Drepturi salariale (banesti). Decizia 744/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 744/R-CM
Ședința publică din 13 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător: -
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.4/F-CM din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul, pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL ARGEȘ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE și expertul în domeniul distriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, în baza dispozițiilor art.242 pct.2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea în lipsă.
Curtea constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra lui.
CURTEA
Constată că, prin acțiunea civilă înregistrată la data de 17 decembrie 2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și Ministerul Finanțelor Publice, precum și expert în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții să calculeze și să îi plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 1 noiembrie 2008 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor actualizate cu indicele de inflație, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor respective.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane - salariați ce gestionează astfel de informații, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2008 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, angajații pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
S-a mai arătat de asemenea că și prin dispozițiile art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici.
Rezultă astfel că față de dispozițiile nr.OG19/2006 acest spor de confidențialitate se acordă tuturor categoriilor de persoane din instituțiile publice care gestionează și manipulează informații clasificate.
Or, conform Legii nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției în procesele aflate în curs de desfășurare.
Conform art.16 din Constituția României, potrivit cu care cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără privilegii și discriminări, este necesar ca reclamantul în calitate de judecător să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15% atâta timp cât este obligat să păstreze confidențialitatea ca și alte categorii de persoane, dar fără a beneficia ca și acestea de sporul menționat.
Prin întâmpinare, Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, arătând că obligarea sa la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiției în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamant este inadmisibilă, deoarece legea bugetului de stat prin care s-au aprobat creditele bugetare ordonatorilor principali de credite, conform destinațiilor bugetare stabilite, este legea organică care poate fi modificată numai potrivit legii.
Nu se poate da curs unei asemenea cereri de către instanța de fond, deoarece prin aceasta și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, singura în măsură să stabilească astfel de drepturi fiind puterea legislativă care este abilitată să adopte și să creeze legi.
Pe de altă parte, reclamantul din prezenta cauză este angajatul Curții de Apel Pitești și raportul juridic este creat între acesta și instituția respectivă, iar o componentă a raportului de serviciu este și achitarea drepturilor salariale care pot fi solicitate numai de la angajator.
La rândul său, prin întâmpinarea formulată, Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, arătând că față de susținerea acestuia cu privire la pretinsa stare de discriminare în care se află, trebuie avut în vedere că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, la data de 3 iulie 2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii asupra excepției de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, reținând că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din această ordonanță sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor considerate discriminatorii.
Ca urmare, în afara legii nu se poate vorbi de discriminare în sensul nr.OG137/2000 în acțiunea formulată de reclamant.
Se solicită astfel, respingerea acțiunii formulate sub toate capetele de cerere formulate.
Prin sentința nr.4/F-CM/13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești la plata către acesta a sporului de confidențialitate de 15 % pentru perioada 1 noiembrie 2008 la zi și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.
A fost respinsă acțiunea față de pârâții Tribunalul Argeș și Ministerul Finanțelor.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
Reclamantul este judecător la Curtea de Apel Pitești, iar potrivit dispozițiilor art.91 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, art.4 din lege raportat la art.15 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr.328/2005, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și art.9 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are obligația de a păstra secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Mai mult, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.99 lit.d) din Legea nr.303/2004 și art.84 lit.e) din Legea nr.567/2004.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut, pentru păstrarea confidențialității, în legătură cu informațiile clasificate, un spor de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici a stabilit că sporul de confidențialitate de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr.405/2002 s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamantul se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestuia este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.
Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nici o legătură cu sporurile salariale.
Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat se va reține existența discriminării, sancționată de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.
Susținerea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților că prin pronunțarea unei astfel de sentințe s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, intrând în sfera legislativului, s-a apreciat ca nefondată, întrucât este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale numai pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
S-a arătat că și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.XXXVI/2007) a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
În privința cuantumului sporului de confidențialitate, instanța a reținut că nu au fost invocate criterii care să justifice acordarea unui procent mai mic decât maximul prevăzut de lege.
O reparație integrală a prejudiciului suferit prin neacordarea sporului în discuție presupune actualizarea acestor drepturi bănești cu indicele de inflație la momentul plății efective.
S-a arătat că plata și pe viitor a sporului de confidențialitate este dispusă în baza dispozițiilor art.110 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere înainte de termen, executarea la termen a unei prestații periodice.
În temeiul art.11 alin.(1) din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, s-a dispus ca angajatorul să fie obligat la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Cererea de obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la virarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi bănești, a fost respinsă reținându-se că nu are decât atribuțiile enumerate de art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
S-a arătat că nu se pot acorda alte drepturi salariale, decât cele prevăzute prin legea specială ce stabilește în mod exhaustiv aceste drepturi, instituirea unor alte drepturi în beneficiul unei categorii profesionale, salarizate de la bugetul de stat fiind o problemă de legiferare; obligarea recurentului la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie astfel o adăugare la textul de lege, deci o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
2. Hotărârea este lipsită de temei legal, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că deși acțiunea este întemeiată pe dispozițiile nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța nu a avut în vedere acest temei de drept și nu a motivat neluarea în considerare a deciziilor Curții Constituționale invocate în apărare de recurent.
Astfel, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și a constatat că prev.art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În același sens a fost invocată Decizia nr.1325/4 decembrie 2008 a Curții Constituționale.
S-a susținut că în mod greșit a fost admisă acțiunea deși nu există nici un act normativ care să prevadă dreptul la sporul de confidențialitate al judecătorilor.
Nu se poate reține nici aplicabilitatea art.14 din CEDO, întrucât nu suntem în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege pentru a putea exista discriminare care să necesite protecția în temeiul dreptului la un tratament egal.
Prin notele de ședință depuse la data de 10 aprilie 2009, recurentul a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Pitești de a judeca prezenta cauză în recurs.
În motivarea excepției s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.299 alin.2 Cod procedură civilă, recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea, astfel că în speță competența materială de a soluționa recursul aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât Curtea de Apel a soluționat cauza în fond.
Numai astfel s-ar realiza garanția respectării drepturilor fundamentale ale părților, rezidând în existența căilor legale de atac, precum și calitatea actului de justiție, fiind de esența "controlului judiciar" de a fi exercitat de instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea supusă acestui control.
Prin decizia nr.104/20.01.2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității art.1 și 2 din nr.OUG75/2008, decizie publicată în Monitorul Oficial al României la 6.02.2009, urmând ca aceasta să-și producă efectele doar pentru viitor, respectiv de la 6.02.2009.
Ca atare, hotărârea Curții de Apel trebuie examinată în recurs de instanța imediat superioară și anume Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând cu prioritate excepția de necompetență materială invocată se constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Acest recurs este reținut spre soluționare de către Curtea de Apel Pitești, chiar dacă această instanță a soluționat pricina ca primă instanță, întrucât Curtea Constituțională prin Decizia nr.104/20.01.2009 a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I și II din OUG nr.75/2008, excepție ridicată din oficiul, în temeiul art.146 lit.d) din Constituție, de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care este definitivă și general obligatorie.
Cum ulterior acestei decizii a Curții Constituționale, Curtea de Apel a redevenit competentă material să judece recursul de față, și pentru a evita un formalism inacceptabil de rigid prin trimiterea acestui recurs către Înalta Curte de Casație și Justiție care să-l retrimită Curții de Apel Pitești spre competentă soluționare, precum și pentru a asigura celeritatea soluționării cauzei, a unui proces echitabil prin evitarea unei durate excesive a procedurii în sensul art.6 CEDO, recursul formulat de recurentul - pârât PÎCCJ a fost reținut spre soluționare.
Este greșită susținerea recurentei în sensul că, prin soluționarea recursului de către Curtea de Apel, nu s-ar realiza garanția respectării drepturilor fundamentale ale părților, rezidând în existența căilor legale de atac pentru că de esența "controlului judiciar" este exercitarea acestuia de către instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea supusă acestui control.
Controlul judiciar - ca drept și obligație a instanței judecătorești de a verifica în condițiile legii, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare, se realizează prin procedura stabilită de lege, normele de procedură fiind de imediată aplicare, iar ulterior deciziei Curții Constituționale, Curtea de Apel Piteștia redevenit competentă material să judece recursul de față.
Cu privire la motivele de recurs, se constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale, fiind atributul acesteia de a verifica dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007) a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri, doar pentru anumite categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin norme internaționale.
Nu se poate susține că acțiunea a fost greșit admisă pe considerentul că nu există un temei legal în legea specială și că referirea la nr.OG137/2000 nu ar avea incidență în speța dedusă judecății.
Astfel, în mod legal a fost admisă acțiunea.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pe de altă parte, în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamante constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantelor, acestea ar fi prejudiciate deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Nici ultima critică nu este fondată, deoarece în mod legal s-a reținut de către prima instanță incidența dispozițiilor art.14 din CEDO pentru următoarele considerente:
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Față de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă și art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței nr.4/F-CM din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul, pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL ARGEȘ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE și expertul în domeniul distriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./5.05.2009
GM/2 ex./ Jud.fond: /
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana
