Drepturi salariale (banesti). Decizia 2061/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2061
Ședința publică din 17 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
Grefier: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat pârâta SC SA împotriva sentinței civile nr. 777/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea pârâtei-recurente, lipsă fiind reclamanta-intimată.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei-recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre continuarea judecății la Tribunalul Arad, dată fiind decizia Curții Constituționale nr. 1347/22.10.2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2008 reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.592 lei RON reprezentând diferența între valoarea îndemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordata conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate si Planul Social; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.516,98 lei RON reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate calculate până la data introducerii acțiunii și dobânda legală în continuare până la data plății efective; obligarea la plata sumei de 550 lei reprezentând drepturi salariale restante și la suma de 114,81 lei pentru neachitarea la termen a obligației menționate, calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare dobânda legală până la data plății efective; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei.
În motivarea cererii reclamanta arată că fost salariată a pârâtei până la data de 29.09.2006, având peste 15 ani vechime, când i-a încetat contractul de muncă, în urma unor concedieri colective. Indemnizația de concediere acordată a fost sub nivelul celeia la care era îndreptățită pentru vechimea de peste 15 ani, astfel că i se cuvine diferența menționată.
De asemenea, nu i s-au plătit primele de Paști, ziua meseriei, toamnă și C, stabilite în contractul colectiv de muncă, fiind îndreptățită și la aceste drepturi salariale.
Reclamanta a solicitat plata dobânzii legale pentru drepturile salariale neacordate la scadență.
Prin sentința civilă nr. 777 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J/-, CUI RO -, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.592 lei, reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate calculate până la data introducerii acțiunii și dobânda legală în continuare până la data plății efective; la plata sumei de 550 lei reprezentând drepturi salariale restante și la suma de 114,81 lei pentru neachitarea la termen a obligației menționate, calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare dobânda legală până la data plății efective și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Tribunalul a reținut:
Reclamanta a făcut dovada, prin copia carnetului de muncă și a deciziei de încetare a contractului individual de muncă, a stării de fapt descrise și de asemenea, a anexat copia extras a contractelor colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă, precum și modul de calcul al sumelor pretinse.
Acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă, în care se prevede obligativitatea pârâtei de a acorda salariaților săi suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum de un salariu minim pe ramură, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, ziua meseriei, C și în luna octombrie a fiecărui an.
Neîndeplinirea acestei obligații de bună voie de către pârâtă, îndreptățește instanța să o oblige la plata drepturilor salariale menționate în temeiul art. 243 din Codul muncii, care prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie.
În privința concedierii, se constată că unitatea pârâtă și-a reorganizat activitatea, iar reclamanta a fost concediată în temeiul art. 65 - 66 din Codul muncii, astfel că, potrivit pct. 4 al Planului Social, anexă la contractul colectiv de muncă al societății, angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze de indemnizații de concediere stabilite în funcție de vechimea în muncă. Astfel, până la 15 ani vechime, sunt datorate plăți compensatorii în cuantum de 12 salarii medii brute, iar pentru o vechime de peste 15 ani, de 15 salarii medii brute.
Plățile compensatorii de care a beneficiat reclamanta au fost calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004, fără a se lua în considerare indexarea de la 1 ianuarie 2005 și cele ulterioare, astfel că, reclamantei i se cuvine diferența menționată.
Pentru ambele sume scadente, dar neplătite de pârâtă la data nașterii dreptului salarial, respectiv compensatoriu, pârâta datorează și dobânda legală în condițiile prevăzute de art. 1088 cod civil și ale Ordonanța Guvernului nr. 9/2000.
De asemenea, pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 274 Cod procedură civilă, justificate la dosar prin chitanța de plată a onorariului avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta SC SA, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca tardiv introdusă sau în subsidiar ca prescrisă.
În motivarea recursului s-a invocat încălcarea dreptului la apărare al pârâtei, întrucât cauza s-a soluționat la primul termen de judecată în lipsa oricăror apărări și a oricăror probe.
Cu privire la excepția tardivității s-a susținut că acțiunea trebuia introdusă în termenul de 30 de zile, termen de contestare a deciziei de concediere prin care s-a acordat și indemnizația de concediere.
Cu privire la excepția prescripției s-a susținut că izvorul obligației fiind contractul colectiv de muncă, prescripția este de 6 luni conform art. 283 lit. c Codul muncii, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune.
În ce privește fondul cauzei s-a susținut, cu privire la indemnizația de concediere, că aceasta s-a acordat conform planului social care este o anexă la contractul colectiv și că s-a calculat corect, prin raportare la salariul mediu brut din anul anterior concedierii.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere s-a susținut că fără temei legal a fost admisă acțiunea întrucât suplimentarea salarială pretinsă a fost introdusă în salariul de bază începând cu anul 1998.
Prin completarea motivelor de recurs s-a invocat un motiv de ordine publică, în temeiul art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, respectiv excepția de necompetență materială a Tribunalul Arad, ca urmare a încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 raportate la prevederile art. 249 din Codul muncii, cu referire la art. 298 alin. 2 ultima liniuță raportat la art. 62, 63 și art. 83 din Legea nr. 24/2000, precum și a principiului "specialia generalibus derogant". Astfel, se susține că din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior rezultă că, în speță, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 168/1999 privitoare la competența de soluționare a pricinii, întrucât acestea nu au fost abrogate de Codul muncii, iar art. 249 din Codul muncii trimite la legea specială.
Intimații nu au depus întâmpinare, deși a fost citat cu această mențiune.
Prin notele scrise, depuse la dosar, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4 și alin. 5, art. 73 alin. 3 lit. p și art. 79 alin. 1 din Constituția României.
Curtea de Apel Timișoaraa sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate menționată anterior. Prin decizia nr. 1347/22.10.2009, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă această excepție de neconstituționalitate, apreciind că argumentele invocate de către autor nu vizează o veritabilă problemă de neconstituționalitate, ci reprezintă o problemă de interpretare și de aplicare a legii ce ține de resortul instanțelor judecătorești, iar nu de cel al instanței de contencios constituțional.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este întemeiat doar cu privire la aspectele care țin de nesoluționarea fondului cauzei.
Astfel, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Arad, invocată de către recurentă, este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 284 Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanței, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform codului d e procedură civilă alin 1. 2 al aceluiași text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul.
Așadar, competența materială aparține în primă instanță tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit.1Cod procedură civilă, iar competența teritorială aparține instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în alin 2 al textului redat.
Aplicarea prevederilor Codului Muncii în speță se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298 alin. 2 Codul muncii, potrivit căruia "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare".
Este evidentă intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare în materie de competență, cu scopul de a se ralia prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și garantării accesului liber și imediat la justiție.
Principiul potrivit căruia o normă specială înlătură de la aplicare o dispoziție cu caracter general, chiar dacă ultima este ulterioară, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege prin intervenția instanțelor de judecată, pe motiv că aceasta nu respectă tehnica legislativă instituită printr-o lege specială.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autoritățile publice sunt fixate în mod expres prin art. 126 alin. 6 din Constituția României, iar depășirea acestora, nu numai că ar conduce la încălcarea legii fundamentale, dar ar pune autoritățile judiciare în ipostaza de a săvârși un veritabil abuz de putere.
Prin urmare, competența teritorială de soluționare a pricinii în primă instanță aparține Tribunalului Arad, astfel încât excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Arad, invocată de către recurentă, este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.
Susținerea recurentei privind încălcarea dreptului la apărare este neîntemeiată în condițiile în care pârâta nu s-a prezentat, nu a solicitat nici un termen în apărare și care legal citată avea obligația de a depune întâmpinare și probe în apărare până la prima zi de înfățișare conform dispozițiilor art. 287 Codul muncii și nu își poate invoca propria culpă.
Potrivit art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, cererile având ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze a acestuia se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
În speță, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi salariale, care intră sub incidența dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 166 din Codul muncii, conform cărora termenul de prescripție este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Că este așa rezultă din formularea art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, care se referă la "o suplimentare a drepturilor salariale" pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă.
Având în vedere dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, data introducerii acțiunii și obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris, astfel încât va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către recurentă, ca nefondată.
Recursul este însă fondat pentru următoarele considerente:
Prin primul capăt de cerere reclamanta a pretins suma de 10592 lei, arătând că a primit suma de 19.933 lei și că i se cuvine o suplimentare a valorii indemnizației de concediere, ținând seama de dispozițiile contractului colectiv de muncă și a planului social, de 10.592 lei.
A susținut și că nu i s-a plătit integral suma cuvenită.
Reclamanta a depus la dosar și un mod de calcul al indemnizației de concedierea, copia cărții de muncă, un extras din planul social, contractul colectiv de muncă și practică judiciară.
Cu privire la acest capăt de cerere instanța de fond a reținut că plățile compensatorii de care a beneficiat reclamanta au fost calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004 fără a se lua în considerare indexarea de la 1.01.2005 și cele ulterioare, astfel că acesteia i se cuvine diferența menționată.
Din considerentele sentinței nu rezultă însă cum a ajuns instanța la concluzia că suma pretinsă este cea corectă, care este cuantumul salariului mediu brut la care se raportează indemnizația, care este indexarea cuvenită, care sunt dispozițiile din planul social și contractul colectiv de muncă care impun această concluzie.
Instanța reține că plățile compensatorii s-au calculat la nivelul salariului brut aferent anului 2004 deși nici în motivarea acțiunii nu se pretinde acest lucru și din nici o probă a dosarului nu rezultă care este salariul mediu brut pe anul 2004.
Această nemotivare a sentinței și încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă echivalează cu o nesoluționare a fondului cauzei și conform dispozițiilor art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă constituie motiv de casare a sentinței.
Pentru aceste motive, va fi admis recursul și casată sentința în tot cu trimitere spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 777/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Arad.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /1.02.2010
Tehnored. /3.02.2010
Ex.2
Prima inst. - Tribunalul Arad -,
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
