Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1869/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1869/R-CM
Ședința publică din 07 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător: -
Grefier: -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții recurent MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5,PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,cu sediul în Pitești,-, județul A, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA,cu sediul în Râmnicu V,-, județul V și chematul în garanțieMINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, cu sediul în str. G-ral, nr.17, județul V, împotriva deciziei civile nr.490 din 04 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, în baza împuternicirii depuse la dosar pentru recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, lipsind recurenții-pârâți Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, recurenta-chemată în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, intimații-reclamanți, G și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, arată că nu mai sunt cereri prealabile de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului pe fond.
Curtea, față de această împrejurare, constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, susține oral recursul formulat, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței iar pe fond respingerea acțiunii. Cu privire la recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, consilier juridic, pune concluzii de respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor de față constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 18.03.2009, reclamanții, G au chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de apel pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții la plata diferențelor de salariu, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare.
S-a mai solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale și reactualizarea drepturilor salariale în raport de indicele de inflație, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești să efectueze în carnetele de muncă ale salariaților mențiunile corespunzătoare
În motivarea acțiunii s-a arătat că, reclamanții îndeplinesc funcția de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, calitate în care au dreptul la plata unei indemnizații ce se va calcula în raport de valoarea de referință sectorială, ca și pentru funcțiile de demnitate publică, asigurându-se pe această cale principiul egalității, a excluderii privilegiilor și discriminărilor.
Prin sentința civilă nr.490 pronunțată la 04.05.2009, a fost admisă în parte acțiunea în sensul că Ministerul Public - parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea au fost obligați să plătească reclamanților diferența de salariu, calculată pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, reactualizată în raport de indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale.
Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești să efectueze în carnetele de muncă ale salariaților mențiunile corespunzătoare.
Împotriva hotărârii au formulat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Ministerul Economiei și Finanțelor pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Ministerul Public în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii atunci când a reținut că s-a săvârșit o discriminare între modul de calcul a salariilor cuvenite magistraților și cel al demnitarilor, făcând aplicație dispozițiilor OUG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, contrar deciziei nr.821/03.07.2008 a curții Constituționale, care a statuat caracterul neconstituțional a dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiilor art.27 din această ordonanță.
Prin recunoașterea în favoarea reclamanților a modului de calcul a drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, instanța de fond a adăugat la legea specială de salarizare a magistraților, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.
Ministerul Finanțelor Publice și-a motivat recursul în sensul că tribunalul a pronunțat o hotărâre fără temei legal și fără a se ține cont de lipsa calității procesual pasive a acestui pârât.
Analizând recursurile în limita motivelor invocate, se apreciază ca fondate pentru argumentele comune ce urmează:
Dispozițiile art. 11din Legea nr.50/1996, introduse prin OUG nr.83/2000 au fost abrogate prin OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților iar indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată OUG nr.177/2002, articolul 2 fost modificat, după cum urmează: "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc în baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță de urgență".
În același timp, prin art.3 din OUG nr.27/2006 s-a prevăzut că judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ce face parte din această ordonanță.
Deci, de la data apariției Legii nr.347/2003 pentru magistrați salarizarea s-a făcut pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexele legilor speciale de salarizare, fără a se mai avea în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Față de aceste prevederi legale, este nelegală soluția instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nemaiexistând temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG nr.177/2002, OG nr.23/2005 și OUG nr.27/2006.
A proceda astfel, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, din moment ce aceasta are obligația de a aplica normele legale în materie, ci nu de a introduce alte norme sau a le schimba cu alte prevederi nelegiferate.
În acest mod instanța de fond a soluționat cauza, admițând acțiunea, prin adăugarea la lege, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii.
Au susținut intimații - reclamanți, iar instanța reținut punctul lor de vedere, că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului OG nr.137/2000.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în nr.537/16.07.2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi al cetățenilor, totuși, unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia în cauzele în care au fost invocate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
S-a reținut, totodată, că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la alte acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțe Guvernului, iar dispoz.art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanță în sensul că aceasta are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie o normă nediscriminatorie.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, ca și prevederile art.61 alin.1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Cum potrivit art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, nu se poate reține că această diferențiere a valorilor de referință sectorială contravine OG nr.137/2000.
De altfel, prima instanță, după ce a reținut că în dreptul intern principiul nediscriminării este reglementat și de OG nr.137/2000, prin art.1 alin.2, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din aceasta, a apreciat totuși, față de decizia Curții Constituționale sus arătată, că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art.23 din Declarația universală Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Numai că, discriminarea presupune tratament inegal pentru persoane aflate în aceeași situație, ceea ce nu este cazul în speță.
Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri analoage sau comparabile, în speță nefiind un astfel de caz.
Practic prima instanță a stabilit intimaților - reclamanți o valoare de referință sectorială egală cu cea Procurorului General, a Prim procurorului General și Înaltei Curți de Casație și Justiție, a vicepreședintelui, a președintelui de secție și a judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu este posibil întrucât potrivit Legii nr.154/1998, anexa 2 numai cei sus menționați fac parte din persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.
Ar fi existat discriminare numai dacă pentru o parte din procurori și judecători, salariați ai aceleiași instituții, ar fi fost stabilită o valoare de referință, iar pentru o altă parte o altă valoare de referință sectorială.
Or, în prezenta cauză, valoarea de referință sectorială este diferită între judecătorii și procurorii instanțelor și cei care potrivit Legii nr.154/1998 fac parte din categoria celor ce ocupă funcții de demnitate publică, deci nu sunt situații similare, care să justifice o eventuală discriminare.
În raport de toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile.
PENTRU MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5,PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,cu sediul în Pitești,-, județul A,PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V și chematul în garanțieMINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, cu sediul în str. G-ral, nr.17, județul V, împotriva deciziei civile nr.490 din 04 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Modifică sentința și pe fond respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Judecător, Judecător,
- - -
Grefier,
-
Red.
/13 ex/17.12.2009
Jud.fond;
OPINIE SEPARATĂ,
Opiniem în sensul respingerii recursurilor declarate, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în discriminare este admisibilă, prin prisma rt.4 și art.16 din Constituția României care consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, a art.20 din legea fundamentală a statului care stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punctul(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, considerăm că acțiunea este admisibilă.
Asupra fondului acțiunii:
Salarizarea magistraților a fost reglementată prin dispozițiile art.11din Legea nr.50/1996.
În baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
Prin art.28 al aceleiași legi, au fost exceptate, de la aplicarea acesteia, categorii de personal prin acte ulterioare, pe cale de ordonanțe simple, puterea executivă inducând diferențierea între salarizarea corpului magistraților instanțelor inferioare, față de cea a corpului salariaților celorlalte puteri, dar și față de corpul magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca această diferențiere să fie fundamentată pe vreun argument.
Se ajunge, astfel, la concluzia că acest corp al magistraților s-ar constitui într-unul de inferior celor sus-arătați, contrar dispozițiilor art.1, pct.4 al Constituției României, care consacră, principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale.
A aprecia că funcția de demnitate publică, în sensul Regulamentului de organizare si funcționare a ICCJ este cea care atrage salarizarea comparabilă celei aplicate tuturor salariaților ai celorlalte puteri, ar conduce la ideea că inclusiv personalul contractual al curții întrunește această cerință, situându-se în rândul puterilor statului, în vreme ce, magistrații, din rândul cărora fac parte și reclamanții, nu îndeplinesc calitatea de persoane ce exercită puterea jurisdicțională în stat.
O asemenea concluzie este, însă, contrară întregului fundament al organizării statului român, ca republică de drept, democratică și socială, așa cum este el declarat în art.1 alin.3.
Acesta este motivul pentru care, la art.1, pct.4 din Constituția României se consacră separația și echilibrul puterilor în stat, iar potrivit art.125 alin.1, judecătorii sunt numiți de către Președintele României, care exercită, cf.art.80, alin 1 din Constituție, puterea reprezentativă.
Totodată, prin intermediul instanțelor judecătorești se realizează justiția în stat (Capitolul.IV) ca parte a autorității publice (Titlul III), așa cum, prin intermediul parlamentului, se exercită autoritatea reprezentativă și legislativă (Capitolul I), prin cel al președintelui, puterea reprezentativă (Capitolul II), iar prin Guvern, cea executivă (Capitolul III).
De aceea, nu se poate concluziona că magistrații nu ar îndeplini o funcție de demnitate publică, funcție caracterizată prin numirea, în temei constituțional, de către Președintele țării și care are, de esența ei, rolul exercitării, în deplină independență, supunându-se numai legii, puterea jurisdicțională în stat, indiferent de nivelul instanței.
Potrivit art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, indemnizațiile pentru magistrați si salariile de baza pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala prevăzuta de lege pentru funcții de demnitate publica alese si numite din cadrul autorităților legislativa si executiva, valoarea corectata periodic in raport cu evoluția preturilor de consum in condițiile stabilite de prevederile legale.
In baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplica persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe baza de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
În același timp, prin art.1(1) al nr.OUG134 din 17 septembrie 1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, începând cu luna sept.1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Ordonanța a fost, fără modificări, aprobată prin Legea nr.714/3 2001 în vigoare și în prezent.
Prin întâmpinarea sa, Ministerul Justiției invocă abrogarea disp.art.art.1/1 din Legea nr.50/1996, prin puterea art.50 din nr.OUG177/2002.
Fără a lua în discuție chestiunile legate de legalitatea reglementării în materia legilor organice, avute, de altfel, în vedere, de către la pronunțarea deciziei sale nr. 21din 10 martie 2008, se ignoră faptul că, potrivit art.2 - (1) din aceeași ordonanță, indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul ordonanței de urgență.
Prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Of.nr.525/22 iulie 2003 alineatul (1) al art.2 a fost modificat, în sensul că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 ordonanței.
Nivelul acesteia era de 1.833.754 lei pentru 31.12.2002 adică chiar valoarea de referință aplicabilă funcțiilor de demnitate publică.
Pentru anii 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel, atât magistraților, cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite(art.48 din nr.OUG177/2002 și nr.OUG191/2002 pentru anul 2003 respectiv OUG123/2003 pentru anul 2004).
Pentru a se ajunge la situația necorelării corectărilor acestei valori cu cea aplicabilă în cadrul autorităților legislativa si executivă, s-a introdus, în cuprinsul nr.OUG24/30 martie 2000, distincția inaplicabilității acesteia în privința personalului din organele autorității judecătorești, salarizat potrivit Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin dispozițiile art.13 lit.a).
Totodată, a fost adoptată o lege separată, de stabilire a unor noi creșteri ale acestei valori, respectiv, nr.OUG23/2005, aprobată prin Legea nr.100/2005 și, apoi, tot astfel diferențiat, prin acte ale guvernului, inclusiv la nivelul anului 2008, când a fost formulată acțiunea de față.
Ceea ce este, însă, relevant, pentru soluționarea pricinii, o constituie scopul declarat al acestor indexări ale criteriului în funcție de care se formează veniturile salariale la nivelul bugetului de stat: potrivit art.1, alin.1 al nr.OG134/1999, acest scop este cel al echilibrării veniturilor realizate de angajații bugetari, în raport de evoluția prețurilor de consum.
Scopul declarat al acestei indexări este, potrivit art.1 alin.1 al nr.OG134/1989, al echilibrului veniturilor realizate de angajații bugetari în raport de evoluția prețurilor, de consum.
Or, prin actele sale, Guvernul României nu a făcut altceva decât să stabilească indicii cu care, această actualizare, în funcție de evoluția prețurilor de consum, avea a se face.
Ca atare, reglementarea referitoare la modul în care se constituie aceste venituri, respectiv faptul că ele suportă diferite sporuri menite să protejeze anumite drepturi ale personalului (securitate fizică, neuropsihică, obligația de confidențialitate etc.), unele dintre ele protejate inclusiv prin acte normative ale comunității internaționale (Directiva Consiliului 89/391 din 19 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare de măsuri vizând promovarea ameliorării securității și sănătății în muncă) sau la compensarea unor limitări legale ale unora dintre acestea, tind la diferențierea acestor categorii de personal, în funcții de conducere distincte în care ele activează.
, însă a valorii de referință sectorială în raport de evoluția prețurilor de consum, reprezintă o măsură de protecție socială împotriva unui fenomen economic care atinge deopotrivă pe toți beneficiarii veniturilor bugetare.
Or, a considera că anumite categorii nu ar necesita o egală protecție raportat la toate celelalte cărora ea le este oferită, fără a exista un temei pentru o asemenea distincție, constituie o flagrantă discriminare.
De aceea, măsura prin care puterea executivă a stabilit, ulterior anului 2005, valori distincte ale acestei măsuri de protecție a indexării valorii de referință sectorială numai în ceea ce privește categoria de titulari ai funcției publice a puterii jurisdicționale tinde a discrimina negativ pe reclamanți față de toți ceilalți cetățeni plătiți de la bugetul statului în aceleași condiții economice ale evoluției prețurilor.
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta este nefondat, pentru aceleași argumente, pe larg expuse de prima instanță, care nu vor mai fi reluate de instanța de recurs.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se impune respingerea recursurilor, ca nefondate.
red./17.12.2009
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana
