Drepturi salariale (banesti). Decizia 384/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 384/CM
Ședința publică din data de 23 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman
- -
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin T, cu sediul în- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr. 1033 din 9.05.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatele reclamante și, ambele cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea,-, județul T și intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C și TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în-, județul T, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursurile sunt declarate în termen și motivate și că părțile au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acesteia.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
rin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr-, reclamantele și, au chemat în judecată Ministerul Justiției, Curtea de APEL CONSTANȚA, Tribunalul Tulcea și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând în prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din
luna anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 și 2006, actualizată potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Totodată, reclamantele au solicitat obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să asigure sumele necesare pentru achitarea despăgubirilor salariale solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin art. 1 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, se prevede că "magistrații și celelalte categorii de personal salarizate au în baza prezentei legi dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Au învederat reclamantele că pe toată durata suspendării redevin aplicabile ca atare prevederile referitoare și la dreptul câștigat prin art. 41 din nr.OG 83/2000 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și respectiv art. 33 (2) din Legea nr. 188/1999 care prevede că "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ca atare, au arătat reclamantele că textele de lege prin care a fost suspendat dreptul la o primă de vacanță anuală în favoarea magistraților și personalului auxiliar prin prisma dispozițiilor constituționale suscitate, au fost date în disprețul normelor constituționale, cu atât mai mult cu cât prin plata concediului de odihnă se înțelege a fi inclusă, pe lângă indemnizația de concediu și prima de vacanță și, ca atare, asemenea drepturi nu pot fi suspendate prin emiterea unei ordonanțe de urgență. Aceasta, cu atât mai mult cu cât normele constituționale prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor și libertăților și nicidecum suspendarea acestora, deoarece un drept deja câștigat nu poate fi retras decât printr-un act normativ de aceeași putere, ce nu a fost încă emis.
În apărare, a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care a arătat că cererea nu poate fi primită întrucât acordarea de indemnizații și majorare drepturi salariale trebuie a fi făcut în limita sumelor disponibile în bugetul instituției și, drept urmare, admiterea acțiunii și obligarea instituției publice la plata unor sume ce nu se regăsesc în bugetul aprobat face ca hotărârea pronunțată să fie imposibil de executat.
Prin sentința civilă nr. 1033 din 9 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Tulceaa fost admisă acțiunea formulată de reclamante.
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CONSTANȚA și Tribunalul Tulcea, în solidar, la plata către reclamante a unei despăgubiri constând în prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 și 2006, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plății la care au fost obligați pârâții prin prezenta hotărâre.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Prin nr.OG 83/2000, legiuitorul a stabilit salarizarea asistenților judiciari la nivelul acordat unor judecători cu o vechime de 1 - 2 ani, corespunzătoare coeficientului de multiplicare de 7,5, prevăzut la poziția nr. 29 din Cap. A al Anexei nr. 1.
Prin art. 1 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, se prevede că "magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Pe de altă parte, prin nr.OUG 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2 că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 11și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești -, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare".
Rezultă, deci, că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
În raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
La 10 iulie 2001, prin Legea nr. 386 publicată în Monitorul Oficial nr. 390 din 17 iulie 2001, prin articolul unic "se aprobă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33 din 26 februarie 2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorităților judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 108 din 2 martie 2001 cu următoarea modificare: la articolul III alin. 3 va avea următorul cuprins:
(3) - Pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menționate la alin. 1 și 2 redevin aplicabile dispozițiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a nr.OG 83/2000, precum și a nr.OUG 237/2000".
De menționat că, reglementarea concediului de odihnă plătit și alte situații specifice a fost menționată prin Legea de revizuire a Constituției nr. 375/2003, iar conform art. 49 alin. 2 "Restrângere poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică" și "să fie aplicată nediscriminatoriu".
Potrivit prevederilor art. 18 din Codul muncii, în vigoare la data suspendării, "drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror
încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu", prevederi reiterate și de Legea nr. 53/2003 - respectiv Codul muncii în vigoare.
Prevederile art. 14 din ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 potrivit căruia: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine, naționalitate sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", au fost de asemenea încălcate.
În aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că discriminarea este acceptabilă, dacă are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Într-o societate democrată este o astfel de discriminare, aceea care urmărește un "scop legitim" și respectiv "un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui" (a se vedea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului - comentariu pe articole, vol.I, Drepturi și libertăți, Editura, pag.906).
Discriminarea categoriei profesionale a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile art. 1 din Protocolul 12 la. potrivit căruia: "1. Dreptul de a te bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege, trebuie asigurat fără nicio discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avuție, naștere, sau orice altă situație. 2. Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări, bazate pe oricare din motivele menționate în paragraful 1 din partea nici unei autorități publice".
Așa fiind, pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CONSTANȚA și Tribunalul Tulcea, au fost obligați, în solidar, la plata către reclamante a unei despăgubiri constând în prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 și 2006, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Față de capătul de cerere privind obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor, să asigure sumele necesare pentru actualizarea despăgubirilor salariale solicitate, s-au reținut următoarele:
Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de exercițiu. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 2008/2005, și ale art. 3 din nr.HG 386/2007.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice
În motivarea recursului pârâtul Ministerul Justițieia formulat următoarele critici:
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Întrucât cererea reclamanților, precum și motivarea instanței de fond sunt întemeiate pe ideea de discriminare a magistraților în raport cu alte categorii profesionale din sistemul justiției, instanța de recurs urmează să constate că în ședința din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională, pronunțându-se prin mai multe decizii asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și ale art. 27 alin. 1 din ordonanța menționată sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi în alte acte normative.
Deciziile sunt definitive și general obligatorii".
În considerarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cărora "- Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", instanța de recurs urmează să aibă în vedere Decizia nr. XXIII pronunțată în dosarul nr. 31/2005 de Secțiile Unite ale Înalte Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 s-a stabilit că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pe anii 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41 indice 1 din Legea nr. 50/1996.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "de la 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare nr.OUG 177/2002, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situație, dreptul magistraților a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 1 ianuarie 2003".
S-a mai arătat, totodată, că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. "A considera altfel, înseamnă să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării acestui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil".
În sens contrar celor reținute de instanța de fond, textul nr.OUG 146/2007 nu a creat o situație discriminatorie între categoria magistraților și cea a personalului auxiliar de specialitate, ci doar a sistematizat categoriile beneficiare ale dreptului la prima de concediu prin raportare la perioada stabilită prin legile de salarizare ale fiecărei categorii profesionale.
În motivarea recursului pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publicea formulat următoarele critici:
Instanța de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 500/2002, privind Finanțele publice, apreciind că Ministerul Economiei și Finanțelor poate decide asupra cuantumului cheltuielilor bugetare ale
Ministerului Justiției alocând astfel prin propria decizie sumele ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
Critica sentinței se fondează pe dispozițiile Legii nr. 500/2002, în principal ale celor cuprinse în art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35.
Conform dispozițiilor din actul normativ citat, elaborarea bugetului oricărei autorități sau instituții publice, inclusiv a bugetului general consolidat, reprezintă un complex de activități proprii sau în colaborare, care în final sunt supuse cenzurii Parlamentului.
În ceea ce privește bugetul Ministerului Justiției unde va trebui să se regăsească suma solicitată în cazul în care acțiunea va fi admisă, se arată că proiectul acestuia este elaborat de ordonatorul principal de credite așa cum este nominalizat în art. 20 din lege.
Proiectul urmează a se depune până la data de 15 iulie ale fiecărui an calendaristic la Ministerul Economiei și Finanțelor, unde se poartă discuții asupra fundamentării acestuia (așa cum prevede art. 34 pct. 4), Ministerul Economiei și finanțelor neavând, însă, atributul deciziei asupra valorilor capitolelor din proiect.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursurile ca fondate pentru următoarele considerente:
Prin art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG 83/2000 s-a stabilit că magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu indemnizația brută, sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu.
Articolul 421alin. 1 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin art. 50 din nr.OUG 177/2002 care a intrat în vigoare la data de 1 martie 2003.
Prin decizia în interesul legii nr. XXIII din 12 decembrie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste cu începere din 1 ianuarie 2003, dată la care au fost abrogate dispozițiile art. 411alin. 1 ale actului normativ menționat.
Prin dispozitivul deciziei în interesul legii s-a stabilit că dreptul la prima de concediu a existat pentru magistrați numai pe perioada anilor 2001 și 2002.
Reclamanții au invocat că prin neacordarea primei de concediu categoria profesională a asistenților judiciari a fost discriminată comparativ cu alte categorii profesionale, aflate într-o situație comparabilă, de exemplu situația personalului auxiliar pentru care acest drept nu a încetat să existe.
Articolul 16 alin. 1 din Constituție, vizează egalitatea în drepturi între cetățeni, în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale nu și identitate de tratament juridic în privința unor măsuri în considerarea unei situații speciale.
Principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situațiile egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
În cazul de față nu poate fi vorba despre existența vreunei comparabilități sau analogii între categoria profesională a asistenților judiciari și categoria profesională a personalului auxiliar, ceea ce justifică un tratament diferențiat în stabilirea și acordarea primei de vacanță.
Instituirea unor reglementări juridice diferențiate în privința drepturilor și obligațiilor unor categorii de personal care se află în situații diferite, nu este contrară art. 16 alin. 1 din Constituție și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalității în fața legii și a nediscriminării este constantă și recunoaște că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că situațiile diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferențiere.
Cât privește incidența ulterioară a nr.OUG 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 arătăm că nu asistenții judiciari sunt beneficiarii drepturilor conferite prin acest act normativ întrucât acesta recunoaște plata primelor de vacanță restante doar acelor categorii de persoane ale căror drepturi au fost suspendate, iar nu abrogate și avem aici în vedere art. 50 (2) din nr.OUG 177/2002 care a abrogat art. 11 și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora din Legea nr. 50/1996 cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.
Invocarea dispozițiilor art. 2 din nr.OG 137/2002 și art. 27 din același act normativ nu justifică afirmarea dreptului pretins câtă vreme Curtea Constituțională a statuat în mod constant (Decizia civilă nr. 818 din 3 iulie 2008, Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008) că nu se poate da acestor dispoziții legale interpretarea potrivit cu care instanțele de judecată au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Acțiunea fiind nefondată, Curtea urmează a respinge și cererea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile, a modificat în tot hotărârea recurată în sensul respingerii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile civile declarate de pârâțiiMINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în-, sector 5 șiMINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5prin, cu sediul în- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr. 1033 din 9.05.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatele reclamanteși, ambele cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea,-, județul T și intimații pârâți CURTEADE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C șiTRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în-, județul
Modifică în tot sentința în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 iunie 2009.
Pt. Președinte, JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman
aflat în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Președintele instanței,
Pt. Grefier,
- -
aflată în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Grefier șef secție,
Jud. fond -,
Red. dec. jud. /13.07.2009
gref.
4 ex./15.07.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman
