Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1636/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1636/R-CM
Ședința publică din 10 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin judecător
JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Laura
Grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.503/CM din 11 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul-reclamant, lipsind recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, intimații-reclamanți și intimații-pârâți Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul-pârât depune la dosar concluzii scrise, sentința civilă nr. 57 CC/16.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, fișa dosarului nr- din care rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate împotriva sentinței menționate mai sus și decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție publicată în nr.495/16.07.2009.
Arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Intimatul-reclamant, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele invocate în concluziile scrise depuse la dosar și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, onstată că prin cererea înregistrată la data de 04.12.2008 pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanții, -, G, G, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să calculeze și să plătească drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data pronunțării sentințelor civile nr. 764/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 212/R/2008, nr. 836/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 161/R-CM/2008 și nr. 187/CM/2008, irevocabilă prin decizia nr. 396/R-CM/2008 și până la data pronunțării sentinței, precum și pe viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt discriminați prin neacordarea sporului de confidențialitate în raport de celelalte categorii de bugetari care beneficiază de acest drept, invocând în acest sens dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, jurisprudența Curții Europene, art. 5 și art. 154 alin. (3) din Codul muncii și art. 2 alin. (1) din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare.
Au arătat reclamanții că potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor, iar nerespectarea acestor prevederi constituie abatere disciplinară.
Totodată, conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului Deontologic al judecătorilor și procurorilor, aceștia au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Față de dispozițiile art. 111 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari, motiv pentru care, în mod cert și acestei categorii îi incumbă obligația mai sus menționată.
Potrivit art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, sporul de confidențialitate se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr. 555/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
De asemenea, judecătorii militari precum și membrii Consiliului Director al beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% din solda lunară/indemnizație, în timp ce judecătorii civili, care controlează inclusiv actele, nu beneficiază de un astfel de spor, deși obligația este aceeași iar nerespectarea ei constituie abatere disciplinară.
Mai mult, dreptul solicitat de reclamanți în prezenta acțiune a fost recunoscut pe cale judecătorească, pentru perioade diferite, pronunțându-se în acest sens sentințele civile nr. 764/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 212/R/2008, nr. 836/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 161/R-CM/2008 și nr. 187/CM/2008, irevocabilă prin decizia nr. 396/R-CM/2008.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care să impună un tratament nediferențiat.
În acest sens, pârâtul a invocat Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională, care a statuat că dispozițiile nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin sentința civilă nr. 503/CM/11.03.2009, Tribunalul Argeș, sesizat prin declinarea competenței materiale, a dmis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamanților sporul de confidențialitate în cuantum de 15%, lunar, aplicat la indemnizația de încadrare brută, începând de la data pronunțării sentințelor civile nr. 764/CM/2007, nr. 836/CM/2007 și nr. 187/CM/2008 și în continuare, drepturi salariale ce vor fi actualizate la data plății lor efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din justiție (instituții finanțate de la bugetul de stat), îndeplinind funcții de judecător și asistent judiciar iar raporturile juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. (2) din acest cod.
Prin sentințele civile nr. 764/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 212/R/2008, nr. 836/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr. 161/R-CM/2008 și nr. 187/CM/2008, irevocabilă prin decizia nr. 396/R-CM/2008, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate de 15%, pentru perioada aferentă anilor 2004-2007, respectiv 27.02.2008 pentru reclamanta.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 111 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, art. 15 din Codul d eontologic și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Conform art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art.15 alin. 1 din nr.OG 6/2001, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al reclamanților, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată ( o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
Unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege, cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare.
S-a reținut că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 și art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Prin decizia Curții Constituționale invocată de către Ministerul Justiției și Libertăților s-au declarat neconstituționale prevederile art. 1 alin. 2, art. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, art. 4 din Carta socială europeană revizuită ratificată prin Legea nr. 74/1999, art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a), art. 40 alin. 2 lit. c) și f), art. 54 alin. 3, art. 65 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție. Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, s-a reținut că nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Tribunalul a constatat că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente și în raport de obligația instituită reclamanților în legea specială, art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și fișa postului, raportat la discriminarea creată acestora prin acordarea sporului de confidențialitate celorlalte categorii socio-profesionale pentru care este prevăzută obligația, instanța a apreciat ca întemeiată cererea, fiind admisă ca atare.
Întrucât s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de spor de confidențialitate, s-a apreciat că sporul trebuie să fie acordat acestora în continuare, atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea.
Actualizarea cu indicele de inflație a fost dispusă în baza art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Împotriva sentinței a formulat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:
- Soluționând cererea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau prin care se tinde la modificarea actelor normative, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3.07.2008, 1325/4.12.2008, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea de desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, instanța de fond și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
- Un alt motiv de recurs este acela potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Protecția împotriva discriminării consacrată de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, protocoalele adiționale la această convenție și de art. 16 din Constituție operează numai în privința recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate nu este unul recunoscut de lege deoarece nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare.
Nu se poate vorbi despre un drept al magistraților de a beneficia de spor de confidențialitate în condițiile în care dosarele de judecată sunt documente publice și activitățile desfășurate de aceștia nu implică intrarea în contact cu vreun tip de informație din cele enunțate în Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public -art. 12 lit. e) și f).
Ca excepție, doar în cazul judecătorilor de la secțiile penale ar exista obligația de confidențialitate, însă raportat la anumite acte care au caracter secret și în condițiile prevăzute de lege. Chiar și în cazul ședințelor de judecată în materie penală, art. 290 alin. 1 din Codul d e procedură penală prevede principiul publicității acestora.
Pe de altă parte, dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De aceea, nu face obiectul reglementării constituționale din art. 16, potrivit căreia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Un alt argument al motivului de recurs este acela potrivit căruia nu există discriminare deoarece tratamentul diferențiat nu privește persoane aflate în situații comparabile.
Magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu statut specific, reglementat de Legea nr. 303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice, drepturile salariale fiind stabilite prin act normativ special - nr.OUG 27/2006.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în hotărârea nr. 232/29.08.2007 a statuat că diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității.
Teza potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal.
Toate îndatoririle reglementate de statut trebuie privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei de magistrat, îndatoriri cărora le corespunde obligația angajatorului de plată a salariului.
apare ca o atribuție de sarcini normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 312 Cod procedură civilă.
Recursul nu este fondat.
În analiza primului motiv de recurs ce se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, trebuie pornit de la decizia nr. 46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al magistraților și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În adoptarea acestei interpretări, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele:
Sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative.
Nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
S-a arătat însă că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală - de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată și de documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă și la acte normative cu putere de lege.
În privința noțiunii de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Din cele reținute în soluționarea recursului în interesul legii se degajă o primă concluzie, și anume aceea că prin soluționarea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea rezultând din stabilirea prin norme legale a unui tratament diferențiat unor persoane aflate în situații analoage și invers, instanțele judecătorești nu încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.
Această dezlegare dată problemei privind nedepășirea atribuțiilor puterii judecătorești este obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) Cod procedură civilă.
Obligativitatea se impune și din alte perspective.
Pe de o parte, în motivarea Deciziei nr. 838/27.05.2009 Curtea Constituțională a arătat că o decizie emisă în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 Cod procedură civilă.
Mai mult, s-a arătat, nu poate constitui motivul exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești.
Din alt punct de vedere, normele internaționale care interzic discriminarea - art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenție - și practica CEDO impun statelor nu numai obligația de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicare a legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, dar și pe aceea de a da posibilitatea reparării prejudiciului suferit prin discriminare prin acces liber la justiție.
În baza celor reținute mai sus, Curtea constată că nu se regăsește cu privire la soluția criticată motivul de nelegalitate constând în pronunțarea hotărârii cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs potrivit căruia sentința este lipsită de temei legal.
Argumentele invocate de recurent, au mai făcut obiectul examinării în recursul în interesul legii, conform celor arătate mai sus.
În plus, s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistrații, cum sunt reclamanții din prezenta cauză, au potrivit art. 16 alin. 1 din Codul d eontologic, obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Legea nr. 182/2002 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă, rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Tratamentul diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului/indemnizației de bază.
Sporurile la salariul/indemnizația de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Ca atare, s-a arătat în considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, magistrații, magistrații-asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (1) din nr.OG 137/2000, republicată.
Despăgubirile trebuie stabilite raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul/indemnizația de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor.
Condamnarea prin sentință la efectuarea plății nu poate acoperi decât perioada în care subzistă discriminarea. Or, nu s-a recunoscut până în prezent de către recurentul-pârât acordarea respectivului spor pentru perioada supusă analizei, implicit încetarea tratamentului discriminatoriu. Iar existența acestui tratament discriminatoriu a fost stabilită prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum a reținut și instanța de fond.
Întrucât nu se regăsesc în cauză motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 3041Cod procedură civilă, în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 503/CM din 11 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, G, G, și, cu domiciliul ales la Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești, B-dul. - nr. 3-5, județul A și pârâții TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești, B-dul. - nr. 3-5, județul A și CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 2009, la Curtea de Apel Pitești - secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
31 ex./18.11.2009
Jud. fond: /
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Laura
