Drepturi salariale (banesti). Decizia 1782/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1782
Ședința publică din 18 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâta CONF INTERNATIONAL T împotriva sentinței civile nr.1081/02.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă Conf International T, consilier juridic, fără delegație, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta recurentei depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtei-recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr.1081 din 2 aprilie 2009 Tribunalului Timișs -a admis contestația formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta SC Conf International SA.
S-a anulat Decizia nr. 1957/12.09.2008 și a dispus repunerea părților în situația anterioara emiterii deciziei in sensul reluării activității în muncă la locul stabilit prin contractul de muncă, la punctul de lucru .
Totodată, a obligat pârâta să plătească contestatoarei suma de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta este angajata pârâtei conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM T sub numărul - din 25.09.2007, desfășurându-și activitatea la punctul de lucru.
Prin decizia nr. 1957 din 12.09.2008, pârâta a dispus ca începând cu data de 01.10.2008, reclamanta să-și desfășoare activitatea la sediul firmei din T-, etaj Această decizie este un act prin care angajatorul a modificat unilateral contractul individual de muncă încheiat cu salariatul, în sensul modificării locului muncii, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 41 alin. 1 din Codul Muncii.
Nu se poate reține apărarea pârâtei cu privire la faptul că prin decizia 1957 din 12.09.2008 a avut loc o delegare a salariatului, deoarece delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă, ori prin decizia contestată s-a realizat o modificare definitivă a locului muncii.
Împotriva sentinței sus menționate, a declarat recurs, în termen legal pârâta SC Conf International SA T, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.
În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanță a reținut în mod neîntemeiat și nemotivat că, prin decizia contestată, s-a realizat o modificare definitivă a locului de muncă, deși angajatorul a luat măsura modificării unilaterale a locului de muncă pentru o perioadă de maxim 60 de zile, conform Codului muncii, fiind respectat caracterul temporar al delegării.
Această măsură unilaterală a fost determinată de randamentul foarte scăzut al grupei 84.01, care a desfășurat activitate la punctul de lucru din, de pericolul pierderii unui client principal și de necesitatea perfecționării profesionale a salariatelor din această grupă, iar nu de intenția de a închide punctul de lucru din.
Faptul că modificarea locului de muncă a avut caracter temporar, rezultă din preambulul deciziei contestate, în care se menționează necesitatea dobândirii de către salariatele delegate a unor cunoștințe avansate, precum și din temeiul de drept invocat în decizie, respectiv dispozițiile art. 41 și următoarele din Codul muncii, fiind inclus astfel și art. 44 alin. 1 din Codul muncii. Pe de altă parte, la data depunerii contestației: 30.09.2008, termenul de 60 de zile, prevăzut de lege nu era depășit.
Față de dispozițiile art. 40 alin. 1 din Codul muncii, deschiderea, menținerea și închiderea unui punct de lucru este la latitudinea angajatorului, care apreciază eficiența unei astfel de acțiuni.
Instanța de fond a apreciat, în mod absurd și nefondat, că se poate relua activitatea într-un spațiu pe care unitatea nu-l mai deține de la data de 1.12.2008, așa cum rezultă din probele depuse la dosar.
Totodată, recurenta a solicitat reducerea sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat, la a cărei plată a fost obligată, deoarece suma este cerută de către același apărător în fiecare din cele 8 dosare în care s-a angajat în contradictoriu cu societatea și pentru care a formulat aceeași contestație, cu același conținut, schimbând doar numele contestatoarei, numărul dosarului și al deciziei atacate.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
La cererea de recurs au fost anexate următoarele hotărâri judecătorești: sentința civilă nr. 1079/2.04.2009, sentința civilă nr. 1080/2.04.2009, sentința civilă nr. 1081/2.04.2009 și sentința civilă nr. 1082/2.04.2009.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, arătând că motivul de recurs referitor la ignorarea caracterului temporar al modificării locului de muncă al reclamantei este nefondat, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că intenția angajatorului a fost desființarea punctului de lucru din.
Totodată, susține că temeiul și motivele de fapt invocate în cuprinsul deciziei contestate nu pot conduce la concluzia că, în cauză, a fost dispusă măsura delegării. În lipsa indicării art. 43 și art. 44 din Codul muncii, ca temei juridic al deciziei atacate și a perioadei pentru care s-a dispus delegarea, salariatul și instanța de judecată nu pot presupune voința angajatorului.
Motivul de recurs referitor la drepturile consacrate de art. 40 alin. 1 din Codul muncii în favoarea angajatorului contrazice celelalte susțineri ale recurentei, întrucât închiderea punctului de lucru nu este compatibilă cu măsura delegării, care presupune întoarcerea salariaților la locul de muncă inițial.
Cu privire la cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, intimata arată că este nefondată, deoarece pârâta se află în culpă procesuală.
În drept, se invocă dispozițiile art. 115 și următoarele Cod procedură civilă.
Recurenta a depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, arătând că punctul de lucru de la a fost desființat, după ce angajatorul a constatat că nu mai există forță de muncă în zonă, astfel încât dispoziția instanței de fond de repunere a părților în situația anterioară este imposibil de executat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. pct. 8 și 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Având în vedere specificul activității desfășurată de societate, complexitatea produselor executate pentru principalul client, mărirea comenzilor de lucru, necesitatea dobândirii de către salariați a unor cunoștințe avansate și competențe profesionale, a unor metode și procedee moderne necesare pentru realizarea activităților profesionale și actualizarea deprinderilor specifice postului, precum și dispozițiile art. 17, art. 40, art. 41 și următoarele și art. 188 din Codul muncii, pârâta a dispus, prin decizia nr. 1957 din 12.09.2008, ca "începând cu data de 1 octombrie 2008, doamna, având funcția de muncitor necalificat, în cadrul grupei 84.01, să desfășoare activitatea pe același post la sediul firmei din T,-,. beneficiază de același salariu și de transport plătit de angajator".
Art. 43 din Codul muncii prevede că "delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă".
Conform art. 44 din Codul muncii, delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile și prelungită, cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile, iar salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de judecată de transport și cazare, precum și la indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Având în vedere dispozițiile art. 43 și art. 44 din Codul muncii și cuprinsul deciziei contestate, Curtea constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în speță, nu a fost dispusă delegarea reclamantei, deoarece decizia nu cuprinde durata delegării și mențiuni privitoare la plata unei indemnizații de delegare. Din modul de formulare a măsurii dispuse și față de argumentele de fapt expuse în preambulul deciziei rezultă că angajatorul a urmărit modificarea definitivă a locului de muncă al reclamantei. Menționarea art. 41 și următoarele ca temei de drept al deciziei nu conduce la concluzia că măsura contestată reprezintă o delegare.
Împrejurarea că, la data înregistrării acțiunii pendinte, respectiv la data de 30.09.2008, nu a expirat termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 44 alin. 1 din Codul muncii, nu are relevanță, atâta timp cât decizia contestată nu indică o perioadă pentru modificarea locului de muncă al reclamantei. De altfel, acest termen nu putea expira până la data de 30.09.2008, deoarece decizia urma să producă efecte cu începere de la data de 1.10.2008.
Potrivit art. 41 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 lit. b din Codul muncii, modificarea locului muncii se poate realiza doar prin acordul părților, fiind posibilă modificarea unilaterală a acestuia doar în cazurile și condițiile prevăzute de Codul muncii.
Locul muncii se referă la localitatea și unitatea în care salariatul își desfășoară activitatea, astfel încât schimbarea localității în care angajatul trebuie să presteze munca reprezintă o modificare a locului muncii în sensul art. 41 din Codul muncii, astfel încât este necesar acordul salariatului pentru modificarea localității de desfășurare a activității sale.
În temeiul art. 40 alin. 1 lit. a - lit. d din Codul muncii, angajatorul are posibilitatea să dispună mutarea salariatului într-un alt birou, într-un alt compartiment, la o altă secție sau la un sediu secundar din aceeași localitate, deoarece el are prerogativa de a alege varianta pe care o consideră optimă pentru desfășurarea activității. Prin urmare, aceste prevederi legale nu îndreptățesc angajatorul să modifice unilateral locul de muncă al salariatului dintr-o localitate într-o altă localitate.
Dacă o societate apreciază că se impune închiderea unui punct de lucru, ea trebuie să aducă la cunoștința angajaților această împrejurare, iar dacă salariații refuză mutarea la un sediu din altă localitate devin incidente prevederile art. 65 și următoarele din Codul muncii.
Deoarece prin decizia contestată s-a dispus modificarea unilaterală a locului de muncă al reclamantei fără acordul acesteia, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 41 din Codul muncii, Curtea apreciază că instanța de fond a admis în mod legal și temeinic acțiunea reclamantei și a dispus anularea acestei decizii, precum și repunerea părților în situația anterioară emiterii ei, în sensul reluării activității în muncă la locul stabilit prin contractului individual de muncă, respectiv la punctul de lucru din, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Desființarea punctului de lucru de la nu este de natură a justifica admiterea recursului, deoarece, într-o astfel de ipoteză, devin incidente prevederile art. 65 și următoarele din Codul muncii.
Cererea de reducere a onorariului de avocat, la a cărui plată a fost obligată recurenta de către prima instanță, este nefondată prin raportare la prevederile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât acest onorariu nu este nepotrivit de mare față de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, care a formulat cererea de chemare în judecată, interogatoriu pentru pârâtă și concluzii scrise, prezentându-se la fiecare termen de judecată în fața instanței de fond.
Față de cele ce preced, cum sentința atacată este legală și temeinică sub aspectul motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
În baza art.274 Cod procedură civilă va obliga recurenta să plătească reclamantei intimate suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta CONF INTERNATIONAL T împotriva sentinței civile nr.1081/02.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată.
Obligă recurenta să-i plătească reclamantei intimate suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - DR.- - - -
GREFIER,
- -
Red./25.11 2009
Thred./25.11.2009
Ex.2
Prima inst. - - - Trib.
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan
