Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 580/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 580
Ședința publică din 7 mai 2009
PREȘEDINTE: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 2: Plăcintă Dochița
JUDECĂTOR 3: Gheorghiu Neculai
Grefier - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B, sector 5,- și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, cu sediul în mun. S,-, județul S, împotriva sentinței nr. 379 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentanții pârâților recurenți, reprezentanții pârâților intimați Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava, precum și reclamanta intimată.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând că recursurile se află în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acestea.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 31 ianuarie 2008, înregistrată sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava și Ministerul Economiei și Finanțelor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați primii trei pârâți la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007 în raport de luna martie 2007 de la data de 10.08.2007 și de 11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizate în raport de rata inflației la data plății efective, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plăților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii a arătat că prin OG10/2007, OG16/2007 și OG27/2007 Guvernul României a dispus majorarea salariului începând cu data de 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcționarilor publici și salariaților contractuali ai statului, cu excepția magistraților, judecători de la curțile de apel, tribunale și judecătorii și procurori de pe lângă instanțele aferente.
Singurii magistrați care au primit majorările salariale (asemenea tuturor celorlalți funcționari ai statului) de la 1 ianuarie 2007 sunt judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General al României și adjuncții, precum și judecătorii Curții Constituționale.
Prin aceste dispoziții a fost stabilită o discriminare în domeniul salarizării judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel, fiind încălcate atât dispozițiile constituționale, cât și dispozițiile Codului muncii și ale OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 16 și 20 din Constituția României, decizia 447 din 15.09.2005 a Curții Constituționale, art. 1 și următoarele din OG137/2000, art. 5 din Codul Muncii, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, OG10, 16, 27/2007 și Legea 232/2002.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că salarizarea diferențiată a diferitelor categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului și nu poate constitui un motiv de a se reține un tratament discriminatoriu; că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea anumitor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG137/2000; că magistrații sunt singura categorie profesională care a beneficiat de creșteri salariale substanțiale în anul 2006 și 2007 și aceasta a fost rațiunea pentru care nu s-au mai acordat alte majorări salariale în cursul anului 2007, iar între situația magistraților și a celorlalte categorii profesionale din sectorul bugetar nu se poate vorbi de o "analogie".
Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, motivat de faptul că nu are calitate de ordonator principal de credite, nerevenindu-i potrivit legii decât obligația de aprobare a statelor întocmite de ordonatorii de credite.
După administrarea probelor, tribunalul, prin sentința nr. 379 din 21.02.2008, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acordarea diferențiată a majorărilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 nu poate fi justificată prin atribuțiile diferite ale magistraților, câtă vreme rațiunea instituirii lor a constituit-o atenuarea efectelor deprecierii monedei naționale, iar nu specificul atribuțiilor fiecărei funcții din cele prevăzute în anexele II și III la Legea nr. 154/1998.
Prin acordarea diferențiată a acestor majorări se încalcă prevederile art. 1, 3, 5 și 6 din Codul muncii și ale art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
În cauză au fost invocate ca temei legal și dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Acest text se raportează la toate drepturile stabilite prin Convenție, iar în cauză dreptul încălcat este cel rezultând din art. 1 al Protocolului nr. 1, jurisprudența CEDO stabilind, în ceea ce privește noțiunea de bun, că dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport juridic de muncă reprezintă un drept patrimonial, în sensul art. 1 din protocolul enunțat.
Totodată, prin art. 1 privind interzicerea generală a discriminării, astfel cum a fost reglementat prin Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - protocol ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în 375/2006, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, bazată în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", textul alin. 2 al art. 1 stabilind în mod expres că "nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Față de susținerile privind declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000, republicată, s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și 6 din Codul muncii și dispozițiile cuprinse în reglementările internaționale la care România este parte, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a drepturilor omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale".
Au fost respinse, ca nefondate și susținerile pârâtului Ministerul Justiției, cum că prin nr.OUG 27/2006 s-au acordat magistraților drepturi salariale substanțiale prin acordarea sporului de vechime sau a primei de vacanță, fiind depășită astfel rata inflației, cu motivarea că, așa cum rezultă din expunerea de motive, prin adoptarea acestui act normativ s-a urmărit eliminarea discriminărilor în domeniul salarizării magistraților, situație recunoscută și prin nr.HG 232/2005 pentru aprobarea strategiei de reformă în domeniul justiției, însuși pârâtul Ministerul Justiției recunoscând existența discriminării înregistrată în ce privește salarizarea în perioada 2002 - 2006.
În acest sens și prin deciziile pronunțate prin soluționarea unor recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea Secțiilor Unite, a stabilit existența unei discriminări directe, potrivit prev. art. 2 alin. 1 și 2 din nr.OG 137/2000, în domeniul salarizării, magistraților, discriminare constatată și prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Astfel, prin decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 327/2007, instanța supremă a reținut că, fiind sesizat cu examinarea acestui caz inadmisibil de diferențiere a indemnizațiilor stabilite pentru magistrați, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, constatat existența unei discriminări directe prin aplicarea prevederilor textelor de lege menționate și a propus Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ de modificare a acestor prevederi, în vederea eliminării diferenței de tratament salarial, care a creat o inegalitate evidentă între cele două categorii de magistrați cu pregătire și responsabilități identice.
Ca urmare a demersului legislativ, inițiat pe baza constatării acestei discriminări, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurilor și altor categorii de magistrați și de personal din sistemul justiției, pentru eliminarea inegalității ce s-a creat, fiind reglementate unitar salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți și ale personalului asimilat acestora.
Până la adoptarea și intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, însă, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea la care s-a făcut referire a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizațiilor acordate magistraților, în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut în art. 2 din pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prin Legea nr. 50/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare s-a stabilit că indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive, valoare care, corectată periodic în raport de evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de lege, se aplică de drept personalului menționat.
Ulterior, prin art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor s-a stabilit în mod expres că drepturile acestei categorii de personal nu pot fi diminuate.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, dispoziții regăsite și în cuprinsul art. 38 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, acestea stabilind că drepturile persoanelor încadrate în muncă sunt apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Totodată, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, dreptul la acordarea indexărilor legale, ca urmare a ratei inflației, nu putea fi înlăturat.
Conform dispozițiilor art. 53 din Constituția României "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar potrivit alineat 3, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Pe de altă parte, acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecție socială a muncii, garantată prin Constituție, justificată de necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal, pentru a se atenua efectele inflaționiste înregistrate în economie, acestea fiind stabilite pentru toate categoriile de salariați. Conform art. 155 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, care constituie dreptul comun în materie, noțiunea de salariu cuprinde nu numai salariul de bază, ci și indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Ori, potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din Codul muncii, acesta se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conțin dispoziții specifice derogatorii.
Totodată, potrivit art. 295 alin. 1 și 2 din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile, prevederile sale aplicându-se cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Împotriva sentinței au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S și Ministerul Justiției, prin reprezentant legal, criticând-o pentru nelegalitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor arătat că soluția primei instanțe este nelegală sub aspectul modului de rezolvare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, reiterând argumentele aduse la fond.
Ministerul Justiției invocat disp. art. 304 pct. 4 și 9.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor a arătat, în esență, că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în speță, reclamantul - magistrat - nefiind într-o situație similară sau comparabilă cu categoriile profesionale enumerate în anexele la Legea nr. 154/1998. Dispozițiile din aceste anexe, care făceau referire la categorii de înalți magistrați au fost abrogate prin nr.OG 83/2000 și nr.OUG 27/2006.
Totodată, pârâtul a arătat că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea pronunțată echivalând cu legiferarea unui drept salarial neprevăzut de legislația specifică acestei categorii profesionale.
Urmare a modificărilor de competență intervenite prin adoptarea OUG nr. 75/11.06.2008, dosarul cauzei a fost înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 2463/5 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr-, cauza a fost trimisă acestei instanțe, dosarul fiind reînregistrat sub nr-.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, care, în drept, se încadrează în disp. art. 304 pct. 4 și 9. pr. civ. Curtea constată neîntemeiat recursul.
Astfel, în ce privește critica privind dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea reține că aceasta a fost dată de instanța de fond pe baza unei juste interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005.
Rațiunea chemării în judecată a acestui pârât este aceea de a asigura opozabilitatea hotărârii pronunțate, în scopul punerii sale în executare. În lipsa aprobării rectificărilor de buget cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției și Libertăților de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi în imposibilitate de a achita sumele la care ar fi obligat prin hotărâre. Or, în lipsa unei astfel de mențiuni în dispozitivul hotărârii, aceasta ar fi, practic, lipsită de putere executorie, iar demersul reclamantului, deși câștigat, imposibil de realizat.
Pe fondul pricinii, cum corect a sesizat prima instanță, se reține că acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecție socială a muncii, garantată prin disp. art. 53 din Constituția României, art. 155 din Codul muncii, art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și justificată de necesitatea atenuării efectelor inflației, prin corelarea salariului real cu cel nominal.
Prin Legea nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, valoare care, corectată periodic în raport de evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de lege, se aplică de drept personalului menționat.
Ulterior, prin disp. art. 78 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, nr. 303/2004, s-a stabilit în mod expres că drepturile acestei categorii de personal nu pot fi diminuate.
Din expunerea de motive a nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi salariale ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar rezultă fără echivoc că scopul adoptării acestei reglementări a fost acela de a asigura "salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor ", măsură prevăzută și prin Cap. VI pct. 33 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar în perioada 2005 - 2007, aprobată prin nr.HG 232/2005, cu termen de finalizare în luna decembrie 2005. În același context au fost reținute și considerentele deciziei nr. VI/15.01.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, cât și hotărârea nr. 185/22.06.2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe în domeniul salarizării acestei categorii de personal.
Prin art. 35 din nr.OUG 27/2006 s-a prevăzut, de asemenea, că drepturile salariale ale categoriilor de personal enunțate - judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați asistenți, vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate conform prevederilor legale.
Or, sumele rezultate din indexarea drepturilor salariale nu au fost acordate în cursul anului 2007 personalului din justiție.
Prin urmare, nu va fi primită critica pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, potrivit căreia nu există temei legal pentru acordarea acestor sume de bani pentru anul 2007.
În cauză nu este dat motivul de casare prev. de disp. art. 304 pct. 4. pr. civ. cu atât mai mult cu cât prin chiar cererea introductivă au fost invocate dispozițiile legislației în materie, ale Codului muncii, ale Constituției României, ale CEDO și ale nr.OG 137/2000, iar instanța de fond a analizat pretențiile reclamantului prin prisma acestora, în limitele învestirii.
Față de cele ce preced, curtea, constatând că nu sunt date în cauză motivele invocate de pârâți și nici motive de nulitate a hotărârii ce pot fi invocate din oficiu;
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, împotriva sentinței nr. 379 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 mai 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
1.06.2009
Președinte:Biciușcă OvidiuJudecători:Biciușcă Ovidiu, Plăcintă Dochița, Gheorghiu Neculai
