Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 785/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 785/R-CM
Ședința publică din 17 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florina Andrei judecător
JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
JUDECĂTOR 3: Jeana Dumitrache
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.193/F-CM din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: recurentul-pârât, intimatul-reclamant, intimații-pârâți MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și intimatul-pârât-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată recursul în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului O l t, reclamantul, grefier-arhivar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe primii trei pârâți la plata sporului de confidențialitate de 15 % începând cu data de 14.01.2008 la zi și în continuare, actualizat cu indicele de inflație la data executării, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului. S-a mai solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor fonduri.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin acte normative speciale le-a fost acordat spor de confidențialitate diferitelor categorii profesionale: personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, funcționari publici, personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Acest drept nu a fost prevăzut însă și pentru personalul auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor, cu toate că și pentru această categorie profesională art.78 din Legea nr.567/2004 a prevăzut obligația de păstrare a secretului profesional și de confidențialitate în legătură cu faptele și informațiile despre care i-au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Susține reclamantul că în acest fel s-a creat o discriminare între persoanele pentru care legea a instituit obligația de confidențialitate, încălcându-se dispozițiile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.16 din Constituție, precum și dispozițiile nr.OG137/2000.
Prin cererea formulată la 22.04.2008 (filele 25-27), pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, în situația admiterii acțiunii, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantului.
Prin întâmpinarea formulată (filele 18-24) același pârât a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că, față de dispozițiile art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 care fac trimitere la dreptul comun, în speță competența în primă instanță aparține Judecătoriei Slatina.
Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că, prin acordarea sporului de confidențialitate reclamantului, s-ar schimba sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
De asemenea prin admiterea acțiunii s-ar încălca principiul neretroactivității legii, având în vedere că Legea nr.444/2006 referitoare la personalul militar și funcționari publici cu statut special, pe care se întemeiază acțiunea, a intrat în vigoare abia la data de 1 februarie 2006.
Mai susține recurentul că reclamantul nu face parte din nici una dintre categoriile de personal pentru care prin legi speciale s-a instituit un spor de confidențialitate și că prin acordarea acestui spor instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești adăugând la lege.
Prin întâmpinarea formulată (fila 34) Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Oas olicitat respingerea cererii de chemare în garanție, arătând că această instituție nu trebuie confundată cu Statul Român și cu bugetul de stat și că rolul ei este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea nr.500/2002. A susținut chematul în garanție că nu are atribuții în angajarea și salarizarea reclamantului, raporturi juridice de muncă existând între acesta din urmă și ceilalți pârâți.
Prin încheierea nr.3824/10.06.2008 pronunțată în dosarul nr-, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării acestui dosar de la Tribunalul Olt la Tribunalul Argeș, pe rolul acestei ultime instanțe cauza fiind înregistrată la data de 4.07.2008.
Prin încheierea din 24.09.2008, în temeiul art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008, Tribunalul Argeșa scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Curții de APEL PITEȘTI, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 24.10.2008.
Prin notele de ședință formulate (filele 18-21) pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat decizia nr.821/3.07.2008 prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din aceste dispoziții se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generale, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Prin sentința nr.193/F-CM/18 noiembrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârâți să plătească reclamantului sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 14.01.2008 la zi și în continuare, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
A respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Din actele dosarului instanța a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, curtea a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâți.
În ceea ce privește excepția de necompetență materială invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Curtea a constatat că obiectul acțiunii reclamantului îl constituie obligarea angajatorului de a plăti sume de bani în legătură directă cu executarea atribuțiilor de serviciu și cu referire la unul din elementele esențiale ale raportului de muncă (salariul), ceea ce înseamnă că prezentul litigiu nu poate fi calificat decât ca un litigiu de muncă, pentru care prin dispoziții speciale s-a prevăzut o anumită competență. Astfel, dispozițiile nr.OUG75/2008 dau în competența curților de apel soluționarea în primă instanță a litigiilor privind drepturile bănești ale personalului auxiliar al instanțelor și parchetelor, situație față de care se apreciază că este competentă să soluționeze prezentul dosar în primă instanță Curtea de APEL PITEȘTI.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că între această instituție și eclamant nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având-o ceilalți pârâți.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă nici față de reclamant, nici față de pârâtul care l-a chemat în garanție.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a analizat cu prioritate admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, reținând următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului MINISTERUL PUBLIC în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. El este încadrat ca grefier-arhivar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, începând cu data de 14.01.2008.
Reclamantului, în calitate de personal auxiliar de specialitate, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantului, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
A apreciat instanța că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamant reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantului prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantul ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor, Curtea a apreciat-o ca întemeiată, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
În temeiul Decretului nr.92/1996 au fost obligați aceiași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă ale reclamantului.
Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal a declarat recurs MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, după cum urmează:
- motivarea acțiunii formulată de către intimatul-reclamant pe prevederile nr.OUG137/2000 este nelegală, raportat la decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale potrivit cu care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale și instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992;
- instanța a admis în mod nelegal plata pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea de salarizare;
- prima instanță a dispus în mod nelegal obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești;
- instanța de fond a dispus în mod nelegal admiterea capătului de cerere privind plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, în situația în care recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată, fără baza legală pentru respectiva cheltuială;
- în mod greșit s-a pronunțat instanța cu privire la obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare, recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată în carnetele de muncă pe considerentul că aceste sporuri se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în acesta, deci nu pot face obiectul transcrierii în carnetul de muncă;
- în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația în care a admis acțiunea reclamantului.
Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-pârât, curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Prima și a treia critică vor fi examinate împreună și vor fi respinse de către curte pentru următoarele considerente.
Nu se poate susține că acțiunea a fost greșit admisă pe considerentul că nu există un temei legal în legea specială și că referire la nr.OG137/2000 nu ar avea incidență în speța dedusă judecății.
Astfel, în mod legal a fost admisă acțiunea.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pe de altă parte, în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamant constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantului, acestea ar fi prejudiciat deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin decizia nr.46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale (decizia nr.VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
A doua critică, de asemenea, este nefondată și va fi respinsă de către curte pentru următoarele considerente.
Astfel, salariul reprezintă o prestație periodică, iar dispozițiile art.110 alin.2 Cod pr.civilă, permit solicitarea, înainte de termen, a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit cu care drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând, bine înțeles, ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului, situație față de care intimatul-reclamant este îndreptățit să solicite acest spor și pe viitor.
A patra critică este, de asemenea, nefondată și anume aceea prin care se critică sentința cu privire la admiterea capătului de cerere privind reactualizarea sumelor, deoarece potrivit dispozițiilor art.161 din Codul muncii salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul de muncă.
În art.4 al acestui text se prevede că, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Cum în speța de față, prin neplata la termen a acestor drepturi s-a cauzat un prejudiciu intimatului-reclamant, în mod legal a fost admis acest capăt de cerere.
Și critica privind efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă este nefondată față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cu care salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adausuri, astfel că și sporul acordat prin sentința recurată este inclus în salariu existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
Nefondată este și ultima critică și anume aceea prin care s-a respins cererea de chemare în garanție față de Ministerul Economiei și Finanțelor, prima instanță constatând în mod legal că între această instituție și intimatul-reclamant nu există raporturi juridice de muncă, calitatea de angajator având-o ceilalți pârâți.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă conform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Față de cele arătate mai sus, curtea, în baza dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă și art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.193/F-CM din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-, intimați fiind, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL OLT și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
22.04.2009
Red.JD
EM/2 ex.
Jud.fond.
Președinte:Florina AndreiJudecători:Florina Andrei, Daniel Radu, Jeana Dumitrache
