Drepturi salariale (banesti). Decizia 343/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.343/2010-R
Ședința publică din 18 februarie 2010
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia JUDECĂTOR 2: Stan Aurelia Lenuța
- - - -- JUDECĂTOR 3: Trif
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-,sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O,-, județul B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR -O, cu sediul în O,-, județul, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-O, cu sediul în O, str. -, nr. 3. județul B-în reprezentarea MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) -cu sediul în B,-, sector 5, în contradictoriu cu intimații reclamanți, B, G, G, A, A, R G, G, G, și -în calitate de moștenitori ai def. G- toți cu domiciliu procedural ales în O, -, județul B, intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, P-ța - -. Nr. 1 - 3, împotriva sentinței civile nr. 66 din data de 23.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr-, având ca obiect litigiu de muncă.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta recurenților pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, consilier juridic, în baza delegației nr. 1292 /2007 din 22 aprilie 2009, respectiv nr. 510/III.1/2009, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței cele mai sus învederate,precum și faptul că, recursurile sunt scutite de la plata taxei de timbru, după care:
Reprezentanta recurenților pârâți depune la dosar copii ale certificatelor de deces ale numiților, decedată în 17.12.2007 și G-decedat în 24.10.2008, copii xerox ale Ordinelor nr.854, nr.1453-, nr.637 -, nr.904-, nr.2256- nr.716-, nr.1160-, nr.2756-, nr.2907-, nr.1830-, nr.1156-, nr.903- G, nr.1076-, nr.1889- a, precum și copii ale Decretelor pentru eliberarea din funcție și concluzii scrise, la care a anexat tabelul privind reclamanții din sentința civilă nr.66/2008, cu mențiunile numirii, eliberării din funcții intervenite din data de 1.04.2006, tabel ce solicită a fi luat în considerare, nu mai are alte probe și solicită cuvântul asupra recursurilor.
Nemaifiind excepții de invocat și probe de solicitat, instanța consideră cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta recurenților pârâți susține recursul formulat de către MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR -O, solicită admiterea lui și în consecință, în principal, casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca inadmisibilă și în subsidiar, modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neântemeiată. Solicită a se constata că își menține excepția lipsei de interes invocată, cu privire la intimații reclamanți numiți în cadrul și salarizați ca atare încă din anul 2005, potrivit actelor de numire depuse, astfel că, solicită admiterea excepției față de reclamanții intimați vizați și respingerea acțiunii față de aceștia, pentru lipsă de interes. Își menține excepția inadmisibilității acțiunii invocată în fața instanței de fond, reiterată în recurs potrivit motivului prevăzut la art.304 pct.4 Cod procedură civilă. În măsura în care instanța nu va admite recursul pentru motivele invocate, reprezentanta recurenților pârâți, solicită aplicarea art.304 indice 1 Cod procedură civilă, modificarea sentinței în sensul respingerii ca neântemeiată a acțiunii pentru reclamanții care au solicitat acordarea drepturilor salariale pentru perioada anterioară datei numirii în calitate de magistrat și în sensul respingerii acțiunii față de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea precum și față de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală, de la momentul transferării acestora la alte unități de parchet din țară sau de la momentul dobândirii calității de judecători, potrivit actelor de numire sau de transfer al acestora, depuse la dosar. Referitor la recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive precum și a excepției inadmisibilității chemării în garanție, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.66 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradeaa respins excepția de necompetență materială invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă.
A luat act de revenirea asupra cererii de renunțare la judecată formulată de reclamanții, G, -,.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, B, G, G, A, A, R G, G, G, G, toți cu domiciliul procedural ales în O,-, județul B, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în B,-, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR -O, ambii cu sediul în O,-, județul B, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în B,-, sector 5, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, cu sediul în B, P-ța - nr. 1 - 3, sector 1 și în consecință:
A obligat pârâții de rândul 1 - 3 să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile lunare ale acestora și cele ale procurorilor de execuție din cadrul DNA și DIICOT începând cu 1 aprilie 2006 până la încetarea discriminării, actualizate cu indicii de inflație de la data plății efective.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.
A obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății sumelor de mai sus.
Fără cheltuieli de judecată.
În primul rând referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, instanța de fond a constatat caracterul nefondat al acestei excepții, având în vedere că pârâtul are atribuții privind coordonarea acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție, conform art. 19 lit a din legea nr. 500/2002, iar art. 19 lit g din aceeași lege prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor, relevant fiind și art. 28 din lege care statuează că acesta elaborează proiectele legilor bugetare anuale, ținând seama și de propunerile ordonatorilor principali de credite, precum și art. 14 din Legea menționată care interzice orice cheltuială din fondurile publice dacă nu are prevederi bugetare.
Conform art. 131 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare fără alocarea fondurilor necesare de către Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea pendinte nu s-ar putea executa, or neexecutarea hotărârii nu ar asigura finalitatea procesului civil, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun, respectiv dreptul de creanță recunoscut prin hotărâre, asemenea situație constituind o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel că pârâtului, fără îndoială, că îi aparține calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății. Pentru aceleași considerente, prima instanță a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public.
Instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru combaterea Discriminării și urmează a fi admisă deoarece, potrivit atribuțiilor stabilite prin OG nr. 137/2000 - art. 16 - 20, acesta este instituția abilitată și investită de lege să se pronunțe cu privire la caracterul discriminatoriu al unei fapte, iar cauzele în care se reclamă direct în instanță încălcarea principiului nediscriminării, citarea acestuia este obligatorie potrivit art. 27 alin. 3 din OG nr. 137/2000 doar pentru a-și exprima poziția în calitatea sa de expert în materie și de instituție abilitată și investită să pună în aplicare legislația antidiscriminatorie pe teritoriul României și nicidecum în calitate de pârât, nefiind parte procesuală în cauză.
Având în vedere că reclamanții, G, -, s-a constatat că aceștia au revenit asupra renunțării la acțiune înainte ca instanța să se fi pronunțat asupra acestei renunțări, analizându-se și acțiunea acestor reclamanți împreună cu celorlalți.
Analizând acțiunea reclamanților, instanța de fond a reținut, că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, instanțele fiind finanțate de la bugetul de stat, conform dispozițiilor Legii nr. 304/2004, salarizarea acestora fiind stabilită prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, urmată de OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform expunerii de motive din OUG nr. 27/2006, această reglementare a fost emisă pentru a se asigura salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor, așa cum s-a stabilit și prin capitolul VI punctul 33 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005 - 2007, aprobată prin HG nr. 232/2005, ținându-se cont și de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005 prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care au beneficiat de sporul de 40% și cei care nu au beneficiat de acest spor.
Conform art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 și a art. 2 din Legea nr. 45/2007, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( nr. 6 - 13 de la litera a din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Analizând sistemul de salarizare instituit prin OUG nr. 27/2006, instanța de fond a remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură ( noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția sine qua non pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel ( de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. C din legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate judiciară, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor ( conform art, 87 din Legea nr. 303/2004) și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza OUG nr. 27/2007 ( în funcție de vechimea în magistratură).
Nici criteriul funcției deținute, a apreciat prima instanță că nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite, de exemplu, una și aceiași salarizare prevăzută la litera A nr.. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informativ, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școlara Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A nr. crt. 28 și litera B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Așadar, vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de OUG nr. 27/2006, acest element explicit și implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii, nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
S-a confirmat astfel că, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nu s-au respectat criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizate corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, instanța de fond a reținut că, restul personalului salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majoră, sub pretextul că nu are vechime necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane ( procurorii din cadrul DNA și DIICOT) li se recunoaște această salarizare majoră deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete ( potrivit alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența în instrumentarea acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a mai arătat de prima instanță și faptul că apartenența procurorilor DNA și DIICOT la aceste structuri este doar temporară conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 1 don OUG nr. 27/2006, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( persoană juridică distinctă de DNA și DIICOT) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006 care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din DNA și DIICOT.
În același sens, instanța de fond a apreciat că trebuie luate în considerare argumentele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 6 Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 15.02.2007, referitor la salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și ale dispozițiilor art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 15.05.2007 în care Înalta Curte reține: " criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, ( n sporul de 30% respectiv 40%) în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori și judecători erau desemnați să le soluționeze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți magistrații din parchetele și instanțele judecătorești în întregul lor, procurori, judecători și magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiției necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal, pentru muncă egală", precum și pe cele ale art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății. Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială actului de înfăptuire a justiției care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de magistrați, nu ar putea fi asigurată în condiții de integritate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilităților în înfăptuirea actului de justiție. Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particulară și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire. A rezultat că, distincția ce se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice .
Așadar, prin decizia enunțată, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ( cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism), ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale ( deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific ( de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., " Tratat de dreptul muncii " 2007 pag. 617).
În consecință, prima instanță a apreciat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă ( loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate ), criterii declarate în mod expre de lege ca fiind discriminatorii ( art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecția legală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decret. Nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 din această Convenție ( care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8 art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2, lit. c și lit f, art. 154 alin. 3, art. 165, art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex a dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă ( loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza OUG nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și DIICOT.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pe a anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii DNA și DIICOT nu primesc salarizarea superioară ( prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza OUG nr. 27/2006 are aceeași calificare.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, în speță, este necesară o calificare superioară și un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA sau DIICOT.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii pentru muncă egală este obligatoriu o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură ( cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și a criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei a restului personalului salarizat în baza OUG nr. 27/2006.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare ( prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a reținut că va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, așa fiind, acțiunea reclamanților apare întemeiată și a fost admisă conform dispozitivului
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța de fond a găsit-o admisibilă ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai că nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie,instanța de fond a reținut că în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Și cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a găsit-o, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile articolului nr. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr. 386/2007.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat recurs pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, și respectiv Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul înlăturării obligației sale la plata drepturilor solicitate de către reclamanți.
Prin motivele de recurs, Ministerul Publica invocat următoarele:
-hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea unor dispoziții din legile speciale, respectiv OUG nr.75/2008, astfel în speță instanța ignoră tocmai faptul că asimilarea salarizării nu s-a făcut în mod arbitrar, ce tocmai în vederea recompensării faptului că activitatea desfășurată este una deosebită, care presupune riscuri și dificultăți ce nu sunt proprii activității desfășurate de reclamanți;
-în speță sunt aplicabile dispozițiile art.V din ordonanța menționată, potrivit cu care sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;
-prin decizia nr.821/3.07.2008 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției, constatându-se că disp. art.2 alin.1 și alin.11 precum disp.art.27 din OG nr.137/200 sunt neconstituționale;
-dispozițiile art.2 și 27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin.4 din Constituție, a art.126 alin.6 și a art.144 lit.a și c raportat la inclusiv la art.16 din Constituție, aspecte față de care recurentul solicită instanței de control judiciar să facă aplicarea disp. art.31 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții sau dintr-o ordonanță în vigoarea este definitivă și obligatorie;
-instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești,astfel raționamentul acesteia presupune schimbarea sistemului de salarizare al judecătorilor, procurorilor, și personalului auxiliar de specialitate, în speță solicitarea reclamanților privind schimbarea coeficienților de multiplicare excedând atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească încadrarea reclamanților stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluționării cauzei;
-schimbarea indemnizațiilor lunare, respectiv a coeficientului de multiplicare, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului;
-practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare, iar Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa, că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate;
-instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor băbești solicitate, actualizate cu indicii de inflație, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În drept sunt invocate disp. art.299 cu aplicare art.304 pct.3, pct.4, pct.9 din Codul d e procedură civilă.
Prin actul înregistrat la instanță la data de 14.10.2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor (fila 126) au invocat excepția inadmisibilității acțiunii și respectiv cea privind lipsa de interes a acesteia, precizând că procurorii, și G au fost numiți anterior promovării acțiunii la DIICOT, încă din anul 2005, astfel că față de aceștia acțiunea este lipsită de interes.
II.Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, prin motivele de recurs a invocat că nu are calitate procesuală pasivă, reclamanții sunt angajați ai Ministerului Justiției, neexistând raporturi juridice de muncă cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Ambele ministere sunt ordonatori principali de credite, iar cele aprobate unui ordonator principal, nu pot fi utilizate pentru finanțarea altuia.
Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare, repartizând ordonatorilor principali de credite, sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite prin legea bugetară anuală. OG nr. 22/2002 cuprinde dispoziții aplicabile tuturor instituțiilor publice deci și pentru Ministerul Justiției care are și obligația de-a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea în bugetul propriu a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța de recurs constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 208/2008 prevede faptul că acest minister are printre alte atribuții cea de elaborare a proiectului bugetar de stat, a raportului cu privire la Legea rectificării bugetare. Art. 25 din Legea nr. 379/2005 stabilește că daunele stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice, alte cheltuieli ce cuprind despăgubiri, stabilite prin hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, se acoperă de acest minister din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pentru anul viitor.
Ca urmare, din interpretarea celor expuse mai sus și în aplicarea Legii nr. 500/2002 se reține că sumele solicitate în speță, sunt suportate din bugetul de stat, din sumele prevăzute cu această destinație, astfel că, în mod corect instanța de fond a reținut că are calitate procesuală pasivă Ministerul Economiei și Finanțelor.
Sigur că, acest minister nu este plătitorul direct al drepturilor stabilite, însă, are atribuții conform art. 19 lit. h din Legea nr. 500/2002 de-a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență resurselor financiare. Drepturile stabilite fără implicarea acestui minister ar rămâne iluzorii, ori, executarea hotărârilor judecătorești este o parte procesului, statul având astfel obligația de-a lua măsurile necesare asigurării dreptului la un proces echitabil, altfel s-ar contraveni art. 6 al. Convenției Europene a Drepturilor Omului. Fără alocarea fondurilor necesare de către Ministerul Finanțelor Publice, plata drepturilor acordate nu s-ar putea executa, neasigurându-se finalitatea procesului civil, astfel fără implicarea acestui minister în alocarea fondurilor necesare plății drepturilor stabilite prin titluri executorii, procesul civil nu ar avea finalitate, contravenindu-se principiilor consacrate în art. 6 al. CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, criticile fiind nefondate, astfel că, acest recurs urmează fi respins ca nefondat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Cât privește celălalt recurs, declarat de Ministerul Public, se reține următoarele:
Acțiunea reclamanților intimați, având funcțiile de procurori, are ca obiect, plata diferențelor salariale dintre indemnizațiile lor și cele ale procurorilor DNA și DICOT.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România în luna mai 2004, prin Legea nr. 30/18 mai 1994, stabilit în art. 14 că, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție, trebuie să fie asigurate fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Referitor la art. 14 din CEDO, invocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, diferența de tratament, devine o discriminare în măsura în care se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, la cauza Fredin / Suediei s-a constatat că trebuie stabilit că persoana plasată în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Dreptul instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului de a nu fi discriminare, este încălcat nu doar atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective, rezonabile, ci, și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile - cauza Thlimmenos / Greciei.
Salarizarea judecătorilor, procurorilor, altor categorii de personal din sistemul justiției, este reglementată de OUG nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, iar conform art. 3 alin. 1 aceștia au dreptul pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare lunară brută stabilită în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, pe baza valorii de referință sectorială și coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din OUG nr. 27/2006.
Conform anexei, la stabilirea coeficienților de multiplicare, se au în vedere 2 criterii - gradul instanței, parchetului și funcția deținută, coeficientul de multiplicare pe baza căruia se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară scăzând de la președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general până la judecătorii, procurorii, auditorii din justiție cu 0 - 1 an vechime.
Art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 a stabilit însă că, procurorii din cadrul, DICOT, sunt salarizați conform art. 6 -13 lit. A din anexă, ori, în aceasta sunt prevăzuți coeficienții de multiplicare pe baza cărora se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară, a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform Legii nr. 508/2004, DICOT este o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de crimă organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aspecte regăsite și în art. 1 alin. 1, 2 din OUG nr. 43/2001 și referitor la DNA deci, ambele sunt structuri distincte cu personalitate juridică, iar procurorii ce își desfășoară activitatea în acestea, nu sunt nicidecum procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați și Justiție.
La stabilirea salariilor acestora însă, nu se are în vedere primul criteriu despre care s- vorbit mai sus în art. 3 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, cel al nivelului instanței sau parchetului, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestor structuri funcționează servicii teritoriale organizate în localitățile unde își au sediul parchetele de pe lângă tribunale și curți de apel.
În realitate, conform și deciziei civile nr. 299/09.05.2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, la stabilirea indemnizațiilor brute lunare ale procurorilor se are în vedere natura cauzelor pe care le instrumentează ca structuri specializate în combaterea corupției, criminalității organizate, a terorismului. Acest criteriu însă, excede dispozițiilor legale sus menționate, iar conform deciziei nr. VI/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, s- constatat că folosirea drept criteriu de diferențiere tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante, riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s- instituit tratamentul salarial preferențial, astfel că, includerea magistraților în anumite structuri pe scara ierarhică și acordarea diferențiată a drepturilor salariale, este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 al CEDO, aspecte corect reținute de instanța de fond.
OUG nr. 27/2006 a fost adoptată tocmai pentru asigurarea unei salarizări adecvate, nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor prevăzuți în cap. VI pct. 3.5 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar în perioada 2005 - 2007 aprobată prin HG nr. 225/2005. Prin aceasta s-a luat în considerare faptul că, atât judecătorii cât și procurorii ce nu au beneficiat de sporul de 30, 40% pentru judecarea și urmărirea penală infracțiunilor de corupție, criminalitate organizată și terorism, au acționat în judecată Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin hotărârea nr. 185/22.07.2005 a recomandat, constatând existența unei discriminări, inițierea unor modificări legislative în scopul eliminării acestei inegalități.
, inegalitatea constatată fost eliminată, însă, doar aparent prin OUG nr. 27/2006 deoarece prin art. 11 alin. 1 s-a dispus salarizarea diferențiată procurorilor din cadrul DNA și DICOT prin luarea în calcul a unor coeficienți mai mari, corespunzători nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cât privește Decizia de neconstituționalitate nr.821/03.07.2008, se impun următoarele precizări:
Art. 5 din Codul munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 alin. 3 prevăzând că la stabilirea și acordarea salariului, este interzisă orice discriminare.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 26 stabilit că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare, la protecție egală din partea legii, lege ce trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală, efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului în protocolul nr. 12 privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful nr. 1 stabilit că, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege, trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei, pentru sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică, sau alt tip de opinie, origine națională, socială, apartenență la o minoritate națională. nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu, iar în jurisprudența în cauza Von Kamann cand - 14/1983 s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Față de cele expuse, în baza art. 2 din OG nr. 137/2000, art. 16 din Constituția României, art. 14 din CEDO, Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 25 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 Codul muncii, în mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 sunt discriminatorii, dezavantajează vădit judecătorii, procurorii, față de cei de la DICOT, DNA, pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege, al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această dispoziție să fie justificată obiectiv de un scop legitim.
Ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugări la lege, creări de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale rezultate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. art. 6 - 13 de la lit. A din anexa la OUG nr. 27/2006, la care se adaugă sporurile, nefiind vorba astfel de o depășire limitelor puterii judecătorești, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci de o eliminare prejudiciului cauzat prin actul normativ apreciat ca fiind discriminatoriu.
În măsura în care s-a fi dispus altfel, în sensul în care solicită recurentul, adică al respingerii acțiunii în acordarea de despăgubiri, cu motivul că instanțele nu au competență în materie, s-ar fi adus atingere implicit art. 6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcat liberul acces la justiție.
Nu există o dispoziție legală care să impună ca procurorul ce participă la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, criminalitate organizată, să aibă o calificare superioară, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorat, cunoaștere limbă străină etc. ci dimpotrivă, întregul corp al magistraților salarizați în baza OUG nr. 27/2006 are aceeași calificare.
Alta ar fi fost situația în cazul în care legiuitorul ar fi stabilit că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, era necesară o calificare superioară, un volum mai ridicat de muncă, caz în care s-ar fi justificat aplicarea unei diferențe de tratamente, or, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de legiuitor pentru procurorii DICOT și DNA, criticile fiind nefondate.
Se mai impune a se preciza totodată faptul că, referitor la problematica dedusă judecății, instanțele au mai pronunțat soluții similare - Dosar nr-, al Curții de Apel Oradea, dosar nr- a Curții de Apel Iași, dosar nr- al Curții de Apel Suceava, astfel că, raportat la practica Curții Europene a Drepturilor Omului - cauzele / Slovaciei, și alții contra Greciei, / României, / României, / României, reclamanții aveau legitimă de a obține recunoașterea creanței cerute, în măsura în care s-ar fi dispus altfel, s-ar fi adus implicit atingere art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la acordarea sumelor solicitate, actualizate conform indicilor de inflație, este de observat că aceasta s-a dispus în aplicarea prev. art.1084 din Codul civil, instanța de fond având în vedere pierderea suferită de reclamanți prin devalorizarea monedei naționale de la data la care drepturile pretinse se impuneau a fi acordate și până la data plății efective.
În schimb, excepțiile invocate în cadrul notelor de ședință depuse la dosar în cursul judecării cauzei în recurs (filele 126 și 273), sunt întemeiate, astfel, din înscrisurile anexate acestora rezultă că reclamanții, și G, erau deja transferați la DIICOT la data la care a fost înregistrată la Tribunalul Bihor cererea introductivă de instanță, datată 4 octombrie 2007, actele de transfer ale acestora survenind în cursul anilor 2004, respectiv 2005. În atare situație, este evident că demersul procesual inițiat de reclamanții menționați anterior apare ca fiind lipsit de interes, iar calitatea lor procesuală activă în procesul de față nu se justifică, ei nefiind titularii dreptului din raportul juridic dedus judecății.
Raportat la toate considerentele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, iar în baza art.312 alin.3 din Cod, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pe cale de consecință, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea reclamanților, G și, ca fiind lipsită de interes, lipsind totodată calitatea procesuală activă a acestora, urmând a fi păstrate toate celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.312 alin.1, combinat cu art.296 și 316 Cod procedură civilă,
ADMITE ca fondat recursul civil introdus de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-,sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O,-, județul B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR -O, cu sediul în O,-, județul B,în contradictoriu intimații reclamanți, B, G, G, A, A, R G, G, G, și -în calitate de moștenitori ai def. G- toți cu domiciliu procedural ales în O, -, județul B, intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, P-ța - -. Nr. 1 - 3,intimații pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-O, cu sediul în O, str. -, nr. 3. județul B-în reprezentarea MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) -cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.66 din 23 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții, G și, ca fiind lipsită de interes și lipsind calitatea procesuală activă a acestora.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) -cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-O, cu sediul în O, str. -, nr. 3. județul B, împotriva aceleași sentințe.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
Președinte Judecător Judecător Grefier
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:16.03.2010
Jud.fond - /
Dact.
Data:16.03.2010
60 ex.
58 com.
Data:
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Stan Aurelia Lenuța, Trif
