esență, următoarele motive de recurs:
- instanța de fond în mod greșit nu a avut în vedere că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice, întrucât Ministerul Justiției și Libertăților are obligația legală de plată a drepturilor salariale și de a efectua demersurile necesare la Ministerul Economiei și Finanțelor în vederea obținerii creditelor bugetare necesare asigurării plății drepturilor salariale prevăzute de lege;
- nu s-a avut în vedere că nu Ministerul Economiei și Finanțelor are atributul aprobării bugetelor pentru fiecare instituție și această obligație vine de la lege și aparține Guvernului României;
- instanța de fond trebuia să admită lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, motivat de faptul că această instituție publică, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu poate fi parte într-un astfel de proces, întrucât este un terț privind raporturile juridice deduse judecății, neavând atribuții referitoare la angajarea și salarizarea reclamanților;
- conform art.25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice și în raport de obiectul acțiunii, rezultă că Ministerul Economiei și Finanțelor nu a participat în mod nemijlocit la încheierea de raporturi juridice cu reclamanții, această concluzie desprinzându-se și din Legea nr.45/2007 care a aprobat nr.OUG27/2006;
- pe fondul cauzei se susține că reclamanții nu sunt îndreptățiți la sporul de confidențialitate, deoarece nu gestionează și nu manipulează informații clasificate conform Legii nr.182/2002 și nici nu fac parte din categoriile socio-profesionale enumerate restrictiv de Legea nr.444/2006.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și pe cale de consecință respingerea acțiunii față de această instituție.
În drept pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.3041Cod procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive:
- prima instanță în mod greșit a pronunțat o hotărâre prin care a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale care nu sunt prevăzute de nr.OUG26/2006, act normativ incident în materia salarizării magistraților.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că hotărârea pronunțată de prima instanță în acordarea unui drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare a transformat instanța într-un organ de legiferare.
Se consideră cu privire la această critică că sunt incidente dispozițiile art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă.
- hotărârea pronunțată de tribunal este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial, motiv de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă sporul de confidențialitate pentru magistrați, că nu există discriminare în raport cu prevederile art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și că situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu cea a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special, respectiv salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor sau personalul din Aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a mai menționat că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004.
S-a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat și modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
La dosarul cauzei, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a depus și note de ședință aflate la fila 19-20 dosar recurs, prin care a solicitat admiterea recursului și respingerea pretențiilor reclamanților ca fiind neîntemeiate.
Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în cele două recursuri și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Primul recurs formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice O - pentru Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, deoarece Ministerul Economiei și Finanțelor, în raport de reclamanții-judecători și de obiectul acțiunii, trebuie să stea ca parte procesuală în prezentul litigiu, întrucât este instituția care elaborează bugetul de stat, precum și proiectul legii de rectificare a acestuia, măsură fără de care Ministerul Justiției și Libertăților se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor salariale solicitate de reclamanți.
A doua critică este nefondată deoarece, chiar dacă Guvernul României pune la dispoziția Ministerului Justiției și Libertăților fondurile necesare plății drepturilor salariale, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor propune proiectul de rectificare a bugetului de stat pentru Ministerul Justiției și Libertăților care trebuie să cuprindă și aceste sume.
Cea de-a treia critică este nefondată, deoarece așa cum s-a menționat și mai sus, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză în raport de obiectul acțiunii și ținând cont de art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, întrucât acest minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
De asemenea, conform art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Întrucât reclamanții au solicitat prin acțiune alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite în cazul admiterii acțiunii, rezultă că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, în raport și de prevederile legale menționate mai sus.
A patra critică este nefondată întrucât, așa cum s-a menționat și în analizarea criticilor de mai sus, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor în mod corect a fost chemat în judecată de reclamanți pentru că este instituția care trebuie să propună alocarea către ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției și Libertăților a plății drepturilor salariale pentru petenți, în cazul admiterii acțiunii.
Ultima critică din acest recurs este nefondată, deoarece prima instanță în mod legal a soluționat fondul cauzei, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și existența unei prevederi discriminatorii față de judecători în raport cu alte categorii socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, ținând cont că magistrații prin activitatea desfășurată intră în contact cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând de exemplu în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, protecția minorilor, secretul bancar, etc.
Faptul că magistrații nu sunt cuprinși în Legea nr.444/2006, nu înseamnă că nu gestionează informații clasificate, așa cum s-a arătat mai sus și că nu există discriminare în raport de alte categorii socio-profesionale cărora li se acordă acest spor.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice O - pentru Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.128/F-CM din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților cetățenești este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, întrucât prima instanță nu s-a transformat într-un organ de legiferare, ci a analizat în raport de obiectul cauzei și de probele de la dosar, dar și de normele legale interne și internaționale, dacă în speță există discriminare conform art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului între reclamanții judecători și alte categorii socio-profesionale care primesc sporul de confidențialitate de 15%, ținând cont de specificul muncii judecătorilor care intră în contact cu informații confidențiale care sunt clasificate sau secrete de serviciu.
Curtea constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, deoarece prima instanță prin hotărârea pronunțată nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci a analizat litigiul în raport de obiectul acestuia și coroborând probele de la dosar, precum și interpretând textele de lege (interne și internaționale) aplicabile în speță.
A doua critică este nefondată, deoarece așa cum s-a analizat și menționat și în ultima critică din recursul Ministerului Economiei și Finanțelor, prima instanță a soluționat legal pe fond cauza.
În plus față de motivele arătate mai sus, Curtea precizează că prin art.26 din codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o cauză a raporturilor juridice de muncă care, având caracter sinalagmatic, presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă, indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute, în concordanță cu principiile constituționale preluate de codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din codul muncii.
Față de aceste considerații, reclamanții-judecători se află într-o situație comparabilă și chiar identică cu personalul din unitățile bugetare speciale cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Rezultă că în mod legal prima instanță a făcut aplicarea art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a reținut discriminarea judecătorilor-reclamanți în raport de celelalte categorii socio-profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate de 15 %.
În concluzie, în speță nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece prima instanță a pronunțat o hotărâre legală.
Pentru toate aceste motive, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.128/F-CM din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O - PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în S,-, județ O și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, str.-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.128/F-CM din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie, intimați fiind reclamanții, O, G, G, toți cu domiciliul ales la Tribunalul O l t, cu sediul în S,-, județ O și pârâții CURTEA DE APEL CRAIOVA, cu sediul în C, B-dul - nr.4, județ D, TRIBUNALUL O L T, cu sediul în S,-, județ O, în contradictoriu și cu intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/05.05.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Florina AndreiJudecători:Florina Andrei, Daniel Radu, Jeana Dumitrache
