Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 53/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
Decizia civilă nr.53
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
Grefier:- -
S- luat în examinare recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.837 din 01.09.2009, dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și intimații Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul C-S, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanți avocat, lipsă fiind restul părților.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, la data de 13.10.2008, reclamanții, fost personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Moldova Nouă, al Judecătoriei Bozovici și al Judecătoriei Caransebeș, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul C-S, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sporului de stres, în procent de 50%, calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 1 aprilie 2004 până la 31.12.2004, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, se arată că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar".
Ulterior, prin art.50 din nr.OUG177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr.50/2006, abrogare ce a fost înlăturată prin art.41 din nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și alte categorii de personal din sistemul justiției, prin faptul că acest ultim act normativ, a abrogat în totalitate nr.OUG177/2002.
S-a ajuns la această concluzie, dat fiind faptul că, în timp ce nr.OUG177/2002 prevedea expres în art.50 că se abrogă și Legea nr.50/1996, în art.41, se prevede expres că se abrogă numai nr.OUG177, nu și Legea nr.50/1996.
În atare situație, se apreciază că dreptul prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și pe cale de consecință, el trebuia acordat, în continuare, judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate, lucru care nu s-a făcut.
Mai mult decât atât, la data stabilirii acestui drept, în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă din condițiile în care judecătorii își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste condiții nu s-au schimbat, ci, dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficiență sporită, care, în situația existenței unui sistem legislativ stufos și uneori contradictoriu și a unor condiții de muncă neadecvate etapei actuale, duc, fără doar și poate, la creșterea celor doi factori de risc.
La cele de mai sus, se mai adaugă și presiunile indirecte venite din partea justițiabililor care, abuzând de dreptul lor de petiționare, au formulat împotriva judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate numeroase sesizări, reclamații și plângeri penale, total nejustificate, ce au drept consecință, creșterea suprasolicitării neuropsihice și a stresului judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, republicată și modificată cu modificările ulterioare, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, respectiv nr.OG8 din 24.01.2007, Cap.II art.7, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.72 din 31.01.2007 intrat în vigoare la 3.02.2007.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat Întâmpinare, prin care se invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fond, se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, se arată că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada anterioară datei de 13.10.2005.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr.567/2004 cu modificările aduse prin Legea nr.17/2006, șoferul nu avea calitatea de personal conex personalului auxiliar de specialitate; până la data intrării în vigoare a legii speciale de salarizare a personalului auxiliar de specialitate - nr.OG8/2007, anume februarie 2007, nu există temei legal pentru acordarea sporului de risc celor încadrați la instanțe în funcția de șofer.
În privința personalului auxiliar de specialitate art.47 al Legii nr.50/1996 și-a încetat aplicabilitatea de la momentul intrării în vigoare a nr.OG8/2007, astfel încât după această dată nu mai există temei legal pentru acordarea sportului de stres și suprasolicitare neuropsihică.
Prin sentința civilă nr.837 din 1.09.2009, Tribunalul C-S a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și pe cale de consecință a admis acțiunea formulată de reclamanții, și a obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de bază brută lunară(brută de încadrare), de la 1 aprilie 2004 la 31.12.2004.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
1.Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune
Termenul de prescripție curge de la data pronunțării Deciziei nr.21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci nu s-a împlinit prescripția, care este de 3 ani.
În consecință, Tribunalul a constatat că excepția invocată este nefondată și a procedat la respingerea acesteia.
2.Asupra fondului cauzei:
Reclamanții au avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Moldova Nouă, al Judecătoriei Bozovici și al Judecătoriei Caransebeș, deci au fost angajați ai Ministerului Justiției în perioada 1996-2004, conform datelor înscrise în cărțile de muncă depuse, în copie, la dosar.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art.42 al nr.OG83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1006, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Ori, prin art.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art.56-62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea ctelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct.3 din aceeași Lege nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art.2 alin.3 pct.b lit.d din Decretul nr.247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: (1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificare, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea a fost dispus în mod nelegal.
Înlăturarea acestui drept ar contraveni și dispozițiilor art.49 (actualul art.53 din Constituția revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar și prevederile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, art.1 din Protocol prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de uzilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Existând un conflict de legi între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, se va da preponderență și se va face aplicarea acestui din urmă act.
Totodată, se constată că prin decizia nr.XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, dată în dosar nr.5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamanții, și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul C-S să calculeze și să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de bază lunară (brută de încadrare), de la 1 aprilie 1004 la 31.12.2004.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat recurs Ministerul Justiției, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 15.10.2009.
În recursul său Ministerul Justiției a solicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantului, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților.
Față de cele arătate mai sus, în baza art.312 cod pr.civilă, recursul pârâtului va fi respins și se va menține în totalitate hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților B împotriva sentinței civile nr.837 din 1.09.2009, dată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 15 ianuarie 2010
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
cu opinie separată în sensul
admiterii recursului,modificării sentinței
recurate în sensul respingerii acțiunii
Grefier
- -
Red.-/03.03.2010
Tehnored.DR/03.03.2010
2 ex.
Prima inst.Trib.C-
Judecători:;
Motivarea opiniei separate:
Personal, apreciez că recursul trebuia admis cu consecința modificării sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Acțiunea reclamanților este promovată la 13 octombrie 2008 și vizează pretenții aferente perioadei 1 aprilie 2004 - 31 decembrie 2004, perioadă care excede termenului de trei ani anteriori cererii de chemare în judecată.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru repunerea în termen a reclamanților, după cum nu-i ndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
Față de cele de mai sus,apreciez că în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursul trebuia admis, modificată în tot sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
Judec ător,
- -
Red. MB/dact. MB
2 ex.
07.04.2010
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Biberea, Carmina Orza
